Victor Felea: Poet, Writer & Critic

Translated Poems 

 

A Selection of poems translated into English by...

Stefan Rusucall_me_jteph@yahoo.com

 

Mici poveşti


Mici poveşti
Despre cele de azi
Despre cele de ieri
Toate aproape de veştezire
Toate mergînd spre o tristă desuetudine
Anectodica vieţii cotidiene
În blînda metafizică a trecerii –
Şi cum ai putea să obţii
Mai mult decît un sine paradoxal
Investit cu fericiri nefericite
Şi cum ai putea să demonstrezi
Că eşti orbul care cunoaşte
Frumuseţea şi ritmul
Acestui vechi pămînt
Pe care îl cutreieri
Din Tara de Sus a cuvintelor

Little Stories

 

Little stories

Of what there is today

Of what there was yesterday

Of everything that’s about to fade

Everthing falling into misuse

The joke of the everyday

In the sweet metaphysic silence

And how could you obtain

More than a simple paradox

Filled with unhappy joys

And how could you prove

That you’re the wise blind man

The beauty and the rhythm

Of this old land

Which you wander on

From the Up Country of words.

Mă uit la mine


Mă uit la mine mă studiez
(O deprindere veche)
Urîtă arătare – numai poticniri
De linii strîmbe şi nefireşti
Altădată cel puţin eram tînăr
Şi acest fapt era un avantaj
De mîna-ntîi – acuma
Nu-l mai am şi nici nu mai
Pot spune: totul e în faţă
Nu mai pot spune aproape nimic
Şi stau zgribulit
Ca într-un frig perpetuu
Şi-abia îndrăznesc
Să-mi scot în lume trupul
Cel bîntuit de teamă şi de neputinţe
Mă uit la mine şi mă întristez
Şi caut disperat un gînd frumos
Liniştitor – şi nu găsesc decît
O secetă ce pustieşte totul.

I look at myself

 

I look at myself I look and study myself

(An old habit)

An ugly being – only stumbling

Of wrong and unnatural curves

Some time ago I was at least young

And that was and advantage First class

Now I don’t have it and I can’t Say that:

Everything is about to come

I can barely say anything

And I stand huddled up

Like in a continuous cold

And I barely dare

To take my body outside

That’s hunted of fear and impotence

I look at myself and I get sad

I desperately look for a nice taught

Peaceful – and I don’t find but

A drought that desolates everything.

Uităm de noi

 

Uităm de noi înşine şi de frumuseţea din noi

ca de un paradis pe care zi de zi îl pierdem tot mai mult

ne înstrăinăm printre faptele noastre banale, urîte,

printre prea cunoscutele lucruri,

printre oameni mărunţi şi groteşti.

E un proces atît de obişnuit acesta

încît nu-l mai observă aproape nimeni

şi viaţa prinde o crustă aspră şi murdară

sub care un întreg infern se-agită.

Cei care ies către lumină, sînt aduşi

cu forţa înapoi în beznă – şi arareori

mai scapă cîte unul şi devine om

dar numai de la brîu în sus, ca un centaur.

Spectacolul e trist

şi nici nu-l mai luăm în seamă –

La ce l-am mai reţine?

We forget about us

 

We forget about us and the beauty that is in ourselves

like a Paradise that we lose more and more each day

we become strangers among our ugly, common actions

among the well known facts,

among small and grothesque people.

It`s such a routine

that we barely notice

and life begins to have a dirty, harsh crust

under which a great inferno makes noise.

They who reach the light,

are brought back into darkness – and sometimes

some of us get away and become human beings

but only from the belly up, like a centaur.

The show is sad

We begin to ignore it –

Why should we watch it anymore?

Mai pot s-aştept…?

 

Mai pot s-aştept ceva de la mine,

De la acest deşert interior,

De la pustiul care īnaintează şi vine

Cu anii, şi mai pustiitor?

 

Mi-e sufletul ars de soarele Neīndurării.

După atīta secetă mai există ceva?

m-aş īntinde plīngīnd – jos la poalele ţării

Să mă legene-aşa.

 

S-adorm şi-apoi să īnvie din nou

Īntreaga simţire, să-mi umple hotarul.

Aud din vechime ecou…

Şi iarăşi aud cum mă biruie harul

What can I expect... ?

 

What can I expect from myself,

From this interior desert,

From the desolation that moves forward

And in time becomes more desolating?

 

My heart is burnt by the sun of  Mercyless

After all this drought is there anything left?

I would lay down and cry

– in the country`s lap

To be rocked, just like that.

 

To fall asleep and be revived again

The entire consciousness, to refill my body.

I can hear an old echo...

I can hear the grace swallowing me again.

Elegia A II-A

 

Aş vrea să-mi plec fruntea pe umărul tău

Şi să plîng.

Să plîng încet, liniştit,

Cum plînge ploaia peste colina abia înverzită

Şi să-mi aduc aminte de anii care-au trecut

Cu zgomot surd

Cu trenurile depărtate, noaptea –

Cum am rămas în urmă

În gările mici şi cenuşii ale viselor,

Cum m-au dezamăgit rînd pe rînd

Oameni şi lucruri.

The 2nd Elegy

 

I want to lean my head on your shoulder

And cry.

Cry softly, tranquil

Like the rain over the greening hillock

And I remember the years that passed

With a deaf sound

With far off trains, at night –

I was left behind

In the small, grey stations of my dreams,

I have been disapointed both

By men and things.

Gol

 

Şi iarăşi nu se īntīmplă nimic

Şi iarăşi e-o indiferenţă surīzătoare

Şi un gol de hotărīri şi de-aşteptare.

Viaţa ne curge printre degete ca nisipul

Şi sentimentele īncărunţesc

Alungīndu-se unul pe altul

Pe acelaşi drum al corvezilor.

 

Numai măritul soare din ceruri

Strigă chemări care mistuie

 

Emptiness

 

Nothing happens again

And there is such a smiling indifference

And an emptiness full of wantings and waitings.

Life pours itself from our hands, like sand

And the feelings get old

Pushing away one another

On the same road of uselessness.

 

Only the great sun from the sky

Has devouring callings