Secvente cu un papagal domestic

Papagalul se familiarizase atat de mult cu Victor, incat statea pe umarul lui si ciupea din acelasi mar din care musca el. Daca omul se misca repede prin casa, el isi desfacea foarte putin aripile caraind usor, parca deranjat de lipsa de precautie a stapanului, si isi mentinea astfel echilibrul, infigandu-i ghearele in umar, unde avea mereu o rana nevindecata. In primavara in care un asistent de la sanatoriu, autor de poezii triste intr-o epoca trista, l-a vizitat prima oara ca sa-i vada colectia de antichitati, Victor era foarte pornit sa faca tot felul de lucruri oarecum neobisnuite pentru un tanar functionar de la spitalul municipal, dar cu lecturile lui din poeti americani, cu refuzul declarat de a citi presa comunista a acelor vremuri, care era si singura ce putea fi gasita la chioscuri, cu pasiunea pentru fotografie, care, in afara de necazuri, i-a adus si bucurii, cu pasiunea pentru scufundari in lacuri de munte, care il punea in miscare cu rucsacul in spate si care ii consuma, daca se poate spune asa, din concediul de odihna, cu toate aceste lucruri care ii apartineau la fel de mult cum ii apartinea parul pe care ii placea sa-l poarte lung pana pe umeri, nimic nu mai era neobisnuit in comportamentul sau. Dupa ce l-a ascultat pe asistent citindu-i poemele scrise la sanatoriu, l-a trimis inainte acasa, i-a dat cheia si l-a rugat sa intre in apartamentul lui si sa-si faca o cafea pana termina el serviciul. Atunci a vazut asistentul prima oara ca papagalul traia de fapt intr-o colivie mare din bucatarie si nu pe umarul lui Victor. Pasarea a carait in semn de salut cand el a intrat, apoi s-a agitat in colivie mai tot timpul cat el a pregatit cafeaua, simtind fireste ca era un strain sau poate chiar un intrus in casa in care ea obisnuia sa stea pe umarul stapanului ei si sa manance din acelasi mar. Chiar in ziua aceea Victor a intirziat insa mai mult pe la biroul de internari, desi se pare ca il mutasera la sterilizare, din cauza unui vesnic conflict cu o colega care era foarte apropiata directorului si care nu il suporta nu se stie din ce motiv, poate pur si simplu pentru ca era asa cum era, cu comportamentul lui de om liber intr-o lume de anchilozati si paralizati de frica, intr-o lume de lasi si lichele, iar asistentul era tocmai pe punctul de a pleca, dupa ce bause cafeaua si se delectase cu cateva fragmente preclasice de pe unul din sutele de discuri pe care le adunasera Victor si Doina. Voia sa plece, sa lase cheia la un vecin si sa vina la spital sa vada ce se intamplase, cand Victor a intrat galben la fata, foarte apatic si s-a dus direct la canapeaua din sufragerie pe care s-a intins spunind ca nu stia de ce ii era atat de rau. Asistentul Emil s-a dus jos si i-a adus bicicleta, pe care Victor nu s-a mai simtit in stare s-o urce, iar cind s-a intors, gafaind, dupa ce urcase aproape in fuga trei etaje cu bicicleta in spate, el era in bucatarie si vorbea cu papagalul. Nu stia ce fel de rau se instalase in el, asa ca a doua zi s-a dus la internistii spitalului unde lucra. L-au consultat, i-au facut radiografie, au discutat intre ei dupa ce l-au invitat ca intr-o gluma sa iasa afara, a mai trecut o zi, iar au discutat, in timp ce el se bucura afara in parcul spitalului de splendoarea primaverii care pur si simplu izbucnise peste tot si fara sa tina cont de restrictiile si viata cenusie impuse de activistii si securistii care umblau ca turbatii peste tot, presati de panica in care Ceausescu intrase in ultimii ani, simtindu-si probabil sfarsitul aproape. A facut si cateva poze bolnavilor in pijamale, care iesisera si ei la soare intuind in aerul dezmortit noi promisiuni si sperante, chiar daca la megafoane rasunau prin oras discursurile, indemnurile si cantecele mobilizatoare. L-au chemat din nou. Erau adunati in sala de consiliu a medicilor, in jurul unei mese largi, cu radiografiile lui in fata si i-au spus fara menajamente ca e vorba clar de tuberculoza. Era exact ceea ce spera sa nu auda si nu pentru ca i-ar fi fost frica de boala propriu-zisa, ci mai ales pentru ca nu voia sa fie el tuberculosul familiei. Ii era teama de stigma si de toate consecintele ei. Se si vedeai deja la sanatoriul din munti, acolo unde Emil lucra ca asistent, la cincisprezece kilometri distanta de oras, asteptind vreo vizita cu coatele sprijinite pe balustrada terasei sau zacand pur si simplu in pat ziua si noaptea fara intrerupere. „Da, relua cu un aer parintesc foarte bine jucat seful sectiei interne, nu e cazul sa te mintim, Victor, esti angajatul nostru aici si iti spunem din timp ca sa stii ce ai de facut. Saptezeci la suta e tuberculoza, adica, ce sa mai indulcim treaba, din pacate e tuberculoza suta la suta.“. A baiguit niste multumiri. Nu, nu era cazul sa fie compatimit, nu era cazul sa incerce cineva sa il consoleze. Stia prea bine ca nu le pasa nici cat le-ar fi pasat daca ar fi auzit ca unul din cainii pribegi din curtea spitalului a fost omorat de o masina. Atmosfera veninoasa si hartuiala, sistemul idiot ii transformasera in niste fiinte meschine, cinice, lipsite de suflet. Acasa a vorbit cu sotia lui Doina, care preda vioara undeva la un colegiu de arta, si a hotarat sa se duca pana la sanatoriu, dupa ce statuse totusi internat in spitalul in care lucra si suportase un milion de unitati de penicilina in fese la fiecare sase ore, timp de o saptamana,  flacoane obtinute contra unui pachet mare de cafea de la farmacia de peste drum de spital, caci doctorii s-au razgandit asupra diagnosticului, schimbandu-l cu pneumonie interstitiala. La sanatoriu era de garda un amic de-al lui, doctorul Salaz, care s-a uitat la radiografie si a spus: „Daca asta e tuberculoza, atunci eu imi dau foc la diploma!“. Asadar, nu era ceea ce se temea ca era. Iar acum, cand ii spune lui Emil la telefon ca in Wellington, unde locuieste, se bucura de fiecare zi ca un copil, caci i se pare ca fiecare zi e un dar pe care Dumnezeu i-l face, in compensatie, crede, pentru toata hartuiala din anii aceia, e si mai convins ca daca nu stii, in general vorbind, sa te bucuri in fiecare zi de ceea ce vezi bun si frumos in jurul tau (mai multe lucruri bune si frumoase decat rele si urate), pana la urma lipsa ta de sensibilitate, rigiditatea, inconstienta ta, posomoreala in care te-ai cuibarit si din care nu mai vrei sa mai iesi vor sfarsi prin a avea un argument, vor fi adica efecte ale unei cauze adevarate, iar viata ta va fi cu adevarat nefericita. Papagalul se simtea si el rau, statea apatic pe marginea vasului cu apa si nu mai caraia, nu mai facea agitatie ca inainte. Si-a spus ca poate era de vina absenta lui, ca il afectasera poate zilele in care a stat la spital. A cautat si intr-un dictionar de patologie a regnului  pasarilor, insa in afara de cateva trecatoare conexiuni cu bolile oamenilor nu a gasit mai nimic semnificativ. Nu-si revenise nici cand s-a intors, ceea ce excludea chestiunea afectiva. Atunci a pus mana pe telefon si l-a intrebat pe pasararul de la care il cumparase ce ar fi de facut. „A, zice, stiu ce are… Pune-i niste tetraciclina in apa si o sa vezi ca-si revine!“. Asa a facut, dar pe masura ce pasarea se simtea mai bine, Victor se simtea tot mai rau, in pofida atator milioane de unitati de penicilina care intrasera in fundul sau. Mai mult, vecinul de sus uita acum, dupa interventia lui curajoasa de la o sedinta cu salariatii, mult mai des apa deschisa la baie, caci agentii ii prinsesera aceluia slabiciunea pentru bautura, iar el, pentru o sticla de coniac de proasta calitate, accepta sa-si ude parchetul si sa-i faca necazuri ciudatului vecin de jos, care era el si care trebuia sa stea pregatit cu lighenele ca sa scoata repede apa si sa le tina apoi in locurile in care picura. Doinei i se facea rau dupa aceste mizerii. Mai ales de cand primise o invitatie la Viena pentru a studia vioara acolo citeva luni, iar cei de la Securitate i-au spus ca nu-i dau drumul din cauza sotului ei, care „nu-si tine gura“ si este un „dusman al poporului“. I-au mai spus sa-i transmita sa se linisteasca daca nu vrea s-o pateasca si mai rau. Tensiunile din casa lor erau acum intinse la maxim, stresul se latise prin toate colturile casei si venise vorba la un moment dat chiar despre divort. Sau despre fuga. Ori divortul, ori fuga lui, una din doua avea sa salveze lucrurile. Numai ca Victor se simtea rau si nu se putea gindi nici la una, nici la cealalta. Vazand ca nu exista nici o ameliorare in evolutia bolii lui, doctorii au revenit la diagnosticul initial si l-au trimis la sanatoriu. Asistentul era de fata cand doctorul Salaz, ca de obicei cu mintea intepenita de alcool la ora aceea tarzie de noapte la care sosea ultimul autobuz, cel cu care tocmai urcase Victor, a spus si el, uitandu-se pe radiografie in lumina becului, dar pur si simplu fara sa-si dea seama ca era acelasi Victor: „Da, este evident tuberculoza! Spune-i sorei sefe sa-ti dea o rezerva.“. La telefon ii spune acum lui Emil ca nu i-a venit sa creada ca ceea ce i se intampla era adevarat, si asta dupa o perioada in care colega lui Cristina, in combinatie cu directorul, ii facuse niste zile foarte amare, pretinzand ca nu vine la serviciu, ca nu isi vede de treaba, ca sfideaza pe toata lumea si mai ales dupa ce la una din sedintele lor idioate la care, desi nu era membru de partid, il obligau sa participe, a spus intr-adevar ceva neobisnuit, oricum foarte curajos, anume ca ar trebui ca toti salariatii din spital sa faca o cerere catre conducatorul tarii sa se indure si sa dea totusi niste antibiotice spitalului, pentru ca nimeni, zicea el, nu mai poate fi tratat doar cu ceaiuri, iar medicina nu se poate face asa. Si a adaugat in linistea creata de frica si stupefactia tuturor: „Eu cred ca ar fi de asemnea normal sa ni se dea si noua doua zile libere in Sfintele Sarbatori ale Craciunului, ca sa ne putem bucura, ca toata lumea libera, cum pretinde conducatorul ca suntem si noi, de frumusetea acestei sfinte sarbatori de iarna.“. Ceva il imboldea sa spuna toate astea si poate ca nu era, asa cum zice acum la telefon, in timp ce isi pregateste cu o singura mana cafeaua in casa lui din Noua Zeelanda si priveste prin fereastra deschisa spectacolul galagios pe care zecile de papagali salbatici il dau in gradina din fata in fiecare zi - nu era doar iritarea si alergia la prostie si ticalosie, ci si dorinta de a iesi catusi de putin din umilintele in care traia. Nu conta foarte mult ca uneori reuseau sa adune, el si Doina, la ei in casa, oameni de valoare, artisti, scriitori, psihologi fara drept de practica, medici, care, impreuna, in unele seri, creau o oaza de libertate si lumina in marea cenusie a sleampatului comunism care era pe sfirsite. Era prea putin pentru avalansa de idiotenii care navaleau in propriile lor vieti si numai umorul mai reusea sa le redea iluzia unei vieti normale. Existau rezerve inepuizabile de ras. Emil, asistentul, crede ca asa se explica, iar Victor confirma acum, spunandu-i acestuia totodata, ca o paranteza, ca papagalii din fata casei din Wellington ii amintesc de bietul papagal care se tratase in timp ce el tragea sa moara, da, toate astea il porneau sa puna la cale prietenilor mici farse, glume, ca sa poata rade impreuna cu ei si astfel sa poata uita. Isi aminteste cum la una dintre acele seri semimondene de la el a sezat la masa intre Emil, autorul de poezii, si poetul Doris, care ii semana intrucatva prin vivacitatea spirituala si sufleteasca, neobisnuita in lumea in care traiau atunci, o fata de o frumusete neobisnuita, blonda, stiind ca amandoi vor incerca s-o cucereasca, stiind bine ca amandoi vor incerca sa puna in actiune intregul arsenal de care erau in stare pentru a o aduce de propria parte, pentru a o face sa-si intoarca obrazul si sa-si aranjeze suvitele blonde dupa urechea de partea careia erau. Mai spre sfarsit, cand Emil aproape ca reusise, cand era pe punctul de a stabili cu ea viitoare intilniri, cand Doris, care nu obisnuia sa bea, cu o fata de copil bosumflat, bause deja, de suparare ca pierduse competitia cu el, un pahar plin de vin, atunci Victor s-a ridicat in picioare ciocnind lingurita de un pahar gol, in semn ca intentiona sa tina un toast sau asa ceva, dar neslabindu-l din ochi pe autorul de poezii, ramanand cu privirea siret atintita inspre triunghiul lor amoros (unul la fel cum vede astazi Emil la MTV Deutschland), tinand sa nu piarda reactia lui, a asistentului, stupoarea de pe fata lui cind avea sa constate, atunci cand clinchetul linguritei ii va fi silit sa se ridice si ei in picioare, ca frumusetea blonda dintre ei era mult mai inalta decat Emil. Iar reactia acestuia, ca si aceea a ei, au fost pe masura asteptarilor lui Victor, rasplatindu-l cu adevarat pentru efortul de a tese farsa, caci au izbucnit in ras toti patru, Emil cand a intalnit privirea ei la fel de mirata ca a lui, Doris de satisfactia ca balanta avea de acum sanse sa incline in favoarea lui, iar Victor de frumusetea intregii scene al carei autor putea sa se considere pe drept cuvant. Probabil ca nu e loc aici de amintiri, caci ar mai fi multe de spus in privinta ghidusiilor lui, dar se pare ca macar momentul acesta si-l aminteste, pentru ca e legat oarecum, prin niste fire poate mai greu sesizabile aici, de ceea ce i se intampla in acea vreme. A doua zi, la sanatoriu, a intrat in cabinetul doctorului sperand sa-l gaseasca treaz, sa il recunoasca si sa spuna ca verdictul lui din seara precedenta fusese o farsa pe care I-o facuse ca sa il rasplateasca pentru farsele pe care el le facea altora. Intradevar, fusese o mica farsa. „E pneumonie interstitiala, fireste! Continua cu penicilina. Te-as ruga insa sa ma iei la tine intr-o zi, poate chiar in seara asta, sa-ti vad sculpturile.“. L-a dus cu masina acasa, dar Victor era ingrijorat ca nu va putea lua tratamentul de la miezul noptii si nici pe cel de dimineata, iar doctorul a spus simplu: „Ia si tu ceva, orice antibiotic pe care il ai in casa.“. Avea tetraciclina. Mai ramasesera cateva tablete din cele pe care le cumparase ca sa le puna papagalului in apa si a luat. Starea de rau se ameliora, dar numai pe timpul noptii, iar el inca nu era constient de asta, pentru ca punea totul pe seama odihnei de acasa, caci la sanatoriu nu putea dormi din cauza celor care, ca niste copii aflati in tabara, planuiau toata noaptea cum sa-l necajeasca pe colegul lui de salon, un batran catranit, rautacios, zgarcit, avar si total nesociabil. Din lipsa de ocupatie, bolnavii mai vechi cautau orice prilej de a se distra si il gasisera pe batran. Noaptea ii suflau in salon, prin gaura cheii, printr-un garou, fum de tigara, iar el se supara pe Victor si il trezea, caci spunea ca era convins ca fumeaza pe ascuns. Si asa treceau noptile, cu agitatia de pe hol, cu bodoganeala batranului, cu tratamentele de la miezul noptii, cu urgentele astmaticilor care ii trezeau pe toti, cu viata unui sanatoriu izolat in munti in care stateau adunati la un loc oameni de tot felul. Doctorul i-a permis sa stea mai mult pe acasa, iar el era bucuros ca scapase de atmosfera de la serviciu, de Cristina cea paracioasa si de directorul ei. Iar intr-o sambata, aflandu-se in vizita la un verisor de-al lui doctor, cum statea intins pe canapeaua din camera de oaspeti, a zarit intre cartile din biblioteca un titlu legat de bolile pasarilor si brusc s-a gandit ca boala ii fusese transmisa de papagal. A cautat cu febrilitate la cuprins, apoi intre sutele de pagini ale tratatului si a gasit. Era boala numita sitacoza. De aceea se simtea mai bine cand era acasa, pur si simplu pentru ca noaptea lua tetraciclina in loc de penicilina, iar tetraciclina este chiar tratamentul pentru sitacoza. A fost, spune, un moment norocos al vietii lui, caci daca nu ar fi avut acea revelatie, ar fi continuat sa faca penicilina, iar sitacoza l-ar fi ucis. A scapat. In schimb, pentru erorile medicilor, i-a cerut doctorului pasionat de sculptura sa-i dea mai mult concediu. Asa a calatorit foarte mult prin tara in acel an, a facut scufundari in lacul Retezat, a fost in Delta si inca in alte locuri, iar cind venea la spital pentru prelungirea concediului, incepand de la poarta slabea pasul si urca aleea dintre castani ca si cum ar fi fost foarte grav bolnav, in asa fel incat lumea sa vada ca nu statea in concediu degeaba. A trebuit insa sa se intoarca pana la urma si asta s-a intamplat in preajma sarbatorilor de iarna. A descoperit ca ei tineau aceleasi sedinte in care numele conducatorului era pe buzele tuturor si s-a trezit din nou ca ia cuvantul si ca face aceeasi propunere cu medicamentele si zilele libere de Craciun. Il considerau nebun cu siguranta. Il compatimeau. Raspunsul lor a fost ca nu se poate face o astfel de cerere, iar el a continuat atunci: „Daca Securitatea poate sa bata oamenii fara sa lase urme - si daca nu credeti, mergeti la Urgente sa-l vedeti pe bietul om in coma adus aici dupa ce a fost batut cu o sarma la talpi - atunci cred ca se poate sa ni se satisfaca si noua o cerere marunta ca asta.“. De atunci lumea se ferea de el, nu mai statea de vorba cu el aproape nimeni, in timp ce incerca o reconciliere cu el insusi, incerca, mergand intr-o zi prin zapada proaspat cazuta peste noapte, sa impace in sufletul sau toate acele rabufniri si indignari surde, toate umilintele neconsolate. Se intorcea acasa cu o sacosa cu doua paini in mana dreapta, se gandea ca era bine ca a doua zi avea sa fie Craciunul, ca urma sa impodobeasca pomul impreuna cu Doina si chiar daca a doua zi trebuia sa se duca la slujba, seara aceea avea sa fie, isi spunea in gand, o seara adevarata de Craciun. Vorbea singur. Pe scari, inca de la intrarea in bloc, se auzea galagie. Doi barbati bine facuti, solizi, pe care nu-i mai vazuse pana atunci, pareau ca se cearta chiar in fata usii lui, iar cand a ajuns acolo, unul dintre ei i-a izbit cu putere un pumn peste fata, apoi amandoi l-au lovit cu picioarele acolo unde cazuse. L-au luat vecinii (intre care era si betivul care il inunda mereu si caruia i se facuse mila de el) si l-au carat in casa. Isi aminteste ca s-a trezit pe canapeaua de la bucatarie, sub privirea mirata a papagalului, care caraia rar in aceeasi colivie a lui de totdeauna. La spital, dus de ambulanta pe care o chemase Doina, a fost cusut aproape fara anestezic de un chirurg de garda, iar semnul pe care il are astazi la buza i se datoreaza si lui, care a facut sutura aceea ca si cum ar fi cusut niste papuci de casa care se rupsesera. Asistentul l-a vizitat in salonul unde – spune el acum in timp ce imprastie seminte papagalilor salbatici - l-a vizitat si un anume colonel, care a tinut sa-i spuna fara menajamente ca ar fi trebuit sa fie convins de atunci incolo ca Securitatea stia sa bata „si cu urme“. Replica lui i-a sunat in minte chiar si atunci cand, ascuns sub o barca pescareasca, in costum de scafandru, in apa rece a Dunarii, Victor trecea clandestin inspre Serbia, locul de unde a putut privi inapoi, inspirand adanc, cu speranta ca nu peste mult timp va reusi sa-i scoata din lumea aceea ostila si sa-i aduca la el, acolo unde spera atunci sa ajunga, adica in Australia, atit pe Doina cit si papagalul. Toate ramasesera in urma, bune si rele, insa atunci el nu avea deloc timp pentru ganduri melancolice. Tot asa cum astazi, dupa ce a vorbit la telefon cu autorul de poezii, care rataceste pe undeva prin Germania si incearca sa se impace si el cat mai bine cu amintirile, nu a avut vreme sa-i raspunda Doinei, care il anuntase ca masa era gata, pentru ca unul dintre papagalii salbatici i se urcase pe umar si caraia acum fericit de acolo.

top  carti publicate & fragmente