SIGHETU, MARMATIEI
CREATED BY: IZIDOR RUCKEL
BUCHAREST
Bucuresti,
Bucuresti,
Pe 28 noiembrie 2005 am plecat catre Romania cu speranta de a-mi incepe o noua viata si de a o trai acolo. Intentionam sa-mi gasesc o slujba pentru a ma intretine singur si speram ca totul sa decurga bine si sa pot supravietui in Romania pentru ca niciodata nu traisem acolo pe cont propriu. Nu as putea spune de ce, dar dorinta mea era de a trai in Romania. Uneori insa, chiar si dorintele noastre nu pot fi indeplinite deoarece nu suntem pregatiti sau poate, cineva acolo sus are alte planuri pentru noi.
Am parasit aeroportul international Los Angeles la ora 11:05 AM indreptandu-ma spre Munchen, Germania. Am aterizat in Germania in jurul orei 8:00 PM si a trebuit sa astept o ora pentru urmatorul meu zbor din Germania catre Romania. In cele din urma avionul era gata de decolare si am aterizat in Bucuresti la ora 12:00 AM. Prima mea noapte in Bucuresti am petrecut-o la hotel (hotel Comfort) care se afla la 5 minute de aeroport. Am fost luat de microbuzul hotelului de la aeroport si dus la hotel, totul fiind inclus in pretul camerei. Dupa ce m-am instalat, m-am plimbat putin in jurul hotelului si nefiind nimic interesant de vazut, m-am oprit la bar si am luat o bere blonda si o cafea caci oricum nu puteam sa dorm. Trebuie sa recunosc ca imi lipsise Romania mai mult decat am crezut si eram extrem de fericit sa fiu din nou acasa. Nu avusesem niciodata ocazia sa vizitez in totalitate Bucurestiul pana atunci.
In dimineata urmatoare, Dana (o angajata a fundatiei Romanian Relief Network) m-a luat de la hotel si am mers la apartamentul unde urma sa stau timp de 2 saptamani. Apartamentul apartinea lui Alien McHenrry (fondatorul fundatiei Romanian Relief Network ). In primele cateva zile cand am avut intregul apartament numai pentru mine am vizitat orasul vazand parti ale Bucurestiului pe care nu le vazusem niciodata.
Unul din lucrurile pentru care am fost extrem de recunoscator a fost un magazin alimentar aflat chiar la parterul blocului in care locuiam. Cum habar nu aveam sa gatesc mancare romaneasca, am mers la magazin si prima mea intrebare catre vanzator a fost daca au sarmalute. Am fost extrem de placut surprins sa descopar ca aveau sarmalute deja preparate. Astfel, in prima seara am cumparat absolut toate sarmalutele pe care magazinul le pregatise pentru vanzare deoarece imi era foarte foame si tot ce trebuia sa fac era doar sa le incalzesc. Doamna care servea m-a intrebat daca stiu cat costa toate sarmalutele. Nu-mi pasa cat costau, le voiam pe toate pentru ca iubeam sarmalutele romanesti. Daca ma plictiseam in apartament, ma uitam la televizor la PRO TV sau TVR sperand sa ascult muzica populara sau sa vad filme romanesti. Majoritatea filmelor insa erau americane, ceea ce mi s-a parut ciudat. Cred ca erau mai multe filme americane decat romanesti.
Pe 4 decembrie m-am intors la aeroport sa-l iau pe Don Rubis care venea de la Washington, DC si care intentiona sa petreaca 3 saptamani in Romania cu mine. In prima zi am iesit si am mancat in oras. Apa potabila din Bucuresti nu era chiar buna si ni s-a spus sa cumparam apa imbuteliata din magazin.
Luni dimineata, in jurul orei 9:00 am, eu si Don am mers sa vizitam un spital unde fundatia Romanian Relief Network desfasura un proiect. Dana si Ileana ne-au prezentat spitalul si programul fundatiei. Spitalul parea vechi si-mi aducea aminte de spitalul in care am crescut in Sighetu Marmatiei si desigur, personalul angajat era insuficient.
Intrebarea care mi-am pus-o a fost: Cum poate cineva sa schimbe ceva in bine daca Statul nu are suficiente fonduri pentru acest lucru? Fundatia Romanian Relief Network face totusi destul de mult avand in vedere numarul mare de copii din acel spital. Statul nu-si permite sa angajeze mai mult personal pentru a acorda copiilor atentia de care au nevoie si nici alte imbunatatiri datorita lipsei fondurilor sau poate nu sunt dispusi sa acorde aceste fonduri.
Fundatia Romanian Relief Network a imbunatatit foarte mult viata copiilor din spital si nu m-am putut abtine sa nu observ cat de mult o iubeau copiii pe Dana si pe ceilalti angajati ai Fundatiei Romanian Relief Network.
Am intalnit in acel spital copii care nu aveau familii sau copii ai strazii care nu aveau unde locuii iar spitalul acceptase sa-i tina. Sunt convins ca atat doctorilor cat si asistentelor le era mila de acesti copii care fugisera de acasa evitand violenta parintilor sau erau alungati pur si simplu de acasa, ajungand sa traiasca pe strazi. Spitalul avea programe atat pentru copii cat si pentru parintii care insoteau copiii in spital si am observat ca erau din ce in ce mai mult parinti care stateau cu copiii lor bolnavi. Spitalele romanesti sunt atat de diferite fata de spitalele cu care eu am fost obisnuit in Statele Unite si spun acest lucru fara sa mi se para ceva urat.
Eu si Don nu eram siguri daca Romania inca are nevoie de medicamente care nu se gaseau. Astfel, compania lui Don a donat 200 usd pentru a ajuta copiii din Romania iar eu am cheltuit o mare suma pe medicamente.
Si eu si Don vrem sa multumim Fundatiei Romanian Relief Network pentru ospitalitatea lor si pentru tot ce au facut pentru noi. In mod special vreau sa-I multumesc lui Alien McHenrry pentru ca m-a invitat sa-i vad fundatia inca din 2005 cand ne-am intalnit la reuniunea nationala. Puteti afla mai multe despre fundatia lui Alien si activitatea ei din Bucuresti, vizitand site-ul fundatiei.
HOUSE OF ANGELES
House of Angels se afla in Gaesti, o mic orasel de langa Targoviste, judetul Dambovita. Acest centru de copii a fost infiintat de Simona Stewart, o tanara din Romania care, in timpul liceului, a vizitat orfelinatele de Stat si, impresionata de soarta copiilor abandonati si-a dorit ca in viitor sa-I poata ajuta intr-un fel. Nu stiu cat de mult poate un adolescent sa reactioneze vazand viata copiilor abandonati in acele orfelinate de stat, dar se pare ca aceasta tanara a fost atat de mult impresionata incat, ani mai tarziu a decis sa inceapa propriul proiect si sa ajute cati mai multi copii orfani, astfel infiintand propria sa fundatie.
In prima seara cand am ajuns la House of Angels, Simona ne-a pregatit cina si ne-a aratat Centrul. House of Angels era un loc plin de culori oriunde te uitai. Copiii erau treji asteptand cadourile de Craciun pe care Sf. Nicolae urma sa le aduca. Acesti copii erau plini de energie si pareau chiar lipsiti de somn in seara cand noi am ajuns. Locul nu era numai frumos dar curat si foarte spatios cu multe camere pentru diferite activitati, jocuri, televizor, etc.
Pentru ca ajunsesem destul de tarziu, am mancat in biroul Simonei, am mai vorbit vreo ora si ne-am pregatit de culcare in camera de oaspeti pe care Simona a amenajat-o special pentru oaspetii si voluntarii care doreau sa petreaca din timpul lor cu copiii. Cum nu prea ne era somn, eu si Don am decis sa facem o scurta plimbare prin micutul orasel dar , era atat de frig, ca abia am facut cativa pasi pe strada si ne-am intors gandindu-ne sa amanam plimbarea pentru a doua zi, poate chiar in Targoviste.
A doua zi ne-am plimbat prin Gaesti si pot spune ca mi-a placut acest orasel mult mai mult decat Bucurestiul. In Bucuresti sunt prea multi oameni nepoliticosi iar orasul mi s-a parut prea dezlantuit si agitat. Daca te-ai pierdut in Bucuresti si ai nevoie de ajutor, prea putina lume se opreste sa te indrume. In alte orase pe care le-am vizitat oamenii erau mult mai amabili si saritori.
Asadar, cum am ajuns in piata, am auzit muzica si m-am oprit imediat deoarece intentionam sa-mi mai cumpar un CD cu muzica romaneasca, desi, acum aveam sa traiesc in Roamnia. Cred ca Don se cam plictisise vazandu-ma cum ma opream de fiecare data cand auzeam muzica cumparandu-mi cate un CD din fiecare oras. Cum seara se apropia, ne-am intors la House of Angels si ne-am jucat cu copiii.
Cum aceea era ultima noastra seara la House of Angels am intervievat-o pe Simona pentru a afla ce s-a schimbat in Romania in ultimii 5 ani. Voiam sa aflu daca ea a obtinut vreun suport material sau de alta natura de la Statul roman pentru House of Angels.
Desi tanara, Simona a reusit sa ajute enorm copiii orfani din Romania chiar si atunci cand sistemul nu credea ca va reusi sa mentina fundatia pentru un timp atat de lung. Acest lucru s-a intamplat datorita oamenilor ca voi, care ati ajutat-o sa-si realizeze visul sis a se asigure ca House of Angels inca exista pentru copiii abandonati sau neglijati.
Dar astazi, in 2007, Romania si-a schimbat legile referitoare la procesul de abandon, la orfelinate si la institutiile private. Astfel, Romania a inchis usile tuturor Centrelor private si de stat pentru copii 0-3 ani, abandonati. Bebelusii abandonati sunt acum plasati la asistentii maternali direct din maternitatile spitalelor. Inteleg sa se inchida orfelinatele daca, in schimb, se gasesc familii carora se le pese de cei peste 160.000 copii abandonati fara ca acestia se fie abuzati sau neglijati.
House of Angels s-a transformat in present intr- un centru de zi si un centru de recuperare fizica. Din pacate, micutii abandonati in spitale nu mai pot beneficia de serviciile de mare calitate pe care Centru House of Angels le oferea si asta datorita noilor legi din Romania.
In ultima noastra zi in Gaesti ne-am facut bagajele si ne-am indreptat catre Bucuresti, Gara de Nord pentru a lua trenul spre Barlad. Da, a trebuit san e intoarcem in Bucuresti ca sa putem pleca cu trenul la Barlad. Si de asemenea a trebuit sa ne intoarcem din Barlad in Bucuresti pentru a lua trenul spre Sighetu Marmatiei. In aceste conditii eu si Don am decis sa mergem direct la Sighetu Marmatiei sis a amanam pentru alta data vizitele la Barlad. Nu stiam ca trebuia sa ne intoarcem de fiecare data la Bucuresti pentru a pleca spre o noua locatie si acest lucru era destul de costisitor.
SIGHETU MARMATIEI
Pe 12 decembrie am luat trenul din Bucuresti catre Sighetu Marmatiei. A fost o calatorie de aproape 13 ore. Am plecat cu o intarziere de 5 ore. Desi Don si cu mine am cumparat multa ciocolata calda , vremea din Bucuresti era mult prea rece pentru mine. Am plecat din Bucuresti pe la 5 dupa amiaza si am ajuns in MAramures la ora 6 dimineata. Daca nu era Diana care sa ne astepte la gara, nu stiu ce am fi facut sau unde am fi mers din moment ce nu-mi mai aduceam aminte numele strazilor unde locuiau Onisa si Ildi.
Deoarece Don si cu mine aveam mai multe bagaje decat era necesar, am luat un taxi pana la locuinta Onisei unde ne-am lasat bagajele pana cand gaseam un hotel. Desi Onisa ne-a invitat la masa, nu ne era foame si am baut numai cateva cafele aromate si gustoase. Apoi am luat un taxi si ne-am indreptat catre apartamentul Dianei unde ne-a intampinat mama ei, Ildi care de asemenea ne-a servit cafele si ceaiuri firbinti.
Tot in acea dimineata am gasit un Motel care nu era cel mai grozav hotel din Romania dar eram fericit ca era un loc cu sobe fierbinti.
A doua zi ne-am instalat in sfarsit in apartamentul cu trei camere pe care il inchiriasem cu numai 62 $ pe luna (adica aproape 2,000,000 lei).
Ilsi si Diana au incercat timp de cateva saptamani sa-mi gaseasca un apartament pe care sa-l inchiriez doua saptamani in Bucuresti.
Apartamentul pe care il inchiriasem era simplu si noi toti, inclusive Diana, Ryan (fratele Dianei) si Don am decis sa-l aranjam putin si sa facem o curatenie generala pentru a arata foarte frumos.
Iata un lucru foarte interesant referitor la inchirierea unui apartament in Romania de la o persoana pe care nu o intalnesti sau cu care nu vorbesti direct. In timp ce eu si Don eram in oras, proprietara a venit in apartament si ne-a adus diferite decoratiuni precum si covorase pentru sufragerie si dormitoare. Alteori a venit fara ca noi sa fim acasa si ne-a spalat vasele sau ne facea ordine. Vroia san e simtim bine si confortabil, ca acasa.
Cum nici eu si nici Don nun e pricepeam sa gatim, am mancat deseori la Pizzeria din apropiere sau la un restaurant unde lucra Ildi. Prima data cand am mers la Pizzerie, l-am vazut pe Saufu, un bucatar care a lucrat la orfelinatul meu inainte ca acesta sa se inchida in 2001. L-am recunoscut imediat dar nu i-am zis nimic in cazul in care el nu ma recunostea. Pe cand se pregatea sa lece din restaurant, Saufu s-a oprit la masa mea si m-a intrebat cat timp intentionam sa raman in Romania si cu cine locuiam. I-am spus ca m-am intors numai pentru 3 saptamani si locuiesc singur in SUA. Cred ca l-a surprins raspunsul meu ca locuiesc singur pentru ca m-a intrebat cine imi gateste si cine are grija de mine. I-am raspuns ca ma intretin singur si ca nu este o mare minune acest lucru.
Tot in acea seara, in drum spre casa, m-am intalnit cu o alta persoana care a lucrat la orfelinatul meu. Am auzit cum cineva ma striga: Izidor? M-am intors sa vad cine era si am vazut o doamna cu o haina lunga si o gluga trasa peste cap, la bratul unui barbat. Imi pare rau, dar nu va cunoasc, i-am spus. Sunt eu, Emilia. Ce faci, te-ai intors in Romania? Nu ti-e frica de ce ti s-ar putea intampla?m-a intrebat ea. Ce vreti sa spuneti? am intrebat eu.
Dup ace ai parasit Romania ultima data cand ai venit, au fost o gramada de probleme si multi oameni au fost suparati pe tine pentru ceea ce ai facut.
I-am spus ca niciodata nu am avut intentia sa ranesc pe cineva si ca nici eu nu am stiut ca acel reportaj va fi transmis pe posturile nationale.
Incepeam sa ma intreb daca urma sa mi se intample ceva rau daca continuam sa ma intalnesc cu oameni care lucrasera la orfelinatul meu, oameni pe care ii tradasem scriind o carte despre realitatea din acel orfelinat.
Peste alte cateva zile m-am intalnit cu o alta doamna care a fost la fel de surprinsa sa ma vada inapoi in Romania. Aceeasi intrebare: ce caut inapoi in Romania. Acelasi raspuns din partea mea: m-am mutat inapoi in tara mea. Atunci m-a intrebat daca nu mi-e frica de faptul ca Guvernul roman m-ar putea expulza din tara. I-am raspuns ca nu ma tem de acest lucru deoarece Romania nu mai este o tara comunista iar eu mi-am facut temele inainte de a ma decide sa ma intorc.
In dimineata urmatoare eu si don am vizitat un azil de batrani unde au locuit Carlos si Anita. In timp ce Don astepta intr-o sala unde erau cativa tineri, eu am mers in biroul directorului pentru a discuta cu sotia acestuia despre posibilitatea unei angajari a mea acolo. Raspunsul a fost ferm: nu ma putea angaja atata timp cat eram cetatean American. In schimb mi-a spus ca daca o organizatie Americana mi-ar plati un salariu, atunci mi-ar permite sa lucrez in acel loc. Atunci i-am raspuns: D-na doctor Melinda, nu sunt cetatean American, sunt inca cetatean roman. A fost extrem de surprinsa ca dupa atatia ani traiti in USA sunt inca cetatean roman. A trebuit sa-I arat pasaportul sa-I dovedesc acest lucru.
Dupa un timp mi-am dat seama ca acest loc nu-mi oferea niciodata o slujba pentru simplu motiv ca initiasem reportajul TV din 2001 si scrisesem cartea despre viata mea in orfelinat.
Dr. Melinda m-a rugat de asemenea sa nu filmez nimic si sa nu fac nici o poza in timpul vizitei mele in acel loc.
Acest lucru m-a revoltat mai ales ca stiam adevaratul motiv pentru care nu eram lasat sa filmez sau sa fotografiez. I-am respectat insa dointa si am intrebat-o daca Marin mai era acolo. Mi-a spus ca se va intoarce a doua zi si ca-l pot vedea . Dupa cateva zile ne-am intors la azil unde l-am revazut pe Marin care a vrut sa vorbeasca singur numai cu mine. Astfel ca Don s-a intors la apartament iar eu am mers la o cafenea cu Marin. Acesta mi-a aratat o multime de articole decupate din ziare si multe poze luate de pe site-ul meu. Am incercat sa-mi dau seama despre ce este vorba si am descoperit ca toate articolele scriau despre reportajul despre mine si despre cartea mea.
Atunci Marin m-a intrebat daca este adevarat ce scria in acele articole si daca am scris cu adevarat o carte despre viata din caminul spital in care am crescut.
Cateva zile mai tarziu am vizitat un centru privat de copii si am revazut cativa din personalul care lucrase in orfelinatul meu. Mi-au oferit cateva poze cu primul meu Craciun in Romania in 1989 dar aveam deja acele poze. Am fost apoi intrebat despre copiii adoptati in SUA si le-am explicat ca toti sunt foarte bine si fericiti alaturi de familiile lor. Nu cred ca m-au crezut pentru ca au vrut sa stie daca Ana (primul copil care a fost adoptat din orfelinatul meu) mai era in viata si daca da, unde locuia. Inca mai credeau zvonurile din 1991 cum ca americanii adoptau copiii pentru a le lua organele, ceea ce nu a fost niciodata adevarat.
M-au rugat sa le dau o carte dar din pacate nu adusesem cu mine decat 134 carti pe care le oferisem deja altor cunostinte bune.
M-au intrebat ce am scris in cartea mea? Raspunsul meu a fost simplu: am scris despre ce ni s-a intamplat noua, copiilor, cum eram batuti cu cozile de la maturi si cum vietile noastre reprezentau o pierdere de timp pentru ei.
Au negat cu vehementa cele afirmate de mine si m-au acuzat ca minteam pentru ca nu am fost acolo sa vad cu ochii mei ce s-a intamplat cu copiii. I-am spus ca nu am fost acolo, dar mama mea a lucrat acolo si mi-a spus totul. I-am mai spus ca nu mi-e rusine de ce am scris si ce am spus in reportaj si cui nu-I place ce nu am scris, sa nu-mi citeasca cartea.
Am fost ulterior invitat acasa de mai multe persoane din personalul centrului si nu m-am simtit confortabil deoarece simteam ca ii tradasem prin cartea mea. Chiar mi s-a spus acest lucru de catre o doamna care m-a mai intrebat cine era Ana de cere scrisese in ziare. M-am speriat putin pentru ca de fapt, ea era Ana din cartea mea dar ii schimbasem numele si acum ii multumeam lui Dumnezeu ca nu aveam nici o carte cu mine pe care ea o putea citi. I-a spus ca acea Ana din cartea mea era o asistenta care se purta urat cu noi si atat. Am incercat sa evit cat de mult am putut subiectul cartii mele.
Intr- o seara am mers la restaurantul Casa Iurca sa inregistrez muzica romaneasca folk care se canta acolo. In timp ce mancam un barbat de la masa vecina m-a invitat sa ma alatur lui si prietenului lui. Am refuzat dar omul a insistat politicos si atunci am cedat si m-am asezat la masa lor. Prima lui intrebare a fost unde este aparatul meu de filmat cu care filmasem formatia de muzica din restaurant. Te-ai intors sa provoci alte probleme? Crezi ca noi nu putem avea grija de copiii nostril?m-a intrebat omul. M-am speriat pentru ca mi-am dat seama la ce se referee dar i-am raspuns: Nu, nu cred ca puteti sa aveti grija de copiii amarati pentru ca daca puteati o faceati acum 10 ani cand ati fost descoperiti de intreaga lume. Nu mi-e frica de voi si daca as mai avea sansa, as face-o din nou.
Aces om era foarte bun prieten cu directoarea pe care l-am intalnit-o in 2001 si mi-am incheiat discutia cu cateva cuvinte la adresa ei.
INCURAJARE
Sper ca noua generatie a Romaniei sa faca o schimbare in ceea ce priveste modul de viata si mentalitatea oamenilor.Acestia sa nu-i mai judece pe unii dupa disabilitatile lor si sa nu mai creada ca daca ai o disabilitate inseamna ca nu esti apt de munca sau ca nu poti supravietui singur.
Va rog sa va aduceti aminte ca orice este posibil daca vrei cu adevarat. Daca le dati acestora o sansa, lasa-ti-i sa dovedeasca singuri de ce sunt in stare in loc sa faceti supozitii in mod automat.
Am 27 de ani, am poliomielita si astfel o disabilitate fizica. Lucrez la un restaurant cu norma intreaga ca director general. Disabilitatea mea poate fi observata si e imposibili sa nu observi modul in care merg dar cu siguranta, nu folosesc acest lucru ca o scuza sau o piedica in viata mea pe care o traiesc cum cred eu de cuviinta.
Daca cineva rade de culoarea pe care o ai, de felul in care arati, de disabilitatile pe care le ai sau pentru orice alt motiv tineti minte un lucru: acea persoana nu are nimic bun de facut cu viata sa si astfel nefericita cu propria viata Loviturile date altora se intorc inapoi de 10 ori mai puternic sau de 10 ori mai dureroase. Daca arati ca esti doborat de cuvintele acelei personae, aceasta va fi satisfacuta ca si-a atins scopul. Daca ignori acea persoana si nu arati ca te deranjeaza ce-ti spune, atunci te va lasa in pace si se va indeparta de tine.
Nu incerca sa fi ceva ce nu esti.
Nu incerca sa traiesti viata altor persoane numai pentru ca nu e viata ta.
Daca nu vrei ca oamenii sa te judece atunci nu e correct ca tu sa-I judeci pe ei.
Vrei ca oamenii sa te respecte? Atunci trateaza-i pe cei din jurul tau asa cum vrei tu sa fi tratat.