AUTENTIC

Esti ceea ce alegi sa fii

Ce nu e fericirea

Fiinta umana este facuta pentru fericire, insa nu intotdeauna reusim sa intelegem lucrul acesta. Suntem proprii nostri sabotori, principalele piedici in calea spre fericire.

In sufletele noastre, Dumnezeu a sadit dorinta de a trai frumos si bine, asa cum ne este harazit. Suntem totodata liberi sa alegem si alte cai care ni se deschid in fata. Sa cantarim alternativele, sa imbratisam credinte diferite si sa adoptam comportamente diferite care ne pot indeparta definitiv de fericire, dandu-ne in schimb iluzii si aparente.

Ce are de-a face fericirea cu credinta, si mai ales, cu credinta ortodoxa? Oricate tipuri de fericire ne-ar propune societatea in care traim, niciunul nu este autentic, niciunul nu este complet, fara credinta in Dumnezeu. Daca El este Calea, atunci pe acolo trebuie sa umblam, daca El este adevarul, atunci pe acesta trebuie sa-l rostim, daca El este viata, fara El suntem morti. Ati vazut vreodata morti fericiti?
In asteptarea fericirii, traim precum niste vegetale sau minerale, nesimtind bucuria de a fi fiinte, fii si fiice ale Unuia care ne-a dat viata si mai ales viata duhovniceasca. Nu ale trupului sunt bucuriile, ci ale sufletului. Tot ce fericeste trupul este trecator si totusi, pentru acest tip de fericire ne straduim cel mai mult. Mancare, da, dar nu oricare-mancare buna si gustoasa, pana la limita saturatiei, odihna, da, dar una care da in letargie, placeri fizice de tot felul, culminand cu cele sexuale, depasind de mult zona ingaduita si binecuvantata.
Ai crede ca, iesind de sub reguli si de sub ascultare, atunci incepi sa fii fericit, ca doar esti liber. Nu mai sta nimeni sa gandeasca la importanta acelor reguli, acelei cai. Libertatea aduce o mare responsabilitate, care nu e neaparat legata de fericire. Cand esti liber, trebuie sa alegi si nu intotdeauna alegerile noastre ne fac fericiti. Unii ne-am dori sa nu mai avem atatea alternative, sa ne fie mai usor sa facem alegerea, pentru ca, o data luata aceasta decizie, suntem singurii responsabili.
Cu alte cuvinte, suntem responsabili de propria fericire. Paradoxul consta in faptul ca, incercand sa ne fericim pe noi insine, nu reusim sa fim fericiti ca atunci cand ii ajutam pe altii sa atinga aceasta stare. Nu oricine este dispus sa daruiasca, sa imparta, sa se lipseasca pe sine, mai ales daca e ocupat sa vaneze fericirea. Nu oricui ii este usor sa iubeasca si sa ierte. De aceea nu este nici iertat, nici iubit, nu cunoaste fericirea.
Este o greseala sa credem ca fericirea ne-o aducem noi singuri, prin puterile noastre, caci suntem neputinciosi. Si mai gresit este sa asteptam fericirea de la altii, care nu ne sunt datori cu niciun sacrificiu, cu nicio daruire. Iar apelul la tehnici si produse care sa-ti aduca stropi de fericire este cea mai mare inselare posibila.
Fericirea autentica nu este compatibila cu prafurile, spirtoasele, pilulele - daca ar fi asa, am opta cu totii pentru spitale de psihiatrie, carciumi si discoteci, pentru cate o doza de fericire la miligram. Fericirea nu vine nici cu haina de blana de nurca sau cu iahtul si excursia pe Coasta de Azur, nu vine nici prin mortificarea trupului, meditatii yoghine sau posturi-dieta, ochi iesiti din orbite si fete cucernice. Niciun efort omenesc nu are finalitate  si nu este un pas pe drumul spre fericire daca nu are in centru iubirea. Pentru Dumnezeu si pentru cel de langa tine, oricine ar fi el.
Fericirea nu e egoism, dar beneficiezi de ea doar daca stii s-o daruiesti. Nu este nici un bun accesibil doar celor “buni”, ci este in firea noastra, a tuturora, trebuie doar sa fim deschisi ei si sa nu ne facem complici suferintei. Fericirea nu poate exista in afara credintei reale, pentru ca nu are sens decat in interiorul vietii duhovnicesti.
Fericirea este strans legata de iubire, de aceea nu veti vedea oameni rai, plini de ura si razbunare care sa emane fericire.
Fericirea fiecaruia nu este un ideal, ci o datorie. Datoria de a ne implini ca fiinte umane.
 

 

Visezi pentru tine

Ţi-ai imaginat destul cum ar fi să încerci ceva ce îţi doreşti şi să ratezi. De acum, pune-ţi energia pozitivă la treabă şi cere-i să îţi creeze un scenariu de Oscar.

Ce ai face dacă ai ştii că nu poţi greşi?
Că, oricât ai încerca, nu îţi poate eşua nimic. Că privirile celorlalţi vor fi îndreptate mereu admirativ spre tine. Că tot ce îţi doreşti, poţi realiza.
Cum te-ai simţi să trăieşti într-o poveste în care tot ce ai face ţi-ar ieşi aşa cum îţi doreşti?
Ce fel de persoană ai fi atunci?
Cum ar arăta o zi obişnuită din viaţa ta?
Rândurile următoare nu conţin răspunsuri la aceste întrebări. În schimb, le găseşti exact acolo unde le cauţi mai puţin. Înăuntrul tău. Unde sunt întrebări, există şi speranţă. Unde este imaginaţie, trebuie să fie şi optimism.
Rectific: de fapt, nu “trebuie”. Este doar o chestiune de voinţă personală. Ce vrei tu, e lege pentru tine, inclusiv fericirea sau opusul ei. Optimismul şi gândirea pozitivă nu sunt obligatorii. Poţi alege oricând să fii la voia disperării, depresiei, dependenţei de alţii sau de anumite lucruri. Este alegerea ta pe care nimeni nu ţi-o poate anula.
Ce se poate întâmpla însă, este să fii tu anulat/ă: ca prezenţă, ca acceptare, ca validare socială. Cine se aseamănă, se adună, sau cel puţin aşa se zice. Dar, spune-mi tu, câte persoane posomorâte, pesimiste, negativiste, veşnic nemulţumite ai agreat până acum. Sunt persoanele de care te apropii cu drag, de a căror prezenţă te bucuri sincer, pe care le îndrăgeşti necondiţionat?
Mă gândesc profund, dar nu găsesc nici un exemplu de acest fel. În schimb, văd clar forţa de atracţie a celor care cred în strălucirea lor, de parcă ar fi permanent însoţiţi de o aură de încredere. Încredere în ei dar şi în cei din jur. Încredere că nimic rău nu li se poate întâmpla, decât dacă ei permit ca asta să se întâmple. Fie că sunt lideri sau îi urmează la rândul lor pe alţii, se exprimă şi trăiesc cum îşi doresc cu adevărat. Poţi fi printre ei.
Poţi începe ridicând ochii spre o stea. Una adevărată, culeasă din constelaţiile tale interioare de visuri şi speranţe, nu una dintre cele pe care le calci în picioare pe bulevardul Walk of Fame .
Steaua ta este înăuntrul tău şi este singura în stare să îţi întreţină reveriile. Of, dar sclipeşte atât de rece şi e atât de departe uneori… Poate nu o vei atinge niciodată, poate nu vei înţelege din ce este făcută şi la ce serveşte, poate vei visa permanent să ajungi la ea, până la sfârşitul vieţii.Oricum ar fi, urmează-i raza, nu abandona! Până la urmă, călătoria până acolo este viaţa în sine şi poate fi la fel de strălucitoare în firescul ei ca şi steaua pe care o urmezi. Simplul fapt că ştii să visezi înseamnă să captezi esenţa magică a idealului tău. Frumuseţea acestuia devine frumuseţea ta.
Priveşte-l pe Don Quijote (îţi recomand musicalul “Man of La Mancha” cu Peter O’Toole), când se agaţă cu tot sufletul  e al său vis imposibil (el are curajul să viseze până la capăt,  “…to dream the impossible dream”). Crezi că, dacă ar fi întâlnit-o cu adevărat pe Dulcineea- steaua lui îndepărtată, ar fi fost mai fericit decât era urmându-şi visul? Mulţi văd în acest personaj un etern visător, la vânătoare de cai verzi pe pereţi. Aceia sunt doar sceptici. Eternul cavaler nu s-a oprit din a-şi urma visul, din a-şi face călătoria mai frumoasă ancorându-se de un ideal şi lăsându-se dus de el.
De ce nu ai face-o şi tu? Nu lăsa nici un monstru- fictiv sau uman, nici o moară de vânt- reală sau metaforică, nu lăsa nimic să te oprească din a visa.
Ce ai face dacă ai ştii că nu poţi greşi?

 

Motivatia noastra cea de toate zilele

    De ce spun mereu că “eşti ceea ce alegi să fii”? Pentru că nu avem nici o scuză la alegerile făcute în afară de propria voinţă. Pentru că nu ne putem sustrage de la a face alegeri, chiar şi atunci când credem că nu alegem nimic! Noi hotărâm ce păstrăm şi ce nu, deci suntem prin definiţie constructori activi ai personalităţii. Dacă alegi să citeşti mai departe, înseamnă că posezi deja o motivaţie personală de a afla mai multe despre tine.
Libertatea de a căuta schimbarea este însă umbrită de capcanele în care te aşteaptă o falsă libertate de a fi cine vrei să fii. În jurul nostru apar numeroase ocazii de a afla despre tine însuţi/însăţi: teste de personalitate (mai mult sau mai putin relevante), consiliere (mai mult sau mai puţin avizată), emisiuni cu psihologi (mai mult sau mai puţin…) şi altele. Unii citim chiar şi horoscopul în încercarea de a ne defini mai bine ca persoane, de a ne cunoaşte şi înţelege acţiunile. Toate acestea nu sunt însă suficiente pentru a conştientiza adevăruri simple şi esenţiale despre fiinţa umană.
  Deşi nu sunt psiholog practician, experienţa îmi dezvăluie frecvent în jurul meu situaţii, cazuri, tipare pe care vreau să le analizăm împreună, cu deschidere şi onestitate. Pâna la urmă, este vorba de fiecare dintre noi, căci persoana de lângă se dovedeşte o altă oglindă în care ne reflectăm şi care întoarce o anumită imagine a noastră. O altă modalitate de a descoperi cine suntem.
    Când viaţa ne scoate zilnic în cale provocări şi teste, cunoaşterea de sine este primul pas pentru a armoniza binele şi răul care ne înconjoară. În şcoală învăţăm multe materii însă trebuie să fim auto-didacţi în ce priveşte viaţa. Puţini profesori ne învaţă cum să echilibrăm experienţele obiective cu ecourile lor subiective.
    Unii dintre noi sunt psihologi înnăscuţi, dotaţi cu intuiţie şi bun-simţ ce rivalizează uneori pregătirea academică de specialitate, mai ales când este lipsită de o anumită doză de suflet. Pe aceştia nu putem decât să îi invidiem şi să le urmăm exemplul. Ce putem face toţi ceilalţi? Să fim noi înşine, în primul rând. Să exersăm sinceritatea faţă de propria persoană, lucru aparent simplu, dar care devine adesea o piatră de încercare.
    Am observat obiceiuri păguboase care ar merita să fie corectate, căci orice învăţ are şi un dezvăţ (aşa cum argumenta convingător domnul profesor ieşean Ion Dafinoiu, la cursurile sale captivante). Cu siguranţă v-aţi izbit şi voi măcar de o prejudecată- personală sau colectivă, aţi observat paiul din ochiul celui care caută permanent scuze, dar nu aţi încercat să scoateţi stereotipurile şi clişeele din propria privire. Sigur ştiţi că gândirea pozitivă şi optimismul sunt preferabile, că asumarea responsabilităţii este un act de maturitate afectivă şi că succesul se poate învăţa, ca orice altceva, însă de la gând la faptă rareori este un drum drept. Nu există gesturi inutile, efecte fără cauze, fapte fără motiv- fiecare gest vorbeşte despre noi. Capacitatea de a le descifra este un pas în plus în dezvoltarea personală.
    Invitaţia mea se adresează tuturor celor care doriţi mai mult de la voi înşivă. Care vreţi să depăşiţi ideile preconcepute, dependenţele de orice fel, încercările meschine de manipulare cognitivă sau afectivă şi alte obstacole care ne pândesc zilnic după colţ.
    Nu am să încetez niciodată să cred că suntem născuţi pentru a ne împlini existenţele, nu pentru a le rata. Suntem condiţionaţi de mii de limitări psihice şi fizice, dar avem totodată şi puterea de a le sparge pe toate cu propria forţă mentală. Haideţi să găsim împreună surse de alimentare a principalului motor, motivaţia noastră cea de toate zilele.



Prima iubire


Erou este cel care vrea să fie el însuşi. - Jose Ortega y Gasset

    Cred ca prima si cea mai importanta iubire din viata unui om ar trebui sa fie el insusi. Daca nu iti acorzi o autentica stima de sine, daca nu te pretuiesti pentru cine esti cu adevarat si incerci sa construiesti o imagine la fel de stabila precum un castel de nisip, risti sa esuezi patetic la prima suflare de vant. Asadar, cu tine trebuie sa incepi. Si nu doar sa tii la tine, ci si sa fii sincer in privinta asta. Iti aduci aminte intrebarea cea mai kitschoasa din copilarie: "Pe cine iubesti mai mult?". Raspunsul "Pe mine" ar  fi cel mai rezonabil. De aici incepe iubirea, fara de care sufletul tau nu poate fi cu adevarat pregatit sa imparta si cu altii."...
    Nu te grabi sa ma arati pe mine cu degetul drept o insensibila si o egoista pentru ca iti spun asta.S-ar putea ca nici eu sa nu am suficienta iubire de sine ca sa fiu indreptatita sa iti dau tie sfaturi. Dar ia macar pentru o clipa in calcul varianta ca fericirea nu vine din senin, ci se invata. La fel, si iubirea se exerseaza, se constientizeaza, se extinde voluntar asupra cui doresti.
    De ce n-ai incepe cu tine?
    Lasa deoparte vocea constiintei sociale si raspunde azi precum vrea  vocea ta interioara.

Sunt o personalitate

Vedete de o zi sau ilustri anonimi, oameni care populeaza scene si platouri de filmare sau cei care fac din orice loc o scena, impartasesc una din bolile moderne: sindromul personalitatii.

   Posturi tv precum faimosul OTV - aduc zi de zi pe sticla cazuri de suferinta acuta. Sindromul personalitatii se manifesta cu atat mai tare cu cat personajele in cauza sunt mai neinsemnate din punct de vedere social, cultural, politic, artistic... Fiecare cioara isi lauda puii, se spune in popor, iar cand iti mor laudatorii, nu ai de ales decat sa iti faci singur reclama.
    Dar sa nu uitam ca bolnavii de sindromul personalitatii nu ar exista fara un public care sa le dea atentie. Acesta poate fi cucerit prin diverse strategii, in principal prin oferirea de circ si/sau multa piele dezgolita. Iar cealalalta parte a publicului care face „rating” sau „trafic” este constituita din masa criticilor, participanti la show-ul mediatic pe principiul „persoanele de fata se exclud”.
   Pe de alta parte, si internetul creeaza monstri. Majoritatea populeaza retelele sociale de tipul Hi5 sau (mai putin popularul in Romania) Facebook. Pentru altii s-au creat site-uri speciale, insa folosirea invectivelor pitzipoance sau cocalari nu ii descurajeaza pe cei incriminati, ci mai degraba naste alte tipuri de megalomanie, din partea celor care ii critica pe diverse bloguri, pozitionandu-se din oficiu deasupra lor.
  Conexiunea la internet si (*optional) o camera foto dau oricui ocazia sa se prezinte asa cum ar dori sa fie perceput, chiar daca rezultatele sunt adesea dezastruoase. Si daca nu cad in ridicol prin pozele afisate, tot este deprimant sa vezi ca tot mai multi se ascund in spatele unor identitati inventate, isi creeaza o realitate gonflabila si ajustabila, fara sa stie ce e cu adevarat personalitatea.
  In niciun caz nu este un produs de serie, nu este o consecinta a nonconformismului lipsit de creier si de bun gust. Nu masinile, telefoanele, hainele sau machiajul te fac cu adevarat sa fii cine esti, ci capacitatea de a invata sa te comporti firesc si sa aspiri la mai bine.
  Calitatile de care avem nevoie si pe care cu greu le mai gasim in jur sunt bunul-simt, decenta, cultura generala. Abilitatea de a ne imbogati cu creativitate, inteligenta emotionala, gandire pozitiva. Sa invatam sa daruim si altora, caci daruirea este ea insasi o investitie ce creeaza un cerc de energie pozitiva.
  In propria noastra viata, noi jucam rolul principal, de ce am lasa moda sa ne dicteze cum e bine sa gandesti sau cum e bine sa te exprimi? Chiar daca avem trac sau emotii sa nu gresim, asta nu trebuie sa ne impiedice sa facem din noi cea mai buna versiune cu putinta. La sfarsit, sa fim mandri de viata noastra si de imaginea pe care o lasam in urma.
  Personalitatea esti tu insati si de tine depinde sa fii cu adevarat o personalitate. Nu neaparat una din paginile revistelor sau de la televizor, ci una din viata ta si a celor de langa tine.
 
 

Acest articol a fost scris cu ocazia conferintei anuale Training 08, evenimentul de training general, de HR, vanzari si e-learning cel mai complex al anului.


Frumusete si succes

Psihologii spun ca prima impresie despre un om se formeaza in acele 30 de secunde initiale cand cunosti o persoana noua si ca nu ai decat o sansa…Deci miza e mare si nevoia de a impresiona la prima vedere e pe masura. Si asa incepe povestea tineretii fara batranete si a vietii fara de celulita…

De la alegerea unui partener de viata pana la promovarea pe scara sociala, de la arderea pozelor in care aveam cosuri si aparat dentar pana la arta deghizarii vestimentare, gesturile noastre vorbesc despre tiparul in care ne ducem existenta. Lumea devine oglinda noastra, iar noi oglinda lumii. Ochiul nu mai e oglinda sufletului ci un cerc vicios ingrosat de vanitate.

Incepand cu copiii studiati de psihologi, care raspundeau pozitiv unor mame experimentale cu chip placut si le respingeau pe cele mai putin atractive, prejudecatile se perpetueaza la toate varstele. Credinta populara postuleaza ca “ce e frumos, e bun” si implicit, “daca e urat, inseamna ca e rau”. Studiile despre atractivitate au demonstrat ca un juriu format din evaluatori “impartiali” avea tendinta sa atribuie pedepse mai grele persoanelor urate si o atitudine vizibil favorabila persoanelor cu aspect fizic atragator! Asadar, oricine se va stradui sa devina Fat-Frumos sau Zana, caci nimeni nu vrea sa fie Zmeul cel urat sau Cotoroanta. Lupta valorilor estetice cu cele morale este subterana, ne prefacem ca avem mintea ferita de prejudecati, dar scuzele devin tot mai subtiri si se transforma in acuze.

La scoala, poti fi ratusca cea urata sau lebada cea frumoasa, un compromis rezonabil nu prea exista. La locul de munca, poti fi hartuit/a sexual  daca arati bine sau discriminat/a pe motiv ca- “daca arati prea bine, sigur bate vantul prin cutia craniana”. Daca se intampla sa fii barbat si sa arati bine, esti gigolo, metrosexual, homosexual, orice, numai “normal” nu!  Ca sa urci pe scara sociala, prinde bine un rebranding si un consilier de imagine sau cateva interventii (chirurgicale, evident) daca nu esti destul de frumos. Si, cum se zvoneste in societatea noastra, nu poti fi nicicand prea frumos!

Talentul si alte calitati necesare unei anumite meserii pur si simplu nu mai sunt de ajuns. Conteaza sa arati bine pentru ca oamenii sa iti acorde si o a doua privire. Trebuie sa fii frumos-sau macar vandabil, pentru a fi cantaret, actor, pictor, fotograf sau orice.

Cate vedete urate iti vin in minte in acest moment?

            Cate usi ti s-au deschis/trantit in fata in functie de imagine?

Poti fi simplu muncitor, intelectual, artist, politician- imaginea ta va vorbi neintrebata. Nu iesi din casa nemachiata, nu merge la serviciu cu aceleasi haine ca si ieri, suge burta, mai da jos cateva kile…ochiul societatii nu se inchide niciodata. Ai intotdeauna grija caci conversatia incepe din priviri.

Trei, doi, unu….

Excusez-moi

“Cand o sa indeplinesc 20 de ani, o sa incep sa ma distrez.
Voi avea incredere in mine cand o sa mai slabesc.
La 30 de ani o sa fac primul copil. Sau poate la 35?
Nu port acum rochia buna, ci la o ocazie…”

Asteptam ocazii.
Nascocim pretexte.
Ne ascundem in spatele unor scuze mai mult sau mai putin credibile.
“Sunt timid, am dintii strambi, ma balbai. Din aceasta cauza nu am note mai mari!”
Dar cum ramane cu oamenii care reusesc in viata si pe care ii admiram, respectam, invidiem, dar nu prea le urmam exemplul pentru ca- iata o scuza buna- “noi nu suntem ei”?
Oare ei nu au nici un dinte stramb, nici un pic de timiditate, un trecut familial nefavorabil si asa mai departe?
Da, dar ei au ceva ce eu nu am”.

Ce sa fie acel dar miraculos, din ceruri coborat, care face ca viata unora sa mearga ca pe roate ?
Ce ne tine pe noi, ceilalti, la departare, oftand cu nostalgie la gandul ca “ei sunt si noi nu…”.
Scuzele.
Ne sunt atat de la indemana.

Natura umana, familia mea, societatea corupta, profa de romana, astrele nefavorabile, americanii, razboiul din Irak, gripa aviara etc sunt de vina pentru insuccesele mele.

Suntem permanent in defensiva, cautam explicatii pentru esecuri, asteptari neindeplinite, vise strangulate…
Ne scuzam.

De fapt, amanam. Amanam bucuria, amanam emotiile in general, ne e frica sa le dam drumul la lumina, asa ca amanam, din pacate, sa traim. Probabil ca dacă am avea un termen până la care să ne trăim viaţa  ar creste şansele sa devenim mai conştienţi de existenţa noastră. Nu ne-am mai pierde timpul impingand evenimentele si emotiile intr-un viitor nedefinit, viitor care se prea poate nici sa nu mai vina pentru unii dintre noi. Viata este scurta si este relativa. Nu avem trecutul, caci s-a scurs deja. Nu avem viitorul, caci e inca „in constructie”. Momentul prezent este tot ce avem.

Ramane sa hotaram ce facem cu el. Il traim sau il aruncam la gunoi?