AUTENTIC

Esti ceea ce alegi sa fii

Nationalitate: romana

Dupa caderea comunismului, romanii au avut dreptul sa serbeze ziua nationala la o data incarcata de semnificatie istorica: 1 decembrie. Iata-ne ajunsi la 90 de ani dupa Marea Unire din 1918, mai liberi ca niciodata, cetateni ai Uniunii Europene si indivizi plini de drepturi sociale. Ce inseamna in ziua de astazi sa fii roman?
E de ajuns sa ai buletin de Romania, sa te nasti sau sa traiesti in Romania? Sau e nevoie de mai mult ca sa fii cu adevarat parte din natia romana? Esti mai roman daca stai in tara ta decat daca te realizezi-profesional sau financiar- in alta tara, in slujba altui popor? Patriotismul inseamna sa fii legat la propriu de vatra stramoseasca?
Sa fii roman presupune sa vorbesti  si sa gandesti romaneste, imi raspund unii dintre prietenii interogati. Sa intelegem oare ca limba este trasatura noastra definitorie?  Dar si mai tare imi ridica probleme acel „a gandi romaneste”. Cum gandeste oare romanul? Nu cumva asta ne defineste ca natie, un curent de mentalitate specifica, ce se traduce in atitudinile si comportamentele noastre?
Ce legatura mai are statutul de roman cu cultura, cu traditiile, cu credinta noastra?  Cultura contemporana- ca si in alte secole, pare sa fie umbrita de creatiile culturii universale, un aer de provincialism pare sa dea tarcoale culturii romanesti sau-daca nu- un suflu occidental, de import si de globalizare. Traditiile parca ar fi in moarte clinica: sarbatori, obiceiuri, mestesuguri populare devin tot mai stinghere in lumea de astazi, in loc sa fie parte integranta a vietii noastre si a imaginii pe care o oferim strainilor. Iar credinta ortodoxa, care a ocrotit mereu devenirea patriei noastre, este ingradita, impresurata, amenintata si exmatriculata din scoli ca o eleva neascultatoare si chiulangie- pe nedrept.
Ce legatura are a fi roman cu rolul nostru in societate? In primul rand, trebuie sa ne asumam un rol in societate si acela nu este recomandat sa se numeasca „strutul care nu stie, nu aude, nu-l intereseaza, pentru ca sta cu capul in pamant” .  Haideti sa auzim, sa stim, sa ne intereseze, pentru ca miza e prea mare ca sa o ignoram. Fuga de probleme nu le rezolva, doar le agraveaza.
Cati mai tinem la tara noastra si cati tinem mortis sa plecam spre alte zari? Notiunea de patrie mai inseamna ceva sau ne rezumam doar la a avea o tara?
De ce ramanem cei care ramanem? Ce sperante, ce idealuri ne mai motiveaza sa ramanem in picioare pe aceste pamanturi?
Ce ma intereseaza cel mai mult este ce atitudine avem fata de Romania? Cum ne simtim in privinta faptului ca apartinem acestei natii?
Cu ce ne mandrim?
Cu ce ne rusinam?
Ce am schimba?
Ce am face pentru acea schimbare?
 Multe intrebari, e adevarat. Poate unii ati renuntat pana in acest punct la citirea lor. Dar pentru aceia carora le pasa, raman valabile si arzatoare. Pentru aceia, discutia este deschisa, iar parerea lor CONTEAZA. Deci, ce inseamna sa fii roman?
 
 

Plictiseala- boala sufletului modern

Sindromul plictiselii ne impinge sa facem lucruri distructive, constructive, sau pur si simplu nimic (ceea ce de obicei inseamna sa privim la TV si sa ne plangem cat de plictisiti suntem).

Industria producatoare de divertisment este una dintre cele mai profitabile ale timpurilor noastre. Actorii si muzicienii sunt printre cei mai populari si cei mai bine remunerati oameni ai planetei. Dar sunt atat de multi…Ajunsi in fata meniului cu sute de optiuni, adesea nu stim ce emisiune sau spectacol sa alegem.
Cu toate ca masinile fac o mare parte din munca omului, orele petrecute la lucru nu s-au redus semnificativ. Petrecand aproximativ un sfert dintr-o zi la serviciu, suntem incarcati cu tot felul de sarcini, unele mai cunoscute si mai monotone, altele mai provocatoare din punct de vedere profesional.
Si cu toate astea, plictiseala ne afecteaza atat in timpul nostru liber cat si in timpul programului de lucru. Timpul se scurge mult prea incet, sau, asa cum a spus Charlotte Whitton: Plictiseala este precum epiderma timpului marita nemilos la microscop. Fiecare secunda se dilata exagerat, precum porii fetei.
In scrierile sale, John Fowles eticheta secolul XIX ca pe un secol al plictiselii. Iar contemporanul Pascal Bruckner vede plictiseala ca pe o a boala sufletului modern.
Explicatiile plictiselii includ sentimentul de gol al fiintei moderne. Opriti pentru un moment din vartejul vietii, ne dam seama ca este doar un carusel. In permanenta incercand sa ne mentinem ocupati, traim cu iluzia ca viata noastra e plina, iar iluzia de a fi ocupat ne face sa ne simtim vii. Momentul de pauza in care se insinueaza plictiseala este capabil sa ne produca anxietate, pentru ca poate sfasia brusc iluzia.
In plus, mai exista si nevoia de a face lucrurile previzibile si astfel, controlabile. Le furam inconstient secretul, misterul, atractia. Vrand sa explicam totul in termeni cuantificabili, ucidem “corola de minuni a lumii”, dupa care ne plictisim.
Putem scapa de plictiseala, fie prin distractie, fie prin concentrare asupra unor sarcini mai captivante, important este sa nu ne lasam prinsi de boala ei.
Pentru timpul destinat relaxarii, este necesar sa constientizam ca oferta generoasa de divertisment si leacuri anti-plictiseala este de fapt un bombardament de stimuli toxic pentru mintea noastra. Variantele benefice de a combate plictiseala nu includ acceptarea “zombificarii” prin TV, ci mai degraba iesirile in natura, timpul petrecut alaturi de prieteni sau de cei dragi. Practicarea unui hobby imbina utilul cu placutul- dintr-o simpla pasiune poti ajunge sa cunosti oameni noi, sa participi la diverse competitii, sa castigi recunoasteri si sa te bucuri de timpul “investit” in acest sens.
De asemenea, este important sa nu ne lasam coplesiti de gravitatea exagerata a sarcinilor de la 9 la 17 sau oricand s-ar desfasura orarul nostru profesional. Sa nu permitem plictiselii sa ne afecteze interesul fata de munca.
 Plictiseala este nociva atunci cand depaseste stadiul unei stari trecatoare, prelungindu-se amenintator spre apatie si atribuind existentie lipsa de sens. Diverse studii au aratat ca un serviciu nepotrivit aptitudinilor si nevoilor personale duce la scaderea stimei de sine si a auto-valorizarii. Atat angajatii cat si managerii sunt responsabili de instalarea plictiselii, prin lipsa de motivare si folosirea ineficienta a resurselor umane. Aceasta se traduce prin atribuirea de sarcini nepotrivite unor persoane sub- sau supracalificate. De exemplu,  un specialist in IT se va plictisi chiar inainte de a incepe sa se apuce sa explice pentru a o suta oara unei persoane nepregatite cum se verifica un email. Sarcinile pe care le avem de facut trebuie sa fie cat mai putin monotone, sa aduca aspecte noi, atragatoare, sa ne tina in priza cat mai mult timp posibil. 
Exista, bineinteles, atatea beneficii ale comunicarii pe messenger sau ale navigarii pe YouTube in timp ce te prefaci ca muncesti, insa, daca tot trebuie sa fii la locul respectiv, incearca sa iti respecti munca si totodata, pe tine, facand sarcini utile cel putin propriei persoane. Internetul iti ofera si alternativa unor retele de networking profesional (LinkedIn, Xing OpenBC etc), unde poti intalni oameni din aceleasi domenii ca si tine sau iti poti gasi oportunitati de evolutie in cariera.
Plictiseala este unul din dusmanii creierului, la fel cum celulita afecteaza corpul fizic. Asadar, remediul pentru o boala moderna precum plictiseala este antrenamentul mental, constant si facut cu entuziasm. Atata timp cat muschiul mintii este activ, ne putem declara perfect sanatosi.

Copilul etern

    A fi ca un copil nu inseamna sa fim infantili in gandire, in comportament si in intreaga noastra viata. Suntem oare pregatiti pentru un adevar trist?

A spune ca dependenta de societate, aderenta la conformism si la o mediocritate confortabila te scutesc de asumarea responsabilitatilor nu mai este nimic nou. Se stie si ca refuzul de a gandi cu propria minte este o alegere personala. Mai putin cunoscute si constientizate sunt efectele acestei alegeri. Miturile eroilor debordand de forta civilizatoare si/sau salvatoare se pierd in defavoarea mitului copilului etern, promovat si intretinut in societatea occidentala. Mesajul preferat de aceasta este: “oricum esti prea mic pentru a controla realitatea, mai bine stai la locul tau”.
    De mici copii, in mediul protector al scolii, nu invatam doar aritmetica si citirea, ci si formulele dezirabilitatii si adaptarii sociale. Sistemul educational reuseste sa formeze indivizi cu reflexe pavloviene de tip stimul-raspuns. Omul vulnerabil, cu varsta adulta dar cu nevoi de copil ofera perspectiva unui viitor previzibil pentru societate, unul usor de cuantificat in strategiile de manipulare.
    Atat de temuta globalizare a determinat o stare de confort prin tehnologizare, o stare adictiva si iluzorie. In loc sa isi construiasca maturitatea intelectuala si emotionala, individul este tentat sa se complaca in starea de infantilizare, asa cum o numeste *Ovidiu Hurduzeu in cartea sa, “Sclavii fericiti”. De ce crede el ca individul modern candideaza la statutul de copil etern? Deoarece, “precum copilul, subiectul amesteca realitatea cu perceptia subiectiva, evenimentele reale cu perceptia lor emotionala”.
    Secolul trecut, psihologul Erich Fromm dadea glas unei profetii care s-a adeverit in zilele noastre: “tehnica preia caracteristicile Mamei-natura; isi hraneste copiii la san, ii alina cu un neincetat cantec de leagan (in forma radioului si televiziunii). In acest proces, din punct de vedere emotional, omul devine un copil; crede ca sanul mamei ii va furniza mereu lapte, din abundenta, iar deciziile nu mai trebuie luate de individ”.
    Instrumentul cel mai folosit al societatii este mass-media. Se mizeaza mai precis pe tendinta acesteia de a tine omul la suprafata lucrurilor, prin manipularea opiniei, oferirea de informatii tendentioase, subiective si adesea doar de divertisment, in timp ce marile acte ale istoriei se scriu pe alte pagini. Se stimuleaza interesul individului pentru natura umana, mai précis, pentru frivolitatile ei, se adancesc traumele si nesigurantele individuale. Omului i se inoculeaza treptat mentalitatea ca nu se poate descurca SINGUR, fara ajutor specializat din partea societatii. Asa ca varianta dezirabila pentru omul modern este sa renunte la lupta cu sine insusi, mai bine apeleze la altii care sa il invete sa isi traiasca propria viata (consilieri, sfatuitori, traineri in forma lor cea mai adictiva: life coaches). Daca urmaresti povestea prezentata in filmul “The Truman Show” poate vei remarca rolul disproportionat pe care il poate avea la un moment dat puterea acesteia in viata individului si societatii.
    Iata cum eroii timpurilor apuse au fost inlocuiti cu personaje moderne la antipodul conceptiei de autoritate, de dominatie prin forta. Astazi “se poarta” minoritatile discriminate, cultura emo, vulnerabilii, defavorizatii, victimele lipsei de “political correctness”. Fragilitatea e “un mijloc pervers de a transforma neputinta… in putere”. In timp ce se ridica in slavi handicapul fizic si mental, copilul devine un model uman, “intruchiparea autenticitatii intr-o lume haina dominata de figura Tatalui (barbatul alb)”, mai spune O. Hurduzeu.  
    Nu mi se pare nimic rau in a fi copil. Dar mi se pare tragic a fi un copil intarziat la varste la care ar trebui sa fim eroi in propriile noastre vieti si in a societatii in care traim. “Ambitia, cultul libertatii si responsabilitatii personale, dinamismul antreprenorial-mai atrage atentia Ovidiu Hurduzeu, sunt trecute la capitolul patologie sociala si culturala.” Omul modern zace pe o canapea in fata televizorului, caci in zilele noastre e redundant sa te mai ridici in picioare si sa iei atitudine.

 

*Bibliografie: Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiti. Lumea vazuta din Silicon Valley, 2005, Editura Timpul:Iasi.

 

De ce nu privesc la televizor

“Cu cativa ani in urma am luat decizia sa accept ca in lumea noastra moderna exista un dusman vechi si insidios, si anume manipularea informatiei in scopuri mai mult sau mai putin ortodoxe. Cel mai folosit instrument era televizorul. Am renuntat la el si nu m-am uitat in urma.


    Sa privesc la televizor nu era un lucru dificil. La urma urmelor ce abilitati speciale iti trebuie pentru a butona o telecomanda sau pentru a-ti lipi ochii de un display? Oricine poate face asta. Mai precis, toti cei cu simtul vazului, adica majoritatea celor care alcatuiesc un public dornic de a fi hranit cu imagini, sunete si promisiuni.
    Momentul in care am realizat cata lipsa de control aveam, de fapt, asupra masinariei de spalat creierul a fost unul crucial. Nu mai stiu ce televiziune in voga, una declarat nonconformista, promova cu aplomb un slogan putin cam crucis: “Ai TV de nu te vezi”. In momentul acela am VAZUT. Ignorasem cu desavarsire lucruri pe care bunul meu simt mi le tot demasca, revoltat.
    Voiam informatie, dar primeam  un continut selectionat in functie de studii de piata care erau convinse ca eu, consumatorul, imi doresc sexualitate, violenta si superficialitate inainte de toate.Voiam informatie de calitate, dar o primeam mult prea rar. In schimb, eram sufocata de emisiunile care devenisera pachetele de cateva minute inghesuite intre avalanse de reclame ieftine, fara fond, doar de forma- adesea cu forme feminine, ceea ce ma deranja si la nivel de discriminare de gen. Eu fiind din nisa segmentului feminin, as fi rezonat mai degraba la vederea unor forme masculine bine reliefate, dar asta e cu totul alta discutie.
    Asadar, multe chestii de umplutura, denumite generic “divertisment”. Lucru ciudat, dar nu ma distram deloc sa il urmaresc. In ce priveste latura serioasa a vietii, tineam mortis sa urmaresc stirile. Copiate la indigo (sau, ma rog, “forwardate “pe e-mail), le auzeam in multiplu exemplar pe toate posturile si, din pacate, toate erau la fel de neserioase. Dintotdeauna in presa tantarul devine armasar, insa atunci cand ii mai faci bici sa si plesneasca, deja e prea mult. Gradul de exagerare devenise exagerat de mare. Tot ce era banal devenea senzational, in asa fel incat senzationalul devenise banal.  Tot ce era anormal devenea automat o stire obisnuita de la ora 5, la care puteai sa bei si ceaiul, linistita.
     Jurnalistii cu ochii pe oferte generoase de la trusturi internationale conduse de dubiosi nationali, continuau sa fabrice pe banda stiri. Crimele, sinuciderile, violurile- primele in top, nu mai miscau pe nimeni. Ne miram in schimb, cu totii, cum se facea, ca in tara asta nu mai auzeai nimic de bine. De unde era sa banuim noi ca in laboratoarele puterii specialistii lucrau la inducerea unui sentiment de anxietate iar afaceristii- la un plan de marketing pentru produse contra anxietatii moderne. Intre timp, tupeistii fara pereche ai politicii si afacerilor romanesti isi puteau vedea nestingheriti de treaba. Eu, cetateanul eram oricum imobilizat in fata cutiei cu povesti nemuritoare. De buna voie si nesilita de nimeni imi omoram timpul si sinapsele pe canapea, in cautarea unei lumi mai bune, mai colorata si mai atragatoare, care nu exista nici macar la televizor, ci in mintea mea.
    De ce nu privesc nici in ziua de azi la televizor? Lucrurile nu s-au schimbat prea tare, tara colcaie de nenorociri, de falsi salvatori si de idoli pop, de filme americane si de cultura de import in general. Profesionalismul si obiectivitatea sunt inca doi termeni care lipsesc din manualul jurnalistului mediu, cel care isi ofera serviciile stapanului cel mai generos. Realitatea nu inseamna nimic in fata unor cifre care pot sa le acopere lunar nevoile, ci se construieste in studiouri, in spatele sticlei care nu ofera transparenta, doar iluzie. De manipulare nu am scapat si probabil nu vom scapa in veci, cat vor dainui interesele si grupurile lor. Gandirea critica nu se invata inca in scoli, pentru ca o masa dezorientata, dar hranita cu televizor, este mai ieftin de intretinut si de condus decat una care gandeste cu propria sa gandire.
    Multumesc frumos, iluzii pot sa-mi construiesc si singura, de ce ar trebui sa platesc pentru ele, nu doar cu cardul, dar si cu timpul meu? Cine imi acopera daunele produse sinapselor neuronale? “

-fragment dintr-o marturie fictiva a unui cetatean al viitorului-