scapă cine poate!!!
Cine sunt eu???
Un punct pierdut e lumea în haosul imens.
Toată ştiinţa noastră: cuvinte fără sens.
Om, pasăre şi floare sunt umbre în abis.
Zadarnic este gândul, iar existenţa - vis.
Sunt clipe când îmi pare că tot ce-a trebuit
Să aflu despre lume, demult am desluşit.
Dar stelele mă mustră tăcut din patru zări:
N-ai dezlegat nici una din marile-ntrebări!!!
Mă-ntreb: ce-mi aparţine cu-adevărat? Ce rost
Avui, când fără urmă am să mă pierd in moarte?
Un scurt incendiu-i viaţa. Văpăi de toţi uitate,
Cenuşă spulberată în vânt: un om am fost.
... şi mai încolo??
Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
Se vor zidi palate pentru cretini de seamă!!!
Pe proşti îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
Iar inima mi-e plină - ca un ulcior - de sânge.
Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine
Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.
... şi în final...
O mână-ascunsă scrie şi trece mai departe.
Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte
Nu vor îndupleca-o să şteargă vreun cuvânt...
Nici lacrimile tale nu pot să şteargă-un rând.
Când am să plec din lume, n-au să mai fie flori,
Nici chiparoşi, nici buze, nici vin cu-arome fine,
Nici zâmbet, nici tristeţe, nici înserări, nici zori...
Nu va mai fi nici lumea, căci gândul meu o ţine.
Sunt gata de plecare - şi timpul ce mâhnit e!
Din mii şi mii de perle doar una am străpuns.
Idei fără de număr rămân netălmăcite,
Pe ţărm un cer de gânduri rămân fără răspuns.