kunyla

RELATIILE DINTRE INDIVIZI

CONCEPTUL DE SINE

Formarea constiintei de sine

A.

Conştiinţa de sine (explicită) e precedată de "sentimentul de sine", stare confuză dinaintea momentului când persoana va judeca, va aprecia modul său de existenţă. La baza evoluţiei conştiinţei stă formarea treptată a unei scheme corporale şi a unei imagini a propriului corp.

 

Evoluţia conştiinţei în copilărie se studiază în cadrul psihologiei dezvoltării, aici vom înfăţişa doar câteva repere.

 

Conştiinţa de sine începe cu conştiinţa propriului corp, având la bază senzaţiile interne: foamea, setea, durerea… la care se adaugă senzaţiile proprioceptive şi kinestezice (adică cele legate de poziţia corpului şi de mişcare). Un rol îl joacă, desigur, şi privirea propriilor membre şi a corpului. Toate aceste impresii sunt analizate cortical şi rezultă cunoaşterea corpului nostru, a suprafeţelor ce-l limitează (ca şi în cazul formelor obiectelor din jur, bazate mai ales pe văz şi pipăit). Se obţine o imagine a corpului, disociată de referinţele exterioare, independentă de locul unde ne aflăm. Există un model postural al corpului şi al unui spaţiu în care noi localizăm percepţiile noastre, e "schema sa posturală" în raport cu care apreciem orice schimbare de poziţie. În formarea acestei scheme există şi unele premise ereditare.

 

Pornind de la această schemă, copilul mai mare ştie că este slab sau gras, înalt sau scund – comparându-se cu cei din jur. Schema posturală, imaginea corpului nu se referă doar la topografia corpului şi la poziţiile sale, ci şi la posibilităţile de a acţiona asupra lumii exterioare. Existenţa şi importanţa lor se relevă în tulburările patologice ce pot surveni: asomatognozia (ar fi „necunoaşterea corpului”). Se citează cazuri de hemiasomatognozie când pacientul are tulburări într-o jumătate a corpului. Un bolnav povesteşte: „Nu mi-am dat seama că braţul stâng nu se mişcă. Când atingeam mâna stângă aveam impresia că ating o carne străină, o altă mână. Ştiam că e mâna mea şi totuşi aveam un corp care nu era al meu” (R. Angelergues, p. 230). Aici nerecunoaşterea se combină cu „apraxia” (paralizia), ceea ce nu se întâmplă întotdeauna.

 

O altă bolnavă nu ştie unde se află şi ce face cu mâna stângă: îşi întreba, cu reproş, soţul de ce o scarpină pe spate, or ea se scărpina singură cu mâna stângă. Tulburările menţionate provin din pierderea sensibilităţii posturale (legate de poziţie) şi kinestezice (de mişcare).

 

Existenţa unei scheme, a unei imagini puternice se evidenţiază şi prin fenomenul contrar: „membrul fantomă”. Bolnavii cărora li s-a tăiat un picior îl simt uneori prezent, îi doare chiar. Este o persistenţă a imaginii corporale în psihicul acestuia sau cu alte cuvinte, în sufletul său. Nu poate fi vorba ca persoanele menţionate să nu aibă conştiinţa de sine. Ele erau adulte şi aveau conştiinţa de sine formată, pe baza unei multitudini de experienţe, se ştiau fiinţe gânditoare, sociale. Deci se pot pierde, parţial, impresiile provenind din corpul fizic, fără a pierde conştiinţa eului propriu.

 

B.

Se pune întrebarea: când începe să se formeze în psihic imaginea propriului corp? Răspunsul la această chestiune l-am putea găsi în studiile care au căutat să cuprindă momentul când copiii mici îşi recunosc imaginea în oglindă. Nu se poate recunoaşte cineva care nu se cunoaşte, nu are cât de cât o idee despre sine. E nevoie să existe mai întâi o conştiinţă de sine care odată cu dezvoltarea psihosomatică se formează prin descoperirea arhetipurilor sufleteşti.

 

Dificultăţile recunoaşterii în oglindă sunt mari, fiindcă imaginea de sine a copilului în primii 2 ani are la bază senzaţiile interne, cele proprioceptive (de poziţie) şi cele musculare, de mişcare. Pe care vizuală cunoaştem doar mâinile şi o bună parte a corpului, nu însă şi fizionomia. Pe când în oglindă tocmai faţă ocupă locul central. Este deci o trecere de la un sistem de repere, de la un „atlas” la altul. În cazul orbilor din naştere care izbutesc să dobândească vederea, s-a văzut că o asemenea tranziţie este foarte dificilă. Nici în cazul copiilor mici ea nu este lesnicioasă. Mihai Beniuc a observat un peşte de acvariu, „peştele combatant”, care atacă cu violenţă orice mascul din specia sa. Separat printr-un geam de acesta el se izbeşte de geam şi adoptă o atitudine agresivă, un timp destul de lung. Dacă i se pune în faţă o oglindă, ostilitatea sa se exprimă un timp de 3 ori mai lung!

 

Unul din studiile efectuate la sfârşitul deceniului al 7-lea (de către psihologul Amsterdam) pune în evidenţă: pe la 17-18 luni, în faţa oglinzii copilul reacţionează ca la alt copil, zâmbind şi emiţând vocalize. Între 18 şi 20 de luni apar reacţii de evitare. În fine, între 21 şi 24 de luni se manifestă simptomele recunoaşterii de sine: dacă i se picură o pată roşie pe nas, copilul văzând-o în oglindă, pune mâna pe nas, pe pată. René Zazzo a reluat studiul, experimentând cu 30 de copii în vârstă de 10-33 luni. Recunoaşterea de sine, arată el, nu se produce ca o iluminare subită şi la o dată precisă. Totul se petrece în aşa fel, încât, dintr-un moment în altul, recunoaşterea poate deveni îndoielnică. După primul moment când apare recunoaşterea, urmează evitări, fluctuaţii ce durează cel puţin 6 luni la majoritatea subiecţilor. Ca şi Amsterdam, Zazzo va observa la copil câteva faze până la deplina recunoaştere de sine. La vârstă mică, el este indiferent. Mai târziu îşi manifestă bucuria, ca la prezenţa altui copil. Apoi urmează o stare complexă: anxietatea şi evitarea alternează cu surpriza şi curiozitatea. După care începe să apară recunoaşterea favorizată de compararea mâinilor sale cu aceea din oglindă sau de intervenţia altor repere: când mănâncă o prăjitură ori când e împreună cu cineva. Dacă o lumină licăreşte în spatele său, copilul se întoarce, dar reacţia are loc mai târziu decât descoperirea petei de pe nas.

 

 

După R. Zazzo, recunoaşterea în oglindă are loc între 2 şi 3 ani, mai aproape de 2 ani. Ea coincide cu perioada când copilul începe să folosească prenumele „eu”, „al meu”, „al tău”, în loc de „Radu vrea…”, „E a lui Radu…” (Radu fiind însuşi copilul). Deci apare o conştiinţă de sine ca persoană cu un nume, cu o anumită înfăţişare pe care începe să o recunoască. Recunoaşterea de sine e condiţionată de cunoaşterea în prealabil a unor persoane din jur faţă de care începe să distingă diferenţa. Dovada ne-o dau cimpanzeii, care şi ei se pot recunoaşte în oglindă. Dacă puiul de cimpanzeu a crescut separat de orice maimuţă, el nu se poate recunoaşte în oglindă. Când, după aceea, stă cel puţin 3 luni cu alţi cimpanzei, devine şi el capabil de a se recunoaşte. Deci conştiinţa de sine e indiscutabil legată de cunoaşterea altora.

 

C.

Chiar când copilul are cunoştinţă de sine, el nu e totuşi conştient de toate detaliile acţiunilor sale, de care poate deveni conştient numai în anumite condiţii, fenomen prezent chiar şi la vârsta adultă. J.Piaget a efectuat o serie de experienţe în această problemă, cuprinse în volumul „La prise de conscience”. După cum precizează el, de obicei se consideră conştientizarea bruscă, un fel de iluminare. Unii chiar o privesc ca pe un efect al activităţii unui organ special („Simţul intern”). Fals! Conştiinţa reflexivă constituie un proces complicat, implicând o construcţie a unor relaţii în raport cu sisteme evoluate. Ne-o dovedeşte existenţa unor aspecte ale comportării de care copilul (şi chiar adultul) nu este conştient. Noi efectuăm uneori acţiuni, chiar complicate, fără să ne dăm seama exact cum procedăm. Fenomenul se petrece de fapt, în supraconştient. Psihologul elveţian ne dă o serie de probe. De exemplu: mersul în 4 labe. Copilul începe să meargă în 4 labe încă înainte de împlinirea vârstei de 1 an. J. Piaget a cerut unor copii de 4-5 ani să meargă în 4 labe, întrebându-i apoi cum au procedat. La această vârstă, copilul spune: „întâi merge o mână, apoi cealaltă mână, apoi un picior şi celălalt picior”. El nu-şi dă seama de mersul real (se avansează concomitent cu mâna dreaptă şi piciorul stâng, apoi mâna stângă şi piciorul drept). Ca să provocăm conştientizarea: a) îi cerem să procedeze aşa cum spune el; b) oprim acţiunea şi apoi cerem să o continue; c) îl solicităm să încetinească mersul şi să privească atent.

 

La o vârstă mai mare (5-6 ani), răspunsul e altul: „merg mâna dreaptă şi piciorul drept, apoi mâna stângă şi piciorul stâng”. De fapt se poate avansa şi aşa. Unii copii, după ce explică, încep să meargă în acest fel, deşi nu este un mers comod, firesc. Cerându-se unor adulţi să meargă în 4 labe şi să explice cum are loc acest mers, unii dintre ei au dat acelaşi răspuns ca şi copiii de 5-6 ani. Nici ei nu erau conştienţi de felul în care se procedează. Mersul în 4 labe este legat automat prin conexiuni senzo-motorii (scheme). Nu e nevoie, deci, de conştientizarea procedeului. Abia la 7-8 ani copii sunt conştienţi de detaliile mersului şi pot da explicaţia justă (majoritatea dintre ei).

 

J. Piaget şi colaboratorii săi au realizat şi alte experienţe: coborârea unei bile pe un plan înclinat în anumite direcţii, întoarcerea unei mingi de ping-pong şi a unui cerc, construirea unui drum în pantă, ciocnirea unor bile ş.a. Toate au dus la aceeaşi concluzie: se pot rezolva probleme concrete destul de complicate, fără a fi conştienţi de detaliile execuţiei, mai ales în cazul copiilor.

 

Aşadar, priza de conştiinţă nu este ceva simplu, ea presupune o conceptualizare, o trecere din planul acţiunilor concrete în planul acţiunilor mentale, mult mai complexe şi, totodată, conştiente. Desigur, această trecere implică reuşita acţiunii, fără însă a fi suficientă. Reuşita nu necesită deplina conştienţă. Supraconştientul de care se ocupă, cu precădere parapsihologia, şi a cărui influenţă e importantă în percepţie, în gândire, în creaţie poate soluţiona singur multiple probleme, chiar practice. Trecerea din planul acţiunii în planul verbal-logic, conştient, implică o restructurare, stabilirea unor noi legături directe cu sufletul (cu psiho), efectuarea de operaţii mentale plastice, reversibile. Noile relaţii sunt inserate în structuri noţionale (de la noţiuni), altele decât cele din sistemul senzorio-motor. Experimentele efectuate de-a lungul timpului au pus în lumină existenţa unor nivele de evoluţie ale conştiinţei.

 

Aşa cum a reieşit din cele relatate mai sus, există un număr destul de mare de fenomene şi reacţii psihice care intervin în activitatea noastră, fără a ne da seama de prezenţa lor. Ansamblul lor, ca şi al posibilităţilor de acţiune existente, neactualizate îl denumim, în mod obişnuit inconştient sau supraconştient sau, aşa cum îl denumesc unii, subconştient.

 

O divizare netă între supraconştient şi conştient nu este necesară şi nici nu este posibilă. Ele interferează permanent pe diferite nivele interactive. Astăzi, inconştientul nu mai este privit ca un simplu rezervor de impulsuri. Inconştientul este indisolubil legat de conştient şi îl influenţează în orice moment. Din această interacţiune raţiunea conştientă a formulat marile întrebări existenţialiste de forma: Cine sunt eu, de ce sunt, cum mă definesc ca om, ce reprezintă lumea din jurul meu şi cum poate fi conceput sinele, care sunt măsurile referenţiale ale conceptului de sine, etc., etc., etc. Acesta a fost şi motivul pentru care am ales a extinde conceptul de sine dincolo de planul fizic şi care transcende în planul metafizic.

 

În acest sens, este interesantă concepţia lui R. Mucchielli. După el, toată experienţa noastră, influenţată de tendinţele înnăscute, de mediu, de educaţie cu care sufletul se corporalizează prin naştere în trup fizic, se structurează treptat, într-un vast sistem personalizat, în care putem distinge subsisteme (ale fenomenelor preponderent cognitive, motorii şi afective). Tot acest sistem, această structură a personalităţii influenţează în permanenţă fenomenele psihice: percepţiile, gândirea, sentimentele, actele de voinţă. El tinde să le dea o formă corespunzătoare, izomorfă tendinţelor formate, structurii dobândite a personalităţii. În lumina acestor concepţii, inconştientul ar fi o formă, tocmai structura personalităţii ce influenţează conştiinţa, dar care treptat se amplifică, se modifică în funcţie de noile experienţe determinând dezvoltarea personalităţii.

 

Nu trebuie să reducem inconştientul la ceea ce este primitiv şi biologic în noi. Într-adevăr el reprezintă o structurare a tuturor achiziţiilor şi construcţiilor entităţii umane pe cele trei planuri ale sale: corp fizic, corp sufletesc şi corp spiritual. El poate fi imaginat ca un computer extrem de performant. Din inconştient trec mereu trăiri, impresii, impulsuri. Pot fi şi senzaţii ce nu apar niciodată în conştiinţă, cum ar fi cele provocate de activitatea organelor interne. Deşi există tehnici avansate, de tip Yoga, care fac posibil controlul unor organe interne, ceea ce subliniază şi mai mult strânsa relaţie existentă între cele două forme de manifestare ale vieţii psihice.

Neîndoielnic, azi nu sunt încă clarificate structura inconştientului şi mecanismele sale, după cum nici conştiinţa, nici formarea eului nu sunt deplin elucidate, ele constituind probleme mari ale psihologiei şi filosofiei. Este certă însă interacţiunea lor şi totodată permanenta lor evoluţie. Conştientul şi inconştientul sunt forme complementare ale vieţii psihice. Inconştientul e mult mai vast decât ceea ce este conştient la un moment dat. Chiar dacă are un rol mai important, conştienţa nu este inutilă, nu este un „epifenomen”. Ea intervine când automatismele inconştiente nu mai pot face faţă, când apar dificultăţi ori survin multiple variaţii, modificări sau noi obiective. Conştienţa controlează efortul de comparare, de prelucrare a datelor, în vederea găsirii unor soluţii optime. În acest proces sunt esenţiale sesizarea erorilor şi a valorii premiselor. Astfel intervine conştiinţa care dezvăluie poziţia exactă a omului în natură şi comandă reacţia adecvată în situaţii neobişnuite. Conştiinţa reflexivă constituie premisa fundamentală a progresului şi evoluţiei umane.

 

În reacţia emoţională, o distincţie importantă este aceea dintre frica momentană şi teama permanentă, anxietatea. Anxietatea este o frică de un pericol iminent, dar nedefinit, un sentiment de perpetuă insecuritate. I se mai spune şi “angoasă”. Când e accentuată, devine o stare patologică, o frică nevrotică. Cauzele anxietăţii sunt greu de precizat. Există o certă predispoziţie ereditară. Pot fi şi condiţii de mediu: în vremea războiului rece, se vântura iminent pericolul bombelor nucleare, creându-se o veritabilă nevroză colectivă. Alteori, mai ales în formele patologice, intervin (aşa cum sublinia Freud) conflictele interne care nu se pot lichida. În privinţa fricii, sunt importante diferenţe individuale, între „fricoşi” şi „curajoşi”. Parapsihologia admite anxietatea ca fiind consecinţa unor agresiuni trăite într-o viaţă anterioară, imposibil de conştientizat în viaţa actuală. Prin regresie temporală hipnotică se poate descoperi momentul trăirilor anterioare care au generat frica ce transcende în viaţa actuală sub formă de anxietatea. Carl Gustav Jung susţine că anxietatea poate fi frica trăită de un antecesor ce se transmite genetic succesorului.

 

 

Autor - psiholog Lucian Iordanescu

Cunila

cunila@pcnet.ro

 

Topul a 20 dintre cele mai incredibile coincidente…

De fapt este vorba de sincronicitate

Sursa: OddWeek.com

Blestemul masinii lui James Dean

James Dean a fost ucis intr-un teribil accident de masina, in timp ce isi conducea masina sport Porsche, in septembrie 1955. Dupa accident, masina a fost considerata purtatoare de ghinion.

a) Cand masina a fost tractata de la locul accidentului si dusa la garaj, motorul s-a desprins si a cazut pe un mecanic, zdrobindu-i picioarele. 

b) Motorul masinii a fost cumparat de un medic care l-a montat pe masina sa de curse si a murit la foarte scurt timp, in timpul unei curse. Un alt pilot, in timpul aceleiasi curse, a suferit un accident in urma caruia a murit. Masina in care se afla avea montata cutia de viteze care apartinuse masinii lui James Dean.

c) Garajul in care a fost reparata ulterior masina Porsche a fost distrus de un incendiu.

d) Atunci cand, mai tarziu, masina a fost expusa in Sacramento, s-a disprins de pe stand si, in miscare, a rupt soldul unui tanar.

e) In Oregon, remorca care transporta masina s-a desprins din dispozitivul de prindere si a zdrobit fatada  unui magazin.

f) In cele din urma, in 1959, masina s-a dezmembrat misterios in 11 bucati in timp ce era sprijinita pe niste suporti de otel.

Un copil in cadere - salvat de doua ori de acelasi om

In vara anului 1930, in Detroit, o mama tanara (si incredibil de neatenta) trebuie sa-i fi fost etern recunoscatoare unui barbat numit Joseph Figlock. In timp ce Figlock mergea pe strada, copilul femeii a cazut de la etajul unei case direct pe Figlock. Caderea copilului a fost atenuata si atat barbatul, cat si copilul au scapat nevatamati. Un noroc fantastic in sine, dar, peste un an, acelasi copil a cazut de la aceeasi fereastra,  pe neasteptate, in capul bietului Joseph Figlock, care trecea din nou pe sub fereastra.  Si de aceasta data ambii au supravietuit evenimentului.    

Un glont a ajuns la destinatie cu cativa ani mai tarziu

Henry Ziegland  credea ca si-a pacalit soarta. In 1883, a rupt relatia cu prietena sa, care, de suparare, s-a sinucis. Fratele fetei a fost asa de furios, incat l-a urmarit pe Ziegland si l-a impuscat. Fratele fetei, dupa ce l-a impuscat pe Ziegland, crezand ca l-a ucis, s-a sinucis la randul sau. Dar Ziegland nu fusese omorat. Glontul, de fapt, i-a zgariat numai fata si s-a oprit intr-un copac. Ziegland s-a considerat cu siguranta un om norocos. Cativa ani mai tarziu, el s-a hotarat sa taie copacul in care ramasese infipt glontul. Parea sa fie atat de dificil, incat l-a aruncat in aer cu cateva batoane de dinamita. In urma exploziei, glontul a fost expulzat din trunchiul copacului direct in capul lui Ziegler, omorandu-l.

Baieti gemeni, vieti gemene

Povestile vietilor foarte asemanatoare ale gemenilor identici sunt deseori uimitoare, dar probabil ca povestea a doi gemeni din Ohio le intrece pe toate. Cei doi baieti gemeni au fost despartiti la nastere, fiind adoptati de familii diferite. Fara sa stie unii de ceilalti, ambele familii i-au botezat pe copii James. Si asta a fost doar prima coincidenta. Ambii James au crescut fara sa se cunoasca, dar, cu toate acestea, ambii au ales sa urmeze cursuri de politi, amandoi aveau talent la desen tehnic si tamplarie si amandoi s-au casatorit cu cate o femeie numita Linda. Ambii au avut fii pe care i-au numit unul James Alen si celalalt James Allen. Amandoi au divortat de prima sotie si s-au recasatorit cu alta, ambele numindu-se Betty. Au avut fiecare cate un caine numit Toy. La patruzeci de ani de la separare, cei doi s-au reintalnit si au putut sa isi povesteasca amanuntele vietilor lor surprinzator de similare.

Intocmai cartii lui Edgar Allan Poe

In secolul al XIX-lea, faimosul scriitor Egdar Allan Poe, cunoscut prin romanele sale de groaza, a scris o carte intitulata „Aventurile lui Arthur Gordon Pym”. Era povestea a patru supravietuitori ai unui naufragiu care au stat intr-o barca multe zile inainte sa se hotarasca sa il omoare si sa il manance pe steward, al carui nume era Richard Parker. Cativa ani mai tarziu, in 1884, iola Mignonette s-a scufundat si au fost numai patru supravietuitori, care au stat intr-o barca multe zile la rand. In cele din urma, cei trei membri superiori ai echipajului l-au omorat si l-au mancat pe steward. Numele acestuia era Richard Parker.

Frati gemeni - ucisi pe aceesi sosea la cateva ore diferenta

In anul 2002, doi frati gemeni in varsta de saptezeci si doi de ani au murit la cateva ore diferenta in doua accidente care au avut loc pe aceeasi sosea in nordul Finlandei. Primul dintre ei a murit atunci cand a fost lovit de un camion in timp ce mergea pe bicicleta in Raahe, la 600 kilometri nord de capitala Helsinki. El a murit la doar 1,5 km de locul in care a fost ucis fratele sau. „Este pur si simplu o coincidenta istorica. Drumul este destul de aglomerat, dar nu se intampla accidente in fiecare zi” - a declarat agentiei Reuters ofiterul de politie Marja-Leena Huhtala. „Mi s-a facut parul maciuca cand am aflat ca era vorba despre doi gemeni, si identici pe deasupra. M-am gandit ca cineva, acolo sus, a avut ceva de a face cu asta.”

Trei tentative de sinucidere, toate oprite de acelasi calugar

Joseph Aigner a fost un portretist destul de cunoscut in Austria secolului al XIX-lea, care, aparent, a fost un tip destul de nefericit: a avut cateva tentative de sinucidere. Prima tentativa a fost la frageda varsta de 18 ani, cand a incercat sa se spanzure, dar a fost intrerupt de aparitia misterioasa a unui calugar capucin. La 22 de ani a incercat din nou sa se spanzure, dar a fost salvat, din nou, de acelasi calugar. Opt ani mai tarziu moartea, i-a fost hotarat de altii, care l-au condamnat la spanzuratoare pentru activitati politice. Inca o data viata i-a fost salvata de acelasi calugar. La 68 de ani, Aigner a reusit in cele din urma sa se sinucida prin impuscare. Slujba de inmormantare a fost tinuta de acelasi calugar capucin al carui nume Aigner nu l-a cunoscut niciodata.

Castigator neasteptat la poker

In 1858, Robert Fallon  a fost impuscat mortal din razbunare de catre cei cu care juca poker. Acestia au pretins ca  Fallon castigase potul de 600 $ prin inselaciune. Locul lui Fallon fiind acum liber, nici unul dintre jucatori nu a vrut sa ia potul, acum ghinionist, de 600 $, asa ca au gasit un jucator care sa ii ia locul lui Fallon si l-au creditat cu cei 600 $ ai mortului. Atunci cand a ajuns politia sa investigheze crima, noul jucator transformase deja cei 600 $ intr-un castig de  2 200 $. Politia a cerut ca suma initiala de 600 $ sa fie data urmasilor lui Fallon numai ca sa afle ca noul jucator nu era altul decat fiul lui Fallon, care nu isi vazuse tatal de 7 ani!

Un roman care a descris, fara sa stie, spionul de alaturi

Atunci cand Norman Mailer a inceput romanul sau „Coasta barbara”, nu avea de gand sa aiba un spion rus ca personaj. Pe masura ce lucra, a introdus un spion rus in SUA ca personaj secundar. Cu cat munca progresa, spionul a devenit personajul principal al romanului. Dupa ce a terminat romanul, serviciul de imigrari al SUA a arestat un om care locuia in acelasi bloc, la etajul de deasupra lui Mailer. Era colonelul Rudolf Abe, presupus a fi capul spionajului rus din SUA la acea vreme.

Mark Twain si cometa lui Halley

Mark Twain s-a nascut in ziua aparitiei cometei  Halley, in 1835, si a murit la urmatoarea aparitie a acesteia, in 1910. El insusi a prezis asta in 1909, cand a spus: „Am intrat o data cu cometa lui Halley, in 1835. Vine din nou anul viitor, asa ca ma astept sa ies cu ea".

Trei straini intr-un tren avand nume apropiate

In  anul 1920, trei englezi calatoreau separat intr-un tren spre Peru. In momentul in care au facut cunostinta erau singuri in vagon. Prezentarile au fost mai mult decat surprinzatoare. Numele unuia dintre ei era Bingham, al doilea se numea Powell. Al treilea om a anuntat ca se numeste Bingham-Powell. Nu erau inruditi in nici un fel.

Doi frati - ucisi de acelasi sofer de taxi la un an diferenta 

In 1975,  in timp ce mergea pe o motoreta in  Bermuda, un om a fost lovit mortal de un taxi. Cu un an mai tarziu, fratele omului a fost omorat in acelasi mod. De fapt, se afla pe aceeasi motoreta. Si ca sa fie mai mult decat ciudat, a fost lovit de acelasi taxi, cu acelasi sofer si, culmea, cu acelasi pasager!

Obiecte gasite la hotel in acelasi timp

In 1953,  reporterul de televiziune Irv Kupcinet se afla la Londra pentru a transmite incoronarea reginei Elisabeta a II-a.  Intr-unul dintre sertarele camerei sale de la Savoy a gasit niste lucruri care apartineau, dupa identificare, unui barbat numit Harry Hannin. Coincidenta face ca  Harry Hannin – un star al faimoasei echipe de baschet Harlem Globetrotters – era un bun prieten al lui  Kupcinet. Dar este mai mult decat atat. Numai doua zile mai tarziu, inainte de a-i putea comunica lui Hannin descoperirea, Kupcinet a primit o scrisoare de la Hannin. In scrisoare, Hannin ii spunea lui Kucinet ca, in timp ce statea la Hotel Meurice din Paris, a gasit intr-un sertar o cravata cu numele lui Kupcinet pe ea!

Doi domni  Bryson, aceeasi camera de hotel

Aflat intr-o calatorie de afaceri pe la sfarsitul anilor 50, dl George D. Bryson a poposit si s-a cazat la  Brown Hotel in Louisville, Kentucky. Dupa ce a semnat in registru si i s-a dat cheia camerei 307, s-a oprit la biroul de posta sa vada daca are cumva corespondenta. Intr-adevar, primise o scrisoare, i-a spus fata de la posta si i-a inmanat un plic adresat d-lui George D. Bryson, camera 307. Nu ar fi nimic ciudat in asta in afara faptului ca scrisoarea nu ii era adresata, ci era pentru fostul ocupant al camerei 307, si anume un alt barbat numit George D. Bryson.

Frati gemeni, acelasi atac de cord

John si Arthur Mowforth  erau doi gemeni care locuiau la distanta de 80 de mile, in Marea Britanie. In seara zilei de 22 mai 1975, ambii au simtit dureri acute in piept. Ambele familii nu stiau nimic despre boala celuilalt. Ambii barbati au fost dusi de urgenta la spitale diferite in aproape acelasi timp. Amandoi au murit de infarct aproape imediat dupa ce au fost internati.

Un roman care a prezis soarta Titanicului si un alt vas cu aproape aceeasi soarta

In 1898, Morgan Robertson a scris "Inutilitate" . Cartea descria prima cursa a unui vas de lux transatlantic, numit Titan. Cu toate ca era considerat imposibil de scufundat vasul, loveste un aisberg si se scufunda cu multe victime. In 1912, Titanic, un transatlantic luxos considerat imposibil de scufundat, loveste un aisberg si se scufunda, cu multe victime, in calatoria inaugurala. Luna in care se petrece tragedia in carte este aprilie, aceeasi cu cea a evenimentului real. In carte era vorba de 3 000 de pasageri; in realitate au fost 2 207. In carte erau 24 de barci de salvare; in realitate au fost 20.

Cu cateva luni mai tarziu dupa scufundarea Titanicului,  un oarecare vas cu aburi calatorea pe Atlanticul scufundat in ceata avand numai un baiat de cart. Acestuia i-a venit in minte ca se afla in imprejurimile in care se  scufundase Titanicul si s-a inspaimantat dintr-o data gandindu-se ca numele vasului sau era Titanian. Cuprins de panica, a sunat alarma.Vasul s-a oprti chiar la timp: un aisberg a aparut din ceata exact in calea lor. Titanian fusese salvat!

O scriitoare isi gaseste cartea preferata din copilarie

In anii 20, in timp ce cauta prin anticariatele din Paris, scriitoarea americana Anne Parrish a gasit o carte care era una dintre favoritele ei din copilarie: Jack Frost si alte povestiri. A luat cartea veche si i-a aratat-o sotului ei, spunandu-i ca isi amintea cu mare drag aceasta carte din copilarie. Sotul ei a luat cartea, a deschis-o si a gasit pe prima pagina: "Anne Parrish, 209 N. Weber Street, Colorado Springs". Era cartea Annei.

Placinta cu prune a unui scriitor

In 1805, scriitorul francez Émile Deschamps a fost tratat cu placinta cu prune de un necunoscut, monsieur de Fortgibu. Zece ani mai tarziu, a intalnit placinta cu prune in meniul unui restaurant parizian si, atunci cand a vrut sa o comande, i s-a spus ca ultima bucata fusese deja servita unui alt client, care s-a dovedit a fi acelasi de Fortgibu. Multi ani mai tarziu, in 1832, Émile Deschamps se afla la un dineu unde a fost servita placinta cu prune. Tocmai spunea prietenilor sai ca doar domnul de Fortgibu lipsea pentru ca sa fie tacamul complet cand domnul respectiv, acum senil, a intrat in camera...

Dublura regelui Umberto I

In Monza, Italia, regele Umberto I a mers la un restaurant sa manance insotit de secretarul sau, generalul  Emilio Ponzia-Vaglia. Cand patronul a venit sa ia comanda regelui Umberto, acesta a observat ca el si proprietarul restaurantului erau aproape identici, atat la fata, cat si ca statura. Cei doi au inceput sa discute uimitoarea lor asemanare si au gasit cu aceasta ocazie si alte similaritati.

a) Ambii erau nascuti in aceeasi zi si in acelasi an  (14 martie 1844).

b) Ambii erau nascuti in acelasi oras.

c) Ambii erau casatoriti cu o femeie pe nume Margherita.

d) Patronul isi deschisese restaurantul in aceeasi zi in care fusese incoronat regele.

Pe  29 iulie 1900, regele Umberto  a fost informat ca patronul restaurantului a murit impuscat in urma unui accident straniu si, in momemtul in care isi exprima regretul, a fost impuscat de un anarhist din multime.

21 - Ziua ghinionista a regelui Ludovic al XVI-lea

Cand era copil, regele Ludovic al XVI-lea al Frantei a fost prevenit de un astrolog sa aiba grija in fiecare zi de 21 a lunii. Ludovic a fost atat de speriat, incat nu a lucrat niciodata in aceasta zi. Dar, din nefericire, nu a fost intotdeauna atent. Pe 21 iunie 1791, ca urmare a revolutiei franceze, Ludovic si regina sa au fost  arestati la Varennes, in timp ce incercau sa fuga din Franta. Pe 21 septembrie 1791, Franta a abolit monarhia si s-a proclamat republica. In cele din urma, pe 21 ianuarie, regele a fost executat prin ghilotinare.

 

                                                                                   

bar with snake crawling along animated gif