kunyla

                                                                Experienta metafizica si Experienta poetica


MusicPlaylistView Profile
Create a MySpace Playlist at MixPod.com

"Orice gandire meditativa este o activitate poetica, orice activitate poetica este insa o gandire."

MARTIN HEIDEGGER, Pe drum catre limba.

 

Pentru Viellard-Baron, intre experienta metafizica si experienta poetica exista o relatie de apropiere-departare: avem o importanta vecinatate de esenta care le apropie, si, in acelasi timp, o diferenta ireductibila de metoda si forma care le departeaza.

  Experienta metafizica se constituie intr-o experienta teoretica pura; pura in sensul eliberarii, pe cat posibil, de influentele considerate perturbatoare ale "sinelui inferior", ale pasiunilor, pulsiunilor, instinctelor, ale afectelor si trairilor personale. Modelul experientei metafizice este oferit de Cogito-ul lui Descartes din Meditatia a doua. "Cogito ergo sum": este interpretata clasic in metafizica ca o afirmatie de tip apodictic, o certitudine prima, axioma fundamentala pentru reconstruirea cu mijloacele ratiunii a lumii, metafizica. Filosofia lui Descartes prezinta doua trasaturi importante  care ne intereseaza si pe noi aici: 1) prima trasatura este punctul lui de vedere accentuat individualist; adica, el nu prezinta o expunere impersonala, ci una care se desfasoara la persoana intai. Suntem, prin urmare, in situatia unui "exerciriu mental privat"; 2) a doua trasatura este mentionata deja prin Cogito-ul cartezian: preocuparea lui Descartes de a conferi filosofiei o intemeiere prima solida, o certitudine de la care prin derivare sa se poata reconstrui metafizic lumea.

 

  Avem, prin urmare, o relatie care se stabileste intre adevarul logic si metoda obtinerii lui. Aceasta relatie apare pregnant din doua contexte. Primul context este oferit de cele doua trasaturi mentionate mai sus, care nu pot fi insa despartite, decat pentru a le intelege; in opera lui Descartes ele se gasesc impreuna si nu pot functiona separat pentru ca sunt complementare. Astfel, actul gandirii care este "Cogito ergo sum" (Cogito-ul cartezian pe scurt) nu poate fi despartit de faptul ca este, in acelasi timp, si o experienta mentala privata, intima, avuta pe "cont propriu" - chiar personala. Este o experienta proprie a ganditorului, intrucat ea a fost obtinuta, si nu poate fi obtinuta decat asa dupa Descartes, printr-o metoda individualista, o metoda de exercitiu mental care a ramas numita "metoda indoielii".

Indoiala este ceva profund personal in sensul ca este o experienta mentala traita de ganditor - asadar este o experienta traita, un Erlebnis. Al doilea context este oferit chiar de propozitia "Cogito ergo sum", "Gandesc, deci exist", care a suscitat multe controverse si pentru care exista in istoria gandirii filosofice numeroase interpretari.  In contextul discutiei noastre interpretam aceasta afirmatie, asa cum o face si Viellard-Baron, ca imposibilitate a despartirii actului de gandire de efectuarea lui . Efectuare aici inseamna experienta trairii actului, Erlebnis.

 

  Prin urmare, se pare ca intre adevarul de ordin logic (Erfahrung) si trairea lui (Erlebnis) exista o suprapunere aici, o inseparabilitate la fel de fundamentala ca propozitia Cogito-ului cartezian. Se poate specula in continuare asupra insemnatatii acestei insotiri, a faptului ca orice act de gandire nu poate fi separat de "trairea" lui, de experimentarea lui launtrica, fara de care el nu poate fi cu adevarat considerat o certitudine, un adevar incontestabil. Aici are loc o suprapunere intre o teorie a cunoasterii si una cu caracter mistic; caci ce altceva putem crede cand ajungem sa spunem ca adevarul este, in fapt, tot una cu calea ajungerii la el, cu experienta (pana la urma "iluminatoare") intima a descoperirii lui: o cale, deci un drum, pana la urma, de ce nu?, un itinerariu spiritual.

 

Spre deosebire totusi de o experienta mistica, prin definitie o experienta subiectiva, unica, irepetabila, experienta lui Cogito este una repetabila, obiectiva si Descartes insista asupra acestui aspect. Asta înseamna ca experienta metafizica, caci despre ea este vorba, poate fi reeditata de catre oricine este dispus (insa este adevarat ca nu chiar oricine este dispus la asta) sa faca efortul meditativ cerut de metoda indoielii.

 

Astfel, dupa Descartes, experienta teoretica pura, impersonala, este in acelasi timp o experienta personala. Iata cum Erfahrung si Erlebnis sunt, de fapt, impreuna. Aceasta pare a fi insusirea oricarei experiente metafizice: cuplarea dintre gandirea unui subiect, sau constiinta lui, si o "traire", personala dar nu strict subiectiva, a acestei gandiri, a acestei constiinte. Dupa Vieillard-Baron, aceasta "traire" personala a adevarului teoretic este totuna cu actul constiintei de sine, cu intoarcerea constiintei unui subiect la sine, dar, dupa parerea noastra, la Descartes este vorba de o experienta mentala personala a unui adevar care presupune mai mult decat simpla intoarcere la sine (constiinta de sine).<BR>

Aceasta intoarcere este o conditie necesara, subiectul nu poate gandi un adevar aici daca nu este constient ca el este cel care il gandeste, insa adevarul este preluat de sine si inteles in certitudinea lui, lucru care simpla constiinta de sine nu-l poate face.

 

Nu foarte diferit priveste lucrurile Schopenhauer in lucrarea lui "Lumea ca vointa si reprezentare". Chiar daca nu foloseste termenul de experienta, Schopenhauer face anumite distinctii care ne pot indruma si deslusi ce ar fi putut el sa numeasca prin experienta metafizica. Mai intai el spune ca adevarata filosofie, in fapt metafizica, este o "expunere, reprezentare completa si precisa a esentei lumii cuprinsa in notiuni foarte generale care numai ele ii poate acoperi cu adevarat intinderea". S-ar putea crede, din aceasta adevarata incercare de definitie, ca experienta metafizica ar fi atunci pentru Schopenhauer ceva care poate avea loc prin exercitarea impersonala a unei facultati de cunoastere discursiva, intelectuala - o cunoastere prin concepte care asculta exclusiv de principiile logicii intelectului (in special, de principiul ratiunii suficiente).

Tocmai acest lucru insa este ceea ce Schopenhauer respinge. O cunoastere strict conceptuala, dupa el, nu face decat sa ramana la nivelul superficial al conceptelor; superficial deoarece conceptele vorbesc despre aparente, despre fenomene, intrucat ele sunt sinteze, uniuni sub un acelasi al unui divers fenomenal - asadar raman la nivelul lumii fenomenale si cunoastere prin ele nu poate depasi acest nivel. El vorbeste atunci despre doua tipuri de cunoastere: cunoasterea discursiva, prin concepte, si cunoasterea intuitiva, prin intuitii.

Coroborand parerea lui despre adevarata filosofie cu respingerea cunoasterii conceptuale, ajungem la o conceptie metafizica diferita de traditia rationalista, atat de cea prekantiana ("dogmatica") cat si de cea kantiana - cea din urma fiind obiectul a nenumarate raportari polemice ale lui Schopenhauer. Pe scurt, conceptia lui metafizica, conceptia lui asupra lumii, are drept coordonate: un substrat, un "lucru in sine" numit vointa sau vointa de a trai, din care provin toate fenomenele, aflat dincolo de posibilitatile cunoasterii noastre conceptuale.

Vointa are caracteristica unitatii, a unui Unu fundamental, suport al pluralitatii fenomenale. Trecerea unu-multiplu este asigurata printr-un "principiu al individuarii" (principium individuationis) care garanteaza manifestarea particularului, a individualului in caracteristicile lui specifice. Individualul, particularul, lumea fenomenala, contine imanent trepte ale obiectivarii substratului, a vointei, asemenea formelor (Ideilor) platonice: arhetipuri ale fenomenelor. Complexitatea de organizare a lumii se explica prin paliere diferite de manifestare a vointei, de aparitie a Ideilor: de la idei inferioare la idei superioare.

 

Cum este posibila o experienta metafizica? Cu alte cuvinte, cum poate un subiect cunoaste lumea in profunzime, in substratul ei, de vreme ce intelectul (sau ratiunea, cum spune Schopenhauer) nu-i este direct de nici un folos? Cunoasterea esentei, spune Schopenhauer, a substratului, a vointei, este posibila prin arta.

Arta reproduce ideile eterne pe care le-a inteles prin mijlocirea contemplarii pure, adica esentialul si permanentul din toate fenomenele lumii; de altfel in functie de materia pe care o foloseste pentru aceasta reproducere, ea capata numele de arta plastica, poezie sau de muzica. Originea sa unica este cunoasterea Ideilor, scopul sau unic este comunicarea acestei cunoasteri.

Iata cum experienta metafizica, intalnirea "adevarului" (adica a substratului, a esentei lucrurilor) si trairea lui, poate avea loc prin mijlocirea experientei artistice. Experienta artistica ne pune in fata Ideilor imanente lucrurilor pe care le intalnim. Din nou, ca si la Descartes, un experiment mental personal, contemplatia pura din experienta artistica, este deasemenea o experienta metafizica. Astfel, cu Schopenhauer, facem o trecere directa: de la experienta metafizica ajungem la experienta artistica, si, foarte curand, la experienta poetica.