DESPRE AURELE CORPURILOR
Autor : Ioan Mamulaş
diagram about Tononi's information integration theory of consciousness
DESPRE AURELE CORPURILOR
de Ioan Mamulaş
1. Termenul de “aură” nu are un înţeles unic, general recunoscut şi acceptat, fapt ce se poate constata din definiţiile de mai jos (la care ar fi de adăugat încă multe altele):
– “Aura:1. Orice emanaţie sau exhalaţie subtilă şi invizibilă provenită de la o substanţă, cum ar fi aroma florilor, mirosul sângelui, o presupusă emanaţie fertilizantă de la polenul florilor etc. 2. (Med.) Senzaţia particulară, ca un abur sau ca un aer rece, ce se ridică de la trunchi sau membre spre cap, un simptom prevestitior în epilepsie sau isterie” [1];
– “Aura: (…) O presupusă emanaţie sau un fluid insesizabil ce transportă influenţele de tip mesmeric” [2];
– “Aura: 1. Emanaţia subtilă a calităţii sau a stării cuiva sau a ceva. De exemplu: «Ea are o aură de independenţă absolută». 2. O luminozitate subtilă care, cred unii, înconjoară fiinţele vii şi conţine informaţii despre ele. Examplu: «Culoarea aurei sale arată cruzime»” [3];
– “Aura: 1. Un suflu, o emanaţie sau o radiaţie invizibile. 2. O calitate distinctivă dar intangibilă care pare să înconjoare o persoană sau un lucru; atmosferă: «O aură de înfrângere a cuprins sediul de campanie al candidatului». 3. O senzaţie, precum cea de briză rece sau de lumină strălucitoare, care precede declanşarea anumitor tulburări, cum ar fi o criză epileptică sau un atac de migrenă” [4];
– “Aura: 1a. Un stimul senzorial subtil (o aromă, de pildă); 1b. O atmosferă specifică înconjurând o sursă dată («Locul avea o aură de mister»). 2. O radiaţie luminoasă: nimb. 3. O senzaţie subiectivă (ca cea de lumini) experienţiată, în anumite afecţiuni (ca epilepsia sau migrena), înaintea unei crize. 4. Un câmp de energie despre care se susţine că emană de la o fiinţă vie” [5];
– “Aura: o emanaţie, un suflu sau o radiaţie invizibile cu ochiul liber. De multe ori este gândită a fi un mediu invizibil emanând de la fiecare individ. Unele persoane cred că pot realmente să vadă aura unui individ şi, în funcţie de culoarea şi forma ei, aceasta este un indicator al stării mentale şi fizice a acelui individ” [6];
– “Aura: un înveliş sau un strat de substanţă astrală care înconjoară şi pătrunde corpul fizic. Un halou de lumină/energie spirituală ce înconjoară o persoană şi poate fi văzut de clarvăzători” [7];
– “Aura: Conform metafizicii mişcării New Age, aura este un contur colorat, sau un set de contururi învecinate presupuse a fi emanate de la suprafaţa unui obiect. (...) Se presupune că aura reflectă un câmp de energie supranaturală sau o forţă vitală care permează toate lucrurile” [8];
– “Aura: Un termen utilizat frecvent de adepţii New Age pentru a descrie un câmp de energie emis de fiecare lucru viu, în particular de oameni. Această aură capătă diferite culori depinzând de dispoziţia persoanei, de starea de sănătate etc., iar unii practicanţi New Age pretind a avea capacitatea de a interpreta culorile aurei şi de a diagnostica astfel diferitele condiţii şi stări mentale ale persoanei respective” [9];
– “Aura umană este un câmp de energie ce reflectă energiile subtile ale vieţii din corp. Aceste energii fac din noi ceea ce suntem şi sunt afectate, la rândul lor, de mediul ambiant şi de stilul nostru de viaţă. Aura reflectă sănătatea noastră, activitatea mentală şi starea emoţională. De asemenea, ea indică – cu mult timp înainte – declanşarea bolilor” [10];
– “Toate lucrurile vii (oameni, plante animale) sunt alcătuite din combinaţii complexe de atomi, molecule şi energie celulară. Întrucât aceşti ingredienţi coexistă, ei generează un mare câmp de energie care poate fi simţit şi chiar văzut în jurul corpului fizic. Acest câmp de energie este adesea o Aură” [11];
– “Aura: O anvelopă de energie vitală, care aparent iradiază de la orice lucru din natură: minerale, plante, animale şi oameni. Aura nu este vîzibilă vederii normale, dar poate fi văzută prin clarviziune ca un halou luminos” [12];
– “Aura: Un halou luminos care ar înconjura capul sau un nor ori o ceaţă multicolorate ce ar învălui corpul [13];
– “Aura (simptom): ... tulburare perceptuală avută de unii suferinzi de migrene înainte de un atac de migrenă şi de unii epileptici înainte de un acces al bolii. Se manifestă adesea prin perceperea de unei lumini stranii sau de mirosuri neplăcute” [14];
– “Aura: Un câmp de radiaţii luminoase, multicolorate, subtile, presupuse a înconjura corpul viu ca un halou sau un cocon; ocazional, termenul este folosit cu referire la forţele de câmp electromagnetic normal ce înconjoară corpul” [15];
– “Aura: 1. Aureolă; 2. Stare particulară care precede o criză de epilepsie; 3. Fenomen biofizic dintr-un câmp de emisiune a unor radiaţii ale corpului, de natură luminoasă sau electromagnetică” [16];
– “(…) un sistem viu este înconjurat de vibraţii specifice care formează ceea ce numim «câmpuri energetice» a căror rezultantă poate fi percepută sau pusă în evidenţă prin mijloace tehnice moderne şi este cunoscută sub numele de «aură»” [17, p. 95].
2. În continuare, referirea la noţiunea de aură se va face în sensurile sugerate, mai mult sau mai puţin clar, de frazele subliniate din citatele de mai sus. Din această perspectivă, sub diverse denumiri, conceptul de aură datează de multe milenii şi este prezent în toate culturile. În Egiptul antic, zeii şi oamenii consideraţi importanţi erau reprezentaţi ca fiind înconjuraţi de un halou diafan; la fel procedau hinduşii, chinezii, grecii şi romanii, iar în iconografia creştină aureola sfinţilor este un motiv tradiţional. De asemenea, dintotdeauna, ocultişti, mistici autentici şi persoane cu aptitudini parapsihice au descris formaţiuni aparent imateriale şi efluvii irizate care ar fi prezente în jurul corpurilor, îndeosebi în cazul organismelor vii şi cu precădere al fiinţelor omeneşti.
Spre mijlocul secolului al XIX-lea, conceptul de aură a părut, pentru scurt timp, că va deveni “respectabil” din punctul de vedere al ştiinţei academice, după ce chimistul german Karl von Reichenbach a publicat un masiv volum în care descria rezultatele a mii de experimentări şi teste ce păreau să demonstreze că anumiţi subiecţi umani – denumiţi de el “persoane senzitive” – puteau vizualiza o iradiere luminoasă de culoare albastră la polul nord al unui magnet, şi una de culoare roşie la polul sud. Unii subiecţi detectau prezenţa unui magnet prin pereţi subţiri, chiar şi atunci când erau adormiţi. De asemenea, “senzitivii” puteau să perceapă iradieri luminoase emanând de la cristale şi de la vârfurile degetelor. Rezultatele experimentelor l-au condus pe Reichenbach la concluzia că există o “forţă” necunoscută (botezată de el “forţă odică”), proprie vieţii, diferită, dar legată, de electricitate şi magnetism. Traducătorul în limba engleză al cărţii lui Reichenbach, dr. John Ashburn, a repetat multe din experimentele lui Reichenbach şi a confirmat rezultatele acestuia. Dar “nebunia spiritistă care a început la sfârşitul anilor 1840 (…) a avut ca efect apariţia unui val de scepticism acerb printre oamenii de ştiinţă şi, în mai puţin de un deceniu, forţa odică a lui Reichenbach a început să fie privită ca o glumă” [18, p. 124].
Aproximativ în acelaşi timp, medicul american Joseph Rodes Buchanan a constatat că unele persoane puteau identifica corect o serie de substanţe chimice introduse în prealabil în plicuri sigilate de culoare închisă; el presupunea că acest al “şaselea simţ” era determinat de o anume “forţă” specială caracteristică sistemului nervos şi pe care, în consecinţă, o denumea “aură nervoasă”.
În anii 1880, psihiatrul francez Charles Féré se referea la o “aură neuropatică”, pe care o observase la diferiţi pacienţi – de pildă, o strălucire portocalie în jurul capului unei bolnave isterice.
În anul 1901, Annie Besant şi C. W. Leadbeater, lideri ai mişcării teozofice, au publicat o carte [19], considerată clasică de către adepţii lor, în care descriu şi ilustrează prin desene colorate aurele vizualizate prin clarviziune.
În primul deceniu al secolului XX, medicul britanic Walter J. Kilner, de
După cel de-al război mondial, interesul pentru conceptul de aură a fost promovat mai ales de susţinătorii ideilor de tip New Age.
3. În ipoteza că existenţa aurei este reală, caracteristicile ei generale ar fi:
¨ Aura unui corp nu este accesibilă vederii obişnuite, putând fi “vizionată” parapsihic – prin percepţie extrasenzorială (respectiv, clarviziune) – ca un halou luminos, uneori multicolor, stratificat pe niveluri succesive destul de vag delimitate şi care, uneori, reproduc într-o anumită măsură forma corpului. De asemenea, aura (sau mai degrabă o serie de elemente ale acesteia) poate fi evidenţiată direct ori indirect prin procedee experimentale sau dispozitive tehnice speciale.
¨ Expresiile aurice ale unui corp (morfologia, părţile componente, dinamica, distribuţia cromatică şi extinderea spaţială ale aurei acelui corp) depind, pe de o parte, de natura, însuşirile şi funcţionalitatea corpului respectiv, iar pe de altă parte, de modul în care acesta interacţionează cu mediul înconjurător. Corpurile inanimate au aure cu structuri simple şi, în general, stabile, în vreme ce fiinţele vii posedă aure complexe (gradul de complexitate creşte în raport cu nivelul evolutiv) şi variabile temporal. Aurele cele mai complexe le au fiinţele umane şi reflectă, printre altele, starea de sănătate fizică şi mentală.
4. Clarvăzătorii percep aura ca emanând din corpuri, fiind de regulă compusă din mai multe straturi. Celebra parapsihică engleză Eileen J. Garrett, de pildă, relata că putea vedea benzi de lumină colorată “învelesc” atât obiectele animate, cât şi pe cele inanimate, benzi alcătuind ceea ce ea denumea “the surround”, adică aura. [21].
Stările de sănătate şi psiho-emoţionale sunt indicate în aura umană, se spune, prin culori variate, spoturi difuze, umbre, eventuale discontinutăţi, modificări de formă. Sănătatea fizică pare să fie corelată/reflectată de acea parte a aurei care este cea mai aproapiată de corp, denumită adesea corp vital sau corp eteric. Vindecătorii clarvăzători spun că boala se manifestă mai întâi în corpul eteric, uneori cu luni sau ani înainte de apariţia tulburărilor fizice/organice. Celelalte straturi succesive ale aurei, corespunzătoare diferitelor “corpuri subtile” (v. cap. 2), sunt legate de aspectele afective, voliţionale şi spirituale ale fiinţei umane. Clarvăzătoarea britanică Ursula Roberts descria (pe baza propriilor observaţii) o structură aurică umană tripartită, pe care o aseamăna cu foile unei cepe ce se înfăşoară succesiv, “căci o aură este cuprinsă în alta. Prima aură este cea mai frecvent percepută, fiind tocmai un contur al corpului uman, de culoare albastră, gri sau albă. În condiţii de bună sănătate, această aură apare ca o strălucire argintie. Când oamenii sunt obosiţi, apare gri. În stări de boală este aproape imposibil de detectat. (...) Deseori, această aură este numită corpul eteric. (...)
A doua aură este mai extinsă decât prima. (...) Coloraţia şi întinderea acestei aure variază foarte mult. Umbre de culoare întunecată relevă oameni absorbiţi de propriile dorinţi şi apetite. Nuanţe frumoase de roz, albastru sau verde pot fi văzute în aurele acelora care simt iubire şi încearcă în mod altruist să îmbunătăţească lume. (...) Mulţi oameni au un caracter dual, şi această dualitate poate fi sesizată în aură ca două benzi de radiaţie, una dintre ele relevând senzualitatea, iar cealaltă indicând sentimentele superioare de iubire şi devoţiune. La oamenii care sunt buni dar neconştienţi de potenţialităţile lor spirituale, a doua aură se poate extinde până la
A treia aură este mult mai largă şi la oamenii foarte dezvoltaţi spiritual se poate extinde până
Cu excepţia corpului eteric, care pare să afecteze direct starea fizică a organismului, compoziţia aurei umane este subiectul unor opinii diferite, uneori chiar contradictorii. Unii clarvăzători spun că pot vedea întreaga aură, alţii că percep numai unele părţi ale aurei. Numărul componentelor aurei, denumirile şi rolurile/funcţiile lor diferă de la un clarvăzătorla altul, de la un autor la altul, de la o şcoală de gândire la alta. Dintre componentele ce alcătuiesc aura umană – componente ce se află în relaţii directe cu “corpurile subtile” (v. cap. 2) –, mai des întâlnite în încercările de sistematizate a relatărilor clarvăzătorilor sunt (după [12], p. 42), în ordine succesivă: componenta eterică, componenta astrală, componenta mentală, componenta cauzală, componenta spirituală.
De asemenea, interpretările date culorilor văzute în aură variază considerabil. În plus, deseori clarvăzătorii descriu în mod considerabil diferit aura aceleiaşi “persoane-ţintă” [23].
5. Healer-ul britanic Gordon Turner [24] descrie aura unui muşuroi de furnici ca pe o iradiere rozalie slabă, ce devene întunecată în jurul fiecărei furnici, iar o pasăre pare înconjurată de un halou uşor albăstrui, de două ori mai mare decât corpul păsării. Aşa cum era de aşteptat, aura umană percepută de Turner e mai complicată şi dinamică: un pattern de culori unduitoare, mereu în schimbare, mai dens în apropierea corpului fizic şi mai slab spre exterior; emoţiile sunt “înregistrate” în aură ca modificări de culoare, iar efectele unei boli întunecă aura sau sunt marcate prin apariţii de pete cu noi culori.
G. Turner afirmă că atunci când un vindecător îşi pune mâinile pe un pacient, se produce imediat o îmbinare a aurelor lor. În câteva minute, toate celelalte culori care erau observabile înainte devin “subordonate” unui albastru predominant, care se extinde mult doncolo de limitele normale şi pare să umple încăperea unde are loc tratamentul. Este încă posibil să se “vadă” culorile/petele ce denotă simptoamele bolii, dar acestea “plutesc” departe de corpul pacientului şi, treptat, sunt acoperite de o lumină galbenă rotitoare, pe măsură ce tratamentul îşi face efectul. Mulţi pacienţi au relatat despre “simţirea energiei” şi a unei încălziri în momentele vindecării. Turner descrie un experiment în care un film neexpus a fost plasat între mînile vindecătorului şi cele ale pacientului, într-o cameră întunecată. Când filmul a fost developat, au fost constatate pe el impresiuni similare cu cele ce puteau fi obţinute ţinând filmul aproape de o plită electrică. A fost efectuat şi un test de control, reluându-se experimentul cu cineva care nu avea facultatea de vindecător; nu s-au obţinut semne vizibile.
Psihiatrul american John Pierrakos, deşi nu-şi recunoşte capacităţi de “vindecător parapsihic” (“psychic healer”), percepe şi el câte o aură tri-stratificată în jurul fiecărui pacient al său: “Dr. Pierrakos vede trei straturi aurice pe care le defineşte ca pe o inter-stare sau o punte între energie şi materie. Primul strat are o lăţime de circa o jumătate de inch şi este semitransparent, lăsând să se vadă prin el culorile fundalului. Vine apoi un strat-anvelopă albastru, ce poate deveni roşu atunci când persoana este furioasă, sau albastru închis, gri ori galben când există o boală. În sfârşit, urmează o uşoară ceaţă învăluitoare de culoare albastru luminos, legată de starea de sănătate. Potrivit dr. Pierrakos, mai semnificativ este faptul că aura este netedă şi continuă la o persoană sănătoasă, dar întreruptă la cineva bolnav mental sau fizic” [25]. Acelaşi Pierrakos (citat în [26], p. 212) susţine că poate observa cum aurele plantelor sunt serios afectate de bolnavii cu tulburări psihice grave. De exemplu, aura unei crizanteme s-a contractat într-un mod foarte neobişnuit, aproape crispându-se, atunci când unul din pacienţi a strigat ceva în direcţia ei, de la o distanţă de aproximativ un metru şi jumătate, fenomenul fiind însoţit şi de pierderea nuanţei aurii (specifice aurei acestei plante) şi scăderea la o treime a pulsaţiilor aurice. După încercări repetate, Pierrakos a constatat că dacă o plantă stă mai mult de două ore pe zi în preajma capetelor pacienţilor care ţipă la mai puţin de un metru de ele, frunzele cele mai de jos încep să cadă, planta se veştejeşte şi se usucă cu totul în trei zile.
6. Dincolo de controversele legate de structura aurei percepute de clarvăzători, există dovezi că aceştia “văd” într-adevăr “ceva” care le semnalează starea de sănătate a unei persoane. Un exemplu în acest sens îl reprezintă rezultatul cercetărilor efectuate de neuropsihiatra americană Shafica Karagulla [27]. Ea a lucrat cu o clarvăzătoare, având pseudonimul Diane (numele adevărat este Dora Kunz), care pretindea că prin vizualizarea aurelor pacienţilor, putea pune diagnostice corecte. Comparând sistematic şi scrupulos afirmaţiile Dianei cu rezultatele investigaţiilor medicale moderne, Karagulla a constatat că aceasta nu greşea aproape niciodată. Mai mult, uneori era mai exactă decât examenele medicale de rutină: o dată, Diane a detectat la un pacient o obstrucţie a intestinului care scăpase examinării efectuate Karagulla; pacientul a fost rechemat în grabă şi i s-au făcut radiografii, confirmându-se astfel afecţiunea. A urmat operaţia de urgenţă ce a salvat viaţa pacientului.
Shafica Karagulla a ajuns la concluzia că în jurul corpului uman există, în condiţii normale, un “câmp fizic energetic”, apoi un “câmp emoţional” (cu o grosime de circa
7. Psihologul şi parapsihologul american Charles T. Tart defineşte aura “într-un mod foarte minimal şi simplu ca fiind ceva ce este perceput de fiinţele umane în jurul unei persoane” [28] – Tart o denumeşte pe cea din urmă “persoană ţintă”, şi cu termenul de “observator” pe cel care percepe (sau crede că percepe), într-un fel sau altul, acel “ceva” numit aură.
Tart atrăgea atenţia că “practic în toate cazurile aflăm că observatorul care, prezumabil, percepe aura, se uită şi la persoana ţintă. Aparenţa fizică a ţintei conţine o multitudine de informaţii. Puteţi afla multe lucruri despre oameni doar privind la ei, după înfăţişare, postură, felul în care se mişcă, se îmbracă, se îngrijesc etc. Aceasta conduce la o mare confuzie atunci când cineva face o descriere a aurei prin caracteristici fizice observabile direct la persoana ţintă, fie ele caracteristici statice sau de comportament. La o extremă, de pildă, un observator care doar se preface că efectuează citirea aurei (sintagma “citirea aurei” se referă la ansamblul informaţiilor pe care observatorul pretinde că le obţine prin perceperea aurei unei persoane-ţintă – n.n.) poate spune un număr de lucruri valabile despre persoana ţintă, dar care este posibil să nu aibă nimic de-a face cu ceva de genul aurei. Aceste lucruri valabile sunt caracteristici pe care un bun observator al oamenilor le poate culege din aspectele exterioare ale acestora” [27]. Cum pot fi separate cele două surse de informaţii (pe de o parte, înfăţişarea fizică şi comportamentul persoanei-ţintă, iar pe de altă parte, aura acesteia) pentru a şti când avem de-a face realmente cu aura? “Modul în care s-ar putea face acest lucru – răspunde Tart – este prin blocarea informaţiilor perceptibile senzorial de la persoana ţintă. Astfel, nu se mai culeg informaţii senzoriale, iar singurele informaţii disponibile sunt cele conţinute în ipotetica aură” [28]. Pentru aceasta, Tart propune ceea ce el denumeşte “testul cu uşa”, pentru efectuarea căruia recomandă următoarele:
“Mai întâi: pentru a optimiza condiţiile, lăsaţi senzitivul (observatorul aurei – n. n.) să găsească o persoană ţintă care are o aură mare, ce se extinde mult şi e stabilă în timp.
În al doilea rând: mascaţi caracteristicile fizice ale persoanei ţintă într-un mod foarte simplu, prin plasarea persoanei ţintă în spatele marginii cadrului unei uşi. Umerii ei trebuie să fie exact în spatele marginii cadrului uşii, astfel încât să nu se vadă nimic din corpul său fizic, dar aura să se extindă cu mai mulţi centimetrii dincolo de marginea cadrului uşii. (...) Pot fi utilizate ecrane mai elaborate, însă uşile sunt în general disponibile.
În al treilea rând: stabiliţi un program randomizat de testări, în care uneori persoana ţintă stă imediat în spatele marginii cadrului uşii (într-o poziţie în care este mascat corpul, dar nu şi aura – n. n.), iar alteori stă la jumătate de metru mai departe (fiind astfel mascate atât corpul, cât şi aura – n. n.). La fiecare test, un experimentator îl întreabă pe senzitiv: «Se extinde aura dincolo de marginea cadrului uşii sau nu?» Dacă senzitivul percepe în mod obiectiv aura, ar trebui, practic, să obţină un succes de sută la sută spunând că persoana ţintă se află sau nu chiar la marginea cadrului uşii” [28].
Charles T. Tart (împreună cu John Palmer) au aplicat “testul cu uşa” pentru verificarea pretinsei abilităţi a parapsihicului britanic Mathew Manning de a percepe aura umană [29]. Rezultatele a zece serii de încercări nu au fost semnificative. Cercetătorii islandezi Gissurarson şi Gunnarson [30], au utilizat o variantă mai complexă a testului lui Tart, aplicată pe un lot de zece clarvăzători, comparativ cu un lot de control format din nouă persoane fără aptitudini parapsihice. Şi rezultatele acestor experimente au fost nesemnificative statistic – ba chiar grupul de control a făcut ceva mai multe “ghiciri” corecte (196) decât grupul parapsihicilor (185).
8. Charles T. Tart distinge patru tipuri de aură umană: aura fizică, aura psihologică, aura parapsihică şi aura proiectată.
Aura fizică este cea asociată cu energii fizice cunoscute: “De obicei, o persoană este mai caldă decât mediul din jur, astfel încât există gradienţi termici şi curenţi de aer rezultaţi din aceşti gradienţi în imediata sa vecinătate. Energie termică (radiaţii infraroşii) radiază din corp. Există un câmp electrostatic în jurul unei persoane, precum şi câmpuri electrice ionice (particule şi gaze ionizate). Radiaţie electromagnetică (unde radio) în domeniul de microunde al spectrului este emisă la nivel scăzut, ca şi radiaţie electromagnetică de frecvenţă joasă de până la 100 cicli pe secundă generată de activitatea musculară. [Se mai pot adăuga radiaţiile biofotonice (v. cap. 14) – n.n.]. În orice moment, oricare sau toate din aceste posibile «aure» pot exista într-un amestec complex în jurul corpului unei persoane” [28]. Conceptul de aură fizică – arată Tart în aceeaşi lucrare – ridică mai multe chestiuni care rămân şi în prezent valabile:
– “Este aura fizică realmente detectabilă fie prin instrumente, fie de către observatori umani? În principiu, este posibil ca această aură fizică să existe; în practică, instrumentele pot detecta unele lucruri în jurul corpului uman” [28]. În ceea ce priveşte detecţia aurei fizice pe căi extrasenzoriale, Tart remarcă pe bună dreptate că “în vreme ce avem o imensă cantitate de dovezi despre realitatea a ceva de tipul clarviziunii, avem prea puţine informaţii asupra limitelor acestui gen de aptitudine. De pildă, nimeni nu poate spune cu deplină autoritate că nu puteţi detecta prin clarviziune un nor ionic în jurul unei persoane, chiar dacă simţurile umane obişnuite nu sunt destul sensibile la acest aspect al aurei fizice” [28];
– “O altă problemă a cercetării aurei fizice este dacă ansamblul trăsăturilor respectivei aure prezintă variaţii în timp sau este o structură permanentă ce se corelează numai cu caracteristicile pe termen lung ale persoanei ţintă. Într-un caz extrem, aura fizică ar putea fi un fenomen mai degrabă static – existând în timpul vieţii şi dispărând la moarte, acesta fiind maximul de informaţii ce se poate obţine de la ea. Pe de altă parte, ar putea exista variaţii în diferitele componente ale aurei fizice care s-ar corela cu modificări în activitatea fiziologică, mentală etc.” [28];
– “O persoană poate învăţa controlul prin voinţă asupra propriei aure fizice? Poate învăţa să facă lucruri care vor schimba caracteristicile acesteia, cum ar fi intensificarea ei pentru a o face mai accesibilă observaţiei, sau pentru a îndeplini mai bine unele ipotetice funcţiuni ale aurei fizice?” [28] În unele scrieri ale ocultiştilor aura este descrisă ca acţionând precum o barieră protectivă faţă de stimulii exteriori. Aura fizică realizează o asemenea funcţiune? Tart nu exclude aceste posibilităţi şi face o comparaţie cu cercetările legate de bio-feedback, ce au demonstrat că “tot felul de procese biologice şi fiziologice, care anterior erau considerate involuntare şi complet dincolo de controlul uman, pot fi acum aduse sub control voliţional furnizând oamenilor semnale feedback adecvate cu ajutorul unor instrumente speciale” [28];
– “cum influenţează mediul înconjurător (atât cel fizic, cât şi cel psihologic) aura fizică?” [28]. Fotografia Kirlian (v. cap. 13) “pare să fie o modalitate de studiere a influenţei mediului asupra aurei fizice” [28], crede Charles T. Tart.
Aura psihologică este un construct mental referitor la spaţiul din imediata vecinătate a persoanei ţintă, neavând o existenţă independentă de starea mentală a persoanei respective. “Acest concept poate să fie conştient, semiconştient sau chiar inconştient. Mulţi oameni acţionează ca şi cum posedă aură psihologică, dar când îi întrebaţi dacă există ceva special în spaţiul din jurul lor vă privesc nedumeriţi: despre ce e vorba? Ei nu îşi dau seama de aura psihologică, căci aceasta există, în cazul lor, la nivel inconştient” [28]. Tart ilustrează aura psihologică prin ceea ce psihologii numesc “spaţiu personal” şi reacţiile noastre când cineva îl invadează: “S-a observat că oamenii reacţionează ca şi cum ar fi ceva special în spaţiul imediat din jurul lor, şi că acest spaţiu poate fi destul de bine delimitat. Unii cercetători au efectuat ceea putem numi studii de invaziune. Ei au trasat spaţiul personal al persoanei ţintă invadându-l şi notând la ce distanţă ea se retrage sau raportează că se simte inconfortabil. (...) S-a constatat că oamenii au spaţii personale diferit configurate. De obicei, spaţiul personal al unei persoane este mai extins în zona din faţa sa. El se poate întinde până la circa 60 –
Aura parapsihică (psychical aura) este cea percepută de obicei de subiecţii cu aptitudini parapsihice (clarvăzătorii); acest tip de aură “nu este alcătuită din energiile fizice cunoscute, deşi are un tip de existenţă mai ‘substanţial’ sau mai ‘obiectiv’ decât un simplu construct psihologic al persoanei care o posedă. Cu alte cuvinte, se poate spune că există la un nivel «diferit» sau pe alt «plan»” [28].
Aura proiectată “există numai în mintea observatorului. În contrast, aura psihologică a unei persoanei ţintă ar putea exista şi în mintea altor oameni, dacă respectiva persoană îi convinge de existenţa acestei aure prin persuasiune” [28]. Tart utilizează adjectivul “proiectată” în sensul psihologic şi psihiatric al termenului “proiecţie”, ce desemnează o anume experienţă care există numai în mintea unei persoane şi care, în mod fals, este considerată de acea persoană ca fiind o percepţie a ceva din lumea exterioară. Modul în care poate fi experienţiată aura proiectată este descris astfel de Tart: “Observatorul priveşte la persoana ţintă şi culege informaţii despre diferitele ei caracteristici fizice şi comportamentale. De asemenea, el poate primi informaţii, în diferite grade, prin propriile facultăţi parapsihice. Apoi, undeva la nivel inconştient, toate aceste informaţii sunt transformate într-o imagine mentală şi furnizate conştientului, astfel încât observatorul vede o aură în jurul persoanei ţintă” [28]. Tart consideră că aura proiectată – în pofida faptului că nu are existenţă obiectivă (este iluzorie) – poate fi, în anumite situaţii, o sursă de informaţii valide, în funcţie de calitatea datelor “culese” prin observaţie directă şi/sau prin modalităţi parapsihice.
9. O metodă ştiinţifică de evidenţiere (obiectivare) directă şi completă a aurei nu există (încă); de altfel, însuşi conceptul de aură nu are, deocamdată, o accepţiune clară şi unanim recunoscută. Ceea ce se poate spera este ca, prin tehnici experimentale, să se obţină fie elemente de verosimilitate privind existenţa aurei, fie detectarea unor componente ale aurei. Aceasta fiind situaţia, metodele de cercetare instrumentală a aurei umane pot fi clasificate în trei tipuri:
– metode pasive: metoda lui Kilner, metoda radiestezică, metoda senzorilor de câmpuri;
– metode interactive: electrografia prin electroluminescenţă (metoda Kirlian, electronografia);
– metode “mimetice”: auras camera, metoda Korotkov.
A). Ecranul special folosit în metoda Kilner este format din două plăci de sticlă între care se află o soluţie alcoolică de dicianină (substanţă derivată din gudron de huilă). Walter J. Kilner afirma că atunci când o persoană era privită prin acest ecran, se observau, în condiţii de semiobscuritate, o aură în general ovală, predominant de culoare gri, în jurul persoanei respective. Forma, culorile, diviziunile şi extinderile spaţiale ale acestei aure variază în funcţie de sexul, vârsta şi starea de sănătate mentală şi fizică a subiectului investigat, precum şi de condiţiile exterioare. Kilner [20] distingea trei zone ale aurei:
– O bordură întunecată, cu lărgimea de
– O zonă secundă – aura interioară – ce acoperă dublul eteric, obliterându-l un pic uneori; are o lărgime de 3 –
– A treia zonă este aura exterioară; ea nu are un contur strict definit la exterior şi se pierde în spaţiu.
La copii, şi în special la băieţi, aura interioară este adesea la fel de largă ca cea interioară şi e dificil de separat. Kilner a crezut în câteva cazuri că discerne o a patra “anvelopă” foarte subtilă, pe care a numit-o aura ultra-exterioară. Uneori, în timpul observaţiilor aurice prin ecranele cu soluţie de dicianină, apar, temporar, raze şi/sau pete strălucitoare de diferite culori. Kilner a mai constatat că, sub influenţa câmpurilor electrice şi magnetice, aurele subiecţilor umani îşi forma şi cromatica.
O variantă a metodei Kilner constă în folosirea de către observatorul aurei a unor ochelari pe ale căror lentile este depus un strat de dicianină (aşa-numiţii “ochelari Kilner”, comercializaţi şi în prezent).
Bazându-se pe o lucrare publicată în 1962 de A. Ellison [31], Charles T. Tart consideră că aura percepută prin metoda Kilner este de tipul aurei proiectate: “Ellison a măsurat caracteristicile de transmisie optică ale ochelarilor Kilner. El a găsit că transmisia era era foarte bună în roşu îndepărtat şi în violet îndepărtat. Nefiind un instrument optic exact, ochiul uman nu se focalizează perfect la extremităţile spectrului vizibil, astfel încât se crează o franjă optică în jurul oricărui obiect văzut prin ochelarii Kilner, determinată de faptul că radiaţiile din aceste extremităţi spectrale se focalizează în locuri uşor diferite de pe retină şi lipsesc informaţiile din zona centrală spectrului vizibil care să mascheze această focalizare defectuoasă. Prin urmare, persoanele care îşi pun ochelari Kilner şi afirmă că văd aura, văd de fapt o aură proiectată. Ele iau rezultatul funcţionării defectuoase a sistemului lor vizual drept ceva ce există în mediul înconjurător” [28]. Totuşi, Tart a remarcat că explicaţia dată de Ellison nu acoperă toate efectele raportate de Kilner. De exemplu, “de ce aura pare să se extindă ori să se contracte la aplicarea unei sarcini electrice? Aceasta nu influenţează caracteristicile de transmisie optică ale ochelarilor, astfel încât ochelarii Kilner sunt încă de studiat” [28].
Metoda radiestezică constă în utilizarea ansei sau a pendulului radiestezic, cu care se “scanează” spaţiul din jurul subiectului. Din modul în care aceste instrumente se comportă în diferitele zone explorate se trag concluzii privind forma şi starea aurei. Aplicarea cu succes a metodei depinde de sensibilitatea radiestezică a operatorului.
În metoda senzorilor de câmpuri se folosesc traductori şi echipamente electronice care înregistrează câmpurile electrice, magnetice, electromagnetice, fotonice, termice şi acustice din proximitatea subiectului. Prelucrarea pe calculator a datelor complexe astfel obţinute permite o cartografiere a câmpurilor fizice din jurul organismului. Metoda este foarte laborioasă şi costisitoare; în practică, nu a fost aplicată decât parţial.
B). Metodele de electrografie prin electroluminescenţă sunt metode imagistice, imaginile formându-se ca urmare a interacţiunilor dintre un câmp electric exterior (cu parametri specifici fiecărei tehnici în parte) şi structura explorată (v. cap. 13). Se presupune că printre factorii care determină caracteristicile imaginilor obţinute se numără şi calităţile aurei. Totuşi, deocamdată acest lucru nu este încă bine stabilit. În mod eronat, mulţi autori susţin că electrografia prin electroluminescenţă este o metodă de evidenţiere directă a aurei energetice.
C). În ceea ce priveşte metodele “mimetice”, menţionăm că am ales această denumire deoarece prin modalităţile respective doar se simulează imagistic structuri de tip auric, pornindu-se de la unele date obiective:
– La utilizarea aşa-numitelor aura cameras, se culeg, prin intermediul unor electrozi, date referitoare la rezistenţa electrică cutanată a subiectului. Valorile rezistenţei electrice cutanate depind de o serie de factori fiziologici şi, deci, reflectă în parte starea de sănătate a subiectului. Datele culese de electrozii aplicaţi pe piele sunt prelucrate de un procesor electronic ataşat unei camere foto şi transformate în semnale care formează pattern-uri de culori variate. Pattern-urile respective impresionează pelicula foto atunci când subiectul este fotografiat. Rezultă o imagine în care subiectul apare înconjurat de o “aură” ale cărei culori sunt distribuite în funcţie de datele culese iniţial de electrozii plasaţi pe piele.
– În metoda Korotkov (v. cap. 13), se porneşte de la imaginile de tip Kirlian obţinute pe degetele subiectului. Diferite porţiuni ale acestor imagini, corespunzând unor zone şi organe anatomice, sunt transpuse, prin intermediul calculatorului, în jurul schiţei unei siluete umane. Rezultă imaginea unei “aure” compuse, ale cărei caracteristici reflectă, în bună măsură, starea de sănătate a subiectului.
1. Webster's Revised Unabridged Dictionary, 1913.
2. Webster's New International Dictionary of English Language, 1930 Edition.
3. Wordsmyth Dictionary.
4. The American Heritage Dictionary of English Language, Fourth Edition, 2000.
5. Merriam–webster Dictionary.
6. Paranormality.com/aura.shtml
7. http://www.llewellynencyclopedia.com/term
8. Robert Todd Carroll SkepDic.com
9. www.carm.org
10. Robert – “Easy New Way to See Auras”, http://www.worldtrans.org/spir/aura.html, 1994.
11. Spring Wolf's Spiritual Education Network – “The Aura. The Colors of Life”.
12. Rosemary Ellen Guiley – “Harper’s Encyclopedia of Mystical & Paranormal Experience”, Harper, San Francisco, 1991.
13. A. S. Berger, J. Berger – “The Encyclopedia of Parapsychology and Psychical Research”, Paragon House, New York, 1991.
14. http://en.wikipedia.org/wiki/Aura
15. http://parapsych.org/glossary
16. F. Marcu – “Marele dicţionar de neologisme”, Ed. Saeculum, 2000.
17. Doina-Elena Manolea, A. Manolea – “Aura energetică”, Editura Aldomar Extrasenzorial, Bucureşti, 2002.
18. C. Wilson, J. Grant – “Mysteries. A guide to the unknown: past, present and future”, Chancellor Press, London, 1994.
19. Annie Besant, C. W. Leadbeater – “Thought–Forms”, The Theosophical Publishing House, London, 1901.
20. W. J. Kilner – “The Human Atmosphere or The Aura Made Visible by the Aid of Chemical Screens”, Rebman Ltd., London, 1911.
21. Eileen J. Garrett – “Adventures in the Supernormal: A Personal Memoir”, Creative Press Inc., New York, 1949.
22. Ursula Roberts – “Look at the Aura and Learn”, Greates World Association, London, 1975.
23. A. Neher – “The Psychology of Transcendence”, Spectrum, Englewood Cliffs, NJ, 1980.
24. G. Turner – “An Outline of Spiritual Healing”, Warner, New York, 1963.
25. M. Walker – “The Power of Color”, B. Jain Publishers, New Delhi, 2002.
26. P. Tompkins, C. Bird – “The Secret Life of Plants”, Harper, New York, 1989.
27. Shafica Karagulla – “Breakthrough to Creativity: Your Higher Sense Perception”, DeVors, Los Angeles, 1967.
28. C. T. Tart – “Concerning the Scientific Study of the Human Aura”, JOURNAL OF THE SOCIETY FOR PSYCHICAL RESEARCH, vol. 46, no. 751, 1-21, 1972.
29. C. T. Tart, J. Palmer – “Some Psi Experiments with Mathew Manning”, JOURNAL OF SOCIETY FOR PSYCHICAL RESEARCH, vol. 50, 224-228, 1979.
30. L. R. Gissurarson, A. Gunnarson – JOURNAL OF THE AMERICAN SOCIETY FOR PSYCHICAL RESEARCH, vol. 91. No. 1, 33-49, 1997.
31. A. Ellison – “Some Recent Experiments in Psychic Perceptivity”, JOURNAL OF SOCIETY FOR PSYCHICAL RESEARCH, vol. 41, 355–365, 1962.
“CORPUL ELECTROMAGNETIC”
de Ioan Mamulaş
1. Ştiinţa occidentală – în speţă biologia şi medicina alopată – a cercetat şi cercetează amănunţit corpurile fizico-chimice ale fiinţelor vii, pătrunzând până la structurile şi procesele de pe palierul atomo-molecular. Pe de altă parte, concepţiilor privind existenţa şi funcţiile “corpurilor subtile” li s-a acordat prea puţină atenţie din partea comunităţii ştiinţifice “ortodoxe”, fiind, de regulă, considerate ca indemne pentru demersul ştiinţific. Cu toate acestea, în ultima vreme prinde tot mai mult contur ideea că, pe lângă corpul organic, există cel puţin un “corp subtil”, de natură electromagnetică, ce ar avea un rol la fel de important, poate chiar mai important în anumite privinţe, ca cel al corpului fizico-chimic. În sprijinul unor asemenea consideraţii converg o serie de date experimentale şi ipoteze ştiinţifice pertinente care scot, măcar în parte, chestiunea “corpurilor subtile” din sfera purelor speculaţii şi o fac abordabilă metodelor ştiinţifice moderne.
În lumea vieţuitoarelor, fenomenologia electrică (şi, implicit, electromagnetică) este practic omniprezentă; de la nivel celular până la nivel organismic şi chiar populaţional, determinările de natură electrică sunt intricate în multitudinea de activităţi biologice, astfel încât fiecărui eveniment care are loc într-o structură vie i se poate stabili, direct sau indirect, o origine electrică/electromagnetică. Acest fapt nu este surprinzător dacă avem în vedere că: (a) – viaţa a apărut, a evoluat şi se menţine în prezenţa şi sub influenţa permanentă a unor câmpuri electromagnetice terestre (electricitatea atmosferică, activitatea geomagnetică) şi extraterestre (emisiile solare, radiaţiile cosmice); (b) – interacţiunile chimice care susţin metabolismul vital sunt, în esenţă, de natură electromagnetică. Apare, deci, firească adoptarea de către structurile vii a unor modalităţi specifice de utilizare a câmpurilor electrice/magnetice/electromagnetice, ca părţi importante ale mecanismelor necesare pentru menţinerea şi funcţionarea lor.
La doi ani de la lansarea ei, concepţia lui Galvani privind o electricitate intrinsecă lumii animale a fost aprig contestată de un compatriot al său, fizicianul Alessandro Volta (1745 – 1827), care descoperise că apare întotdeauna o diferenţă de potenţial electric la contactul direct, sau mediat electrolitic, dintre două metale diferite.
Volta afirma că structurile biologice nu generează electricitate şi că, în experimentele lui Galvani, muşchiul de broască se contractă deoarece prin el trece curentul produs de diferenţa de potenţial electric de contact dintre metalele de naturi diferite care închid circuitul extern. Astfel, pentru Volta, organismele vii reprezentau, cel mult, nişte “instrumente de măsură” a electricităţii. “Dacă negăm – scria el – existenţa oricăror activităţi electrice proprii organismelor vii şi renunţăm la seducătoarea teorie sprijinită pe frumoasele experienţe ale lui Galvani, aceste organisme pot fi considerate pur şi simplu o nouă varietate de electrometre, înzestrate cu o admirabilă sensibilitate” (citat după [7], p. 142).
Intenţionând să rezolve disputele dintre adepţii celor două interpretări, a lui Galvani şi a lui Volta, naturalistul german Alexander von Humboldt (1769 – 1859) a repetat şi a extins experimentele italienilor. Într-o lucrare apărută în anul
Astăzi, la peste două sute de ani de la lucrările lui Galvani, Volta şi Humboldt, se cunoaşte fără dubiu că structurile vii produc electricitate prin mecanisme proprii şi că fenomenele bioelectrice intervin într-o multitudine de funcţiuni biologice. Pe această bază, s-a constituit şi se află în plină dezvoltare un domeniu ştiinţific interdisciplinar numit bioelectricitate, ce se ocupă cu cercetarea “fenomenelor electrice naturale din organismele vii şi a relaţiile lor cu caracteristicile sau comportamentele biologice. Bioelectricitatea include, de asemenea, studiul efectelor moleculare, celulare, fiziologice sau comportamentale determinate, parţial sau total, de aplicarea electricităţii organismelor vii” [8]. (Studiul acestor efecte mai este denumit uneori electrobiologie).
3. Orice celulă vie poate fi comparată – desigur, între anumite limite – cu o pilă (baterie) electrică în care are loc transformarea unei părţi a energiei chimice metabolice în energie electrică (conversie chemo-electrică), iar un sistem viu constituie, din punct de vedere electric, un volum conductor neomogen în care purtătorii de sarcini electrice sunt, în mod preponderent, ionii. Sediul principal al bioelectrogenezei îl reprezintă membranele biologice, structuri care au proprietatea de a menţine diferenţe de concentraţii ionice şi de potenţial electric de o parte şi de alta a lor.
Componentă a fiecărei celule biologice, membrana celulară (sau plasmalema) este, sumar vorbind, un înveliş foarte subţire – cu grosimi de ordinul a 0,006 microni până la 0,01 microni – care înconjoară şi separă interiorul celulei (citoplasma) de mediul înconjurător. Acest înveliş e format dintr-o pătură externă şi una internă, alcătuite din două straturi de molecule fosfolipidice, ce trimit unul spre altul lanţuri de molecule de glucide (substanţe hidrofobe), acoperite de câte un strat de molecule de substanţe proteice (hidrofile). Din loc în loc, membrana celulară încorporează elemente de naturi proteice, glico-proteice, oligo-zaharidice sau glico-lipidice reprezentând receptori, canale ionice, acvaporine, transportori şi alte elemente active în funcţionarea membranei. Datorită structurii sale, membrana este permeabilă selectiv, controlând astfel “intrările” şi “ieşirile” de substanţe în, respectiv, din celulă.
Membrana celulară are caracteristici electrice aparte: o conductivitate electrică foarte scăzută (de ordinul a 10–9 – 10–8 S/m, comparativ cu cca. 10–1 S/m pentru fluidele intracelular şi extracelular), o permitivitate electrică destul de ridicată (de ordinul a 10–11 – 10–10 F/m) care îi conferă o capacitate electrică de 1 – 10 microF/cm2; de asemenea, membrana celulară este polarizată electric. Măsurătorile efectuate cu ajutorul microelectrozilor au arătat că, în stare de repaus, faţa internă (dinspre citoplasmă) a membranei este întotdeauna electric negativă, iar faţa externă (în contact cu fluidul extracelular) este electric pozitivă. Există astfel un gradient de potenţial electric transmembranal, numit potenţial electric de repaus (PER), care are valori specifice fiecărei celule, variind între –10 mV şi –100 mV [2, 9, 10]. În mod schematic, membrana celulară poate fi reprezentată ca un condensator real (o capacitate electrică legată în paralel cu o rezistenţă electrică) ce este încărcat la diferenţa de potenţial electric transmembranal.
Dacă se calculează intensitatea câmpului electric transmembranal prin raportul dintre PER şi grosimea membranei celulare, se obţin valori de ordinul a 106 – 107 V/m (pentru comparaţie, menţionăm că un câmp electric cu intensitatea de 3·106 V/m poate produce o scânteie electrică, în aer la presiunea atmosferică). Prin urmare, membranele sunt supuse la câmpuri electrice considerabile, care au un rol esenţial în controlul interacţiunilor moleculare ce determină caracteristicile membranare în diferite condiţii (de exemplu, probabilitatea de deschidere a unor canale ionice dependente de valoarea potenţialului electric local).
PER este strâns legat de activitatea metabolică celulară, ca şi de permeabilitatea selectivă a membranei, factori care menţin o compoziţie ionică a citoplasmei diferită în raport cu cea a fluidului extracelular, “potenţialul de repaus fiind tocmai expresia electrică a acestei asimetrii de distribuţie ionică” [2, p. 46]. În condiţii normale, proteinele, polipeptidele şi alte substanţe organice se găsesc în interiorul celulei sub formă de macroioni (predominând anionii organici purtători de sarcini electronegative); ca structuri macromoleculare, ele nu sunt permeabile prin membrană şi rămân în celulă ca o “zestre” permanentă a acesteia. Ionii difuzabili însă, precum cei de potasiu (K+), sodiu (Na+) şi clor (Cl–), se găsesc atât în mediul intracelular, cât şi în mediul extracelular, dar în concentraţii diferite: extracelular, predomină ionii Na+ şi Cl–, iar intracelular ionii K+. De reţinut şi faptul că ionii K+ şi Cl– au viteze de trecere prin membrana celulară mai mari decât cea a ionilor Na+. Cu toate că ionii Na+ pot trece în mod curent de la exteriorul celulei în interiorul acesteia şi invers, concentraţia ionilor lor din interiorul celulei se păstrează mai mică decât cea din exterior. Acest lucru se datorează unor mecanisme de transport activ (de la o concentraţie mai mică la o concentraţie mai mare), realizate prin intermediul aşa-numitelor “pompe ionice” şi al canalelor ionice comandate de mesageri chimici sau de variaţii ale potenţialului electric.
PER se datorează, pe de o parte, deplasării ionilor de potasiu din interiorul celulei (unde se află în concentraţie mai mare) spre exteriorul acesteia, iar pe de altă parte, ionilor de sodiu şi clor care, fiind în concentraţie mai mare în fluidul extracelular, au tendinţa de a migra spre interiorul celulei. Întrucât membrana celulară are o permeabilitate mai redusă faţă de ionii Na+, aceştia trec în cantităţi foarte mici în comparaţie cu ionii Cl–. Ca urmare, prin pierderea de sarcini electrice pozitive (K+) din interiorul celulei şi prin pătrunderea în mediul intracelular a unor sarcini electrice negative (Cl–), faţa internă a membranei celulare se negativează electric, simultan cu pozitivarea electrică a feţei externe. Atunci când polarizarea ajunge la valoarea PR, trecerea ionilor dintr-o parte în alta este împiedicată de sarcinile electrice apărute şi se stabileşte un echilibru dinamic.
Echilibrul este perturbat dacă asupra membranei celulare acţionează un agent exterior (mediator chimic, impuls electric, variaţie de temperatură, modificare a pH-ului etc.) care inversează polarizarea iniţială a membranei. La un anumit nivel critic al acestei inversări, apare potenţialul electric de acţiune (PEA), respectiv o variaţie tranzitorie a potenţialului electric transmembranar care se propagă de-a lungul membranei. Inversarea polarizării electrice a membranei celulare este determinată de o creştere, indusă de stimulul extern, a permeabilităţii membranale pentru de ionii Na+; prin intrarea masivă a ionilor de sodiu în interiorul celulei, faţa externă a membranei devine electronegativă, iar cea internă electropozitivă. Pe măsură însă ce PEA se deplasează de-a lungul membranei, în urma lui are loc procesul de repolarizare a membranei celulare, refăcându-se PR prin ieşirea din celulă a unei cantităţi de ioni de potasiu aproximativ egală cu cea de ioni de sodiu care intră. Aparte de capacitatea fiecărei celule vii de a răspunde (inclusiv electric), cu amploare mai mare sau mai mică, la stimuli externi, apariţia potenţialelor electrice de acţiune lor caracterizează îndeosebi celulele excitabile de tipul celor nervoase, musculare şi senzoriale.
Fenomene de polarizare electrică se produc, de asemenea, la nivelurile membranelor unor organite celulare (nucleu, mitocondrii etc.), astfel încât activitatea electrică a unei celule vii nu se reduce doar la relaţiile dintre interiorul şi exteriorul celulei, ci cuprinde şi procesele intracelulare. Trebuie precizat că descrierea făcută aici a mecanismelor bioelectrogenezei celulare este foarte sumară, având numai un caracter orientativ. În realitate, aceste mecanisme sunt extrem de complexe (ele include, printre altele, şi dinamica schimburilor altor ioni, precum cei de calciu, magneziu, hidrogen etc.) şi nu pe deplin elucidate.
4. Celula vie utilizează potenţialele electrice membranare în multe şi variate modalităţi. Spre pildă, o dată cu deschiderea rapidă a canalelor pentru ionii de sodiu, potenţialul electric transmembranar se modifică semnificativ (apare PEA) într-un interval de timp de ordinul miimilor de secundă, iar celulele din sistemul nervos comunică între ele prin intermediul unor asemenea semnale electrice care se propagă pe durata proceselor neurale. Un alt exemplu este acela că însăşi viaţa fiecăruia dintre noi începe cu o schimbare de potenţial electric membranar: pătrunderea unui spermatozoid în ovul activează canalele ionice, ceea ce are ca urmare stabilirea unui nou potenţial electric transmembranar care împiedică intrarea în ovul a altor celule spermale.
Caracteristicile electrice ale ţesuturilor vii (rezultate din cele ale celulelor componente) permit emiterea şi transmiterea semnalelor necesare pentru îndeplinirea unor funcţiunii informaţionale şi de autoreglare indispensabile organismului. Categoria de funcţiuni informaţionale le include pe cele de natură senzorială, cum ar fi vederea, auzul etc.; în aceste cazuri, un traductor periferic (ochiul, urechea etc) transmite semnale aferente spre creier care, la rândul lui, iniţiază semnale eferente ce determină contracţiile anumitor muşchi pentru efectuarea, de exemplu, a unor mişcări voluntare ale membrelor. Totodată, autoreglările necesare pentru realizarea diferitele tipuri de homeostazii biologice implică şi circulaţia unor semnale bioelectrice (pe lângă cele biochimice) ce participă la controlul unor parametrii fiziologici, precum frecvenţa şi intensitatea contracţiei cardiace, eliberările hormonale etc.
5. Integrând manifestările bioelectrice ale tuturor părţilor componente, se poate vorbi de o stare electrică globală a unui organism viu (fie el unicelular sau multicelular) – denumită pe scurt electrostazie biologică [11, 12] –, aflată în intercondiţionare cu activităţile metabolice şi care rezultă din:
– distribuţiile de sarcini electrice din interiorul, de la suprafaţa şi din vecinătatea organismului;
– existenţa unor surse celulare de biopotenţiale electrice;
– caracteristicile electrice (conductivitate, permitivitate etc.) specifice biomaterialelor ce alcătuiesc organismul;
– distribuţiile de curenţi bioelectrici;
– configuraţiile de câmpuri bioelectrice generate de componentele organismului.
Dacă se acceptă că electrostazia biologică nu este doar un ansamblu de epifenomene fiziologice, ci reprezintă un fel de “vector de stare” multidimensional ce exprimă în bună măsură funcţionarea organismului şi modul în care acesta reacţionează la stimulii interni şi externi, atunci se pune problema existenţei unui mecanism de reglare/menţinere a electrostaziei bioelectrice (homeostazia bioelectrică). Actualmente, un astfel de mecanism nu a fost încă descris şi analizat fără a se depăşi domeniul ipotezelor. Şi aceasta pentru că, în stadiul actual al cunoaşterii, nu sunt identificate cu precizie structurile care ar participa la homeostazia bioelectrică şi, deci, cu atât mai puţin, relaţiile dintre ele.
Rămânând într-un cadru ipotetic foarte general, şi cu referire îndeosebi la organismul uman, presupunem că învelişul cutanat – ale cărui caracteristici electrice reflectă, ca un “ecran biologic” [13], stările fiziologice interne (ar fi de amintit în acest sens importanţa diagnostică a unor metode ca electrocardiografia şi electroencefalografia) – este un factor important în homeostazia bioelectrică, asemănător oarecum cu membrana celulară. Învelişul cutanat ar putea fi considerat ca un mediu bioelectric de suprafaţă (MBS) care interfaţează mediul bioelectric intern (MBI) şi mediul bioelectric proximal (MBP). Acesta din urmă este mediul din imediata vecinătate a organismului, fiind format, pe de o parte, din microparticule organice, molecule anorganice şi vapori de apă rezultate din procesele tisulare (transpiraţie, respiraţie), iar pe de altă parte, din câmpurile bioelectrice generate de activităţile bioelectrice interne şi de suprafaţă. Relaţiile de tip cibernetic dintre cele trei medii sunt redate în schema următoare:
Pentru stabilirea unui mecanism homeostatic, trebuie îndeplinite cel puţin două condiţii: realizarea separării (secluziunii) între elemente şi existenţa unor bucle închise pentru transmiterea semnalelor între elemente. Modelul cibernetic al homeostaziei bioelectrice propus aici îndeplineşte ambele condiţii: (1) – secluziunea electrică a mediului intern, care este dublă (faţă de învelişul cutanat, respectiv faţă de mediul bioelectric proximal); (2) – existenţa a două bucle închise. Mediul bioelectric de suprafaţă apare ca un nod comun al celor două bucle de reacţie, ceea ce ar explica şi din punct de vedere cibernetic funcţiile de proiecţie şi protecţie electrică ale pielii. În această viziune, punctele de acupunctură descrise de medicina tradiţională chineză (puncte care prezintă caracteristici bioelectrice aparte comparativ cu restul tegumentului [13]) reprezintă efectori în mecanismele de homeostazie electrică, iar tratamentul acupunctural contribuie, printre altele, la readucerea electrostaziei organismului la parametri normali.
6. Organismele pluricelulare se dezvoltă trecând prin variate stadii de divizare, diferenţiere şi multiplicare a unor celule individuale, proces de-a lungul căruia sunt generate pattern-uri (modele) spaţiale. Ele nu sunt evidente într-o celulă; de pildă, într-un ou fertilizat (zigot) nu se află un animaliculus
7. Numeroase celule prezintă modificări semnificative ale potenţialelor electrice transmembranare în primele momente ale dezvoltării. De exemplu, în cazul algelor brune [15,16], potenţialul electric transmembranar al ouălor nefertilizate este cuprins între –15 mV şi –40 mV; după fertilizare, se produce spontan o hiperpolarizare şi, după 6 – 9 ore, se stabileşte nou PER cu valori de –70 mV până la –80 mV. Capacitatea specifică a algelor brune de a forma protuberanţe (rizoizi) – formă de diferenţiere celulară – spre zonele cu intensitate luminoasă foarte scăzută începe să se manifeste la valori ale potenţialului transmembranar mai negative decât –50 mV.
Încercând să explice modul în care modificările electrice de la nivelul membranei celulare influenţează diferenţierea celulară, L. F. Jaffe [17, 18, 19] susţine, pe baza datelor experimentale, că factorii exogeni (şi posibil cei endogeni) sunt percepuţi asimetric în jurul celulei prin receptori specifici, determinând o uşoară şi primă asimetrie în dispunerea “pompelor ionice” şi a canalelor ionice în interiorul membranei celulare, cea ce duce la stabilirea unor gradienţi de potenţial electric de-a lungul membranei. Consecinţa imediată este apariţia unor curenţi electrici (ionici) transcelulari: ionii intră în celulă pe o parte şi sunt scoşi afară pe cealaltă parte. Aceşti curenţi electrici endogeni amplifică, prin retro-reacţie pozitivă, distribuţia asimetrică a pompelor ionice şi a canalelor ionice şi, la o densitate şi o durată suficient de mari, determină gradienţi ridicaţi de concentraţie în membrană şi citoplasmă, controlând astfel dezvoltarea celulei. Măsurătorile au indicat pentru densităţile curenţilor electrici endogeni valori de 1 – 1000 microA/cm2, în funcţie de tipul materialului biologic folosit [19].
Curenţi electrici endogeni care preced diferenţierea spaţială şi acompaniază dezvoltarea locală au fost observaţi la toate plantele şi animalele investigate până în prezent [20]. La celulele plantelor, aceşti curenţi intră întotdeauna prin locul unde va avea loc creşterea şi ies pe partea în care nu se va produce creşterea. În cazul animalelor, la ovulele fecundate, curenţii ionici intră prin polul animal şi ies prin polul vegetativ. Astfel, se stabileşte o legătură, care nu poate fi întâmplătoare, între polarizarea biologică şi polarizarea bioelectrică. [De precizat că, din punct de vedere embriologic, un ovul fecundat este întotdeauna asimetric, având un pol animal (din care se vor dezvolta sistemul nervos, epiderma, sistemul circulator, sistemul osos, aparatul uro-genital, organele senzoriale) şi un pol vegetativ (din care se vor dezvolta aparatul digestiv şi aparatul respirator)].
Existenţa unei asemenea conexiuni fusese remarcată, încă din 1937, de către Harold Saxton Burr la salamandrele din genul Amblystoma [21]. Măsurând gradienţii de potenţial electric, el a constatat la ouăle nefecundate de salamandre câte o zonă în care potenţialul electric era minim. Burr a marcat aceste zone cu un colorant albastru şi a descoperit că, după fecundarea ouălor, capetele viitoarelor salamandre se formau întotdeauna la nivelurile opuse zonelor respective. Lucrurile se petreceau ca şi cum celulele embrionare se asamblau conform modelului impus de un câmp electric preexistent apariţiei individului. În plus, H. S. Burr a demonstrat că fiecare exemplar adult de salamandră are un câmp electric, cu polul pozitiv şi polul negativ situaţi pe axa longitudinală a corpului. (Asupra lucrărilor lui Burr vom reveni în cap. 6). Peste câteva decenii, Robert O. Becker a efectuat măsurători pe o gamă largă de organisme – de la viermi de pământ la peşti, reptile şi mamifere (inclusiv la om) – şi a găsit că potenţialele bioelectrice de suprafaţă reflectă dispunerea sistemului nervos [3, 22, 23]; în cazul salamandrei, există un potenţial pozitiv relativ mare în zona capului şi a gâtului, care descreşte şi devine gradual negativ spre extremităţi.
8. Apariţia şi dinamica spaţio–temporală a curenţilor ionici nu explică în totalitate mecanismele dezvoltării biologice la nivel celular şi tisular, căci, de pildă, dacă dezvoltarea celulelor şi ţesuturilor este întotdeauna legată de curenţii electrici endogeni, s-a dovedit că situaţia inversă nu este valabilă mereu: pot apare curenţi electrici endogeni şi atunci când dezvoltarea este blocată biochimic [16]. Totuşi, curenţii respectivi par să fie o componentă necesară a dezvoltării deoarece: (a) încep întotdeauna să circule înainte de dezvoltarea şi diferenţierea morfologică, (b) întotdeauna indică viitorul loc al dezvoltării şi (c) inhibarea lor prin aplicarea de câmpuri electrice din exterior stopează dezvoltarea şi diferenţierea celulelor şi a ţesuturilor [16, 20].
Curenţii electrici endogeni determină, de asemenea, modificări locale ale concentraţiilor ionice în celule şi ţesuturi [14, 16], modificări ce pot avea efecte asupra structurilor celulare şi a activităţii enzimatice şi hormonale. O stare ionică modificată serveşte în mod direct celulei ori ţesutului ca “instrument” de control sau, alternativ, afectează fluxul informaţiei purtate de alţi mesageri.
9. Lezarea unui ţesut (prin tăiere, să spunem) duce la apariţia aşa-numiţilor curenţi electrici de leziune (injury currents). În cazul salamandrelor de apă – cunoscute pentru capacitatea lor de regenerare a membrelor şi a cozilor –, un curent electric cu densitatea de 10 – 100 microA/cm2 [16, 24] iese din portiunea amputată a unui membru şi intră prin zonele neafectate. Curentul, purtat în principal de ioni de sodiu, este implicat în diferenţierea (care precede regenerarea) ţesutului de la nivelul ciotului; anularea acestui curent prin administrarea de substanţe ce blochează sistemul de transport al Na+, sau prin aplicarea de curent electric din exterior, inhibă diferenţierea membrului regenerativ şi determină acumularea de material celular nediferenţiat.
Regenerarea este un caz special de morfogeneză, deoarece presupune re-construcţia unei structuri în contextul existenţei ţesutului deja format din vecinătate. În procesul de înlocuire a unei părţi din corp pierdută, pot fi mobilizate mecanisme de dezvoltare, de tipul celor embrionare, pentru restabilirea pattern-ului iniţial. Unele animale prezintă în mod obişnuit grade uimitoare de regenerare, mergând de la refaceri de cozi sau membre la anumiţi amfibieni, până la regenerarea completă a unui organism dintr-o mică bucată de ţesut, ca în cazul viermilor Planaria. S-a sugerat, pe baza datelor experimentale, că diferenţa dintre sistemele regenerative şi cele nonregenerative depinde de proprietăţile bioelectrice ale ţesuturilor [20].
La amfibieni, regenerarea membrelor are, aşa cum s-a menţionat, o componentă electrică, care include diferenţierea mediată electric şi controlul axial. Faptul este susţinut de următoarele observaţii [3, 20, 22 – 24]:
- în membrele care se “reconstruiesc” acţionează câmpuri electrice endogene relativ intense, ale căror configuraţii modelează direcţiile (axele) de regenerare;
- sunt diferenţe notabile între caracteristicile electrice ale organismelor regenerative şi cele ale organismelor nonregenerative, cel mai adesea constând în variaţii ale rezistenţei şi ale curenţilor de eflux;
- anularea câmpurilor endogene prin şuntare inhibă regenerarea;
- câmpurile electrice exogene pot fie să altereze regenerarea, chiar până la anulare, fie să o accelereze.
Un al exemplu de reglaj bioelectric al regenerării este cel al viermilor de pământ segmentari (râmele). Oriunde este tăiat viermele, noi segmente, până la circa 90, sunt regenerate. Numărul segmentelor este controlat de potenţialul electric: fiecare segment are un anumit potenţial, iar segmentele sunt adăugate până când potenţialul însumat egalează valoarea corespunzătoare endogenă pentru un organism întreg [25].
10. Radiologul suedez Björn E. W. Nordenström a propus modelul “circuitelor electrice închise biologice” (Biologically Closed Electric Circuits, prescurtat BCEC) pentru sistemele de control bioelectric de la nivelul organismului uman [26], prin analogie cu circuitele electronice. El consideră că există mai multe BCEC în organism, la ele participând compuşi ionici şi neionici ce interacţionează într-un mod care face posibile distribuţia selectivă şi modularea energiei prin corp, chiar la distanţe relativ mari. Circuitele sunt închise atât de activitatea electrică normală a organelor şi sistemelor, cât şi de modificările patologice, cum ar fi o tumoră, o leziune sau o infecţie.
Un “circuit electric închis biologic”, asupra căruia Nordenström insistă în mod deosebit, este cel presupus a exista între sistemul intravascular (ca primă ramură) şi sistemul interstiţial (ca a doua ramură). Sistemul intravascular este format din vase sanguine cu pereţi care acţionează ca nişte izolatori electrici, în vreme ce plasma intravasculară (având o conductivitate electrică de câteva sute de ori mai mare decât cea a pereţilor vasculari) se comportă ca un conductor electric, unde ioni precum cei de sodiu, calciu şi potasiu furnizează energie disponibilă imediat, în primul rând prin fenomene de electroforeză. Nordenström inventează pentru aceşti ioni denumirea de ionars. Conform teoriei sale, energia potenţială, ce nu e imediat disponibilă, este transportată de celulele sanguine care leagă oxigenul, ca şi de alte substanţe ca glucoza, aminoacizii nepolari etc. Acestea constituie “pachete” de energie (neutre electric) – botezate ergonars – care ajung în zone specifice şi sunt eliberate în principal prin reacţii de reducere/oxidare. În ceea ce priveşte a doua ramură, aici funcţionează ca izolator matricea tisulară, iar proprietăţi de conductor electric are fluidul interstiţial. Componenta principală care uneşte cele două ramuri şi închide biologic circuitul, este sistemul de membrane ale capilarelor sanguine; ele funcţionează ca nişte joncţiuni între fluidele interstiţial şi vascular, permiţând schimbul de ionars şi ergonars de-a lungul gradienţilor de potenţial electric. Nordenström presupune că BCEC similare există pentru sistemele urinar şi gastrointestinal.
11. Modalităţile de producere a electricităţii în lumea vie este mai diversificată decât poate părea la o analiză sumară. De pildă, în anumite structuri organice se generează câmpuri electrice prin efecte piezoelectrice, piroelectrice şi feroelectrice [3, 27 – 33].
Piezoelectricitatea este capacitatea anumitor materiale (cristaline sau cvasicristaline) de a se polariza electric atunci când sunt supuse unui stress mecanic; efectul este reversibil, materialele respective suferind deformări mecanice dacă asupra lor se aplică o tensiune electrică (efect mecano-electric). Multe din substanţele şi formaţiunile organice prezintă calităţi piezoelectrice: proteinele, polizaharidele, acizii nucleici, oasele, tendoanele, dentina, elastina, fibrele de colagen etc. “Energia mecanică cheltuită în aceste structuri poate produce potenţiale electrice de suficientă amplitudine pentru a exercita o gamă largă de efecte în sistemele biologice. Acestea pot include controlul asupra nutriţiei celulare, pH-ului local, activităţii enzimatice, orientării intra- şi extra-celulare a macromoleculelor, activităţii migratorii şi proliferative a celulelor, capacităţii sintetice a celulelor, contractilităţii şi permeabilităţii membranelor celulare, transferului de energie”“piezoelectricitatea este o proprietate fundamentală a ţesuturilor biologice” [28]. [30]. Efectul mecano-electric ar putea fi unul din mecanismele prin care anumite organisme sunt capabile să detecteze câmpuri electrice externe. Unii cercetători au afirmat chiar că
Efectul piroelectric constă în polarizarea electrică indusă de o modificare a temperaturii (reversul nu este adevărat). Descoperită mai întâi la oase şi tendoane, piroelectricitatea s-a dovedit apoi a fi o proprietate prezentă la cele mai multe tipuri de celule şi ţesuturi animale sau vegetale, având un rol important, ca şi piezoelectricitatea, în procesele de morfogeneză şi de percepţie senzorială.
Prin efectul feroelectric se produce polarizarea electrică (cvasi)permanentă a unui material dielectric după ce a fost supus acţiunii unui câmp electric, devenind ceea ce numeşte un “electret”. Oasele au proprietăţi asemănătoare cu ale electreţilor [3], ca şi, posibil, punctele de acupunctură [34].
12. Într-una din lucrările sale, 1987, prof. C. Ionescu–Târgovişte considera, pe bună dreptate: “Se poate spune că structura electrică a corpului uman trebuie să aibă o arhitectură la fel de precisă şi importantă ca şi structura biochimică, între ele existând o continuă interdependenţă” [35]. Afirmaţia poate fi extinsă la toate organismele biologice şi completată prin luarea în considerare şi a fenomenologiei magnetice care însoţeşte, mai întotdeauna, “structura electrică” a fiinţelor vii.
Câmpurile electrice variabile şi curenţii electrici produc câmpuri magnetice (v. cap. 3). Deoarece în funcţionarea structurilor vii sunt implicate, aşa cum am văzut, atât câmpuri electrice variabile temporal, cât şi curenţi electrici, este de aşteptat ca aceste structuri să genereze câmpuri magnetice, adică biomagnetism. Şi lucrurile aşa stau, numai că, spre deosebire de cazul fenomenelor bioelectrice, detectarea câmpurilor magnetice biologice este mult mai dificilă datorită intensităţii lor foarte mici. Câmpul magnetic din jurul unui conductor parcurs de curent electric este direct proporţional cu intensitatea curentului electric şi scade cu distanţa; în cazul unui conductor liniar suficient de lung, parcurs de un curent electric constant cu intensitatea I, inducţia B a câmpul magnetic la distanţa d faţă de conductor este dată de formula: B = μI/2πd, unde μ este permeabilitatea magnetică (între intensitatea H a câmpului magnetic şi inducţia magnetică B există relaţia: B = H). Dacă pentru I considerăm valori de ordinul celor pentru curenţii ionici care circulă, de pildă, în membrul inferior la om, adică 10 microamperi (după [36]), iar pentru d luăm pe rând valorile de un milimetru şi un metru, rezultă (μ fiind egal cu 12,56·10–7 Henry/metru) pentru B valorile de 2·10–9 T, respectiv 2·10–12 T, care ne dau o idee despre posibilele ordine de mărime ale intensităţii câmpului biomagnetic. Comparativ cu intensitatea câmpului geomagnetic, cuprinsă între 3·10–5 T şi 8·10–5 T, aceste valori sunt extrem de scăzute.
O dată cu perfecţionarea senzorilor magnetici şi modalităţilor de ecranare faţă de câmpul magnetic terestru a devenit posibilă explorarea adecvată a biomagnetismului. Primele măsurători biomagnetice [37] au fost efectuate pe nervul sciatic al unei broaşte din specia Rana catesbiana; rezultatele au indicat o dispunere soleniodală a liniilor de câmp biomagnetic în jurul nervului parcurs de impulsul bioelectric. Mai apoi, s-au putut înregistra, la subiecţi umani, câmpurile magnetice generate de inimă [38, 40] şi de creier [39], punându-se bazele unor noi metode de investigare biomedicală neinvazivă: magnetocardiografia (MCG), respectiv magnetoencefalografia (MEG). Conform datelor experimentale, câmpurile biomagnetice generate de corpul uman sunt de ordinul a 10–3 pT, pentru creier, până la
În general, câmpurile magnetice asociate cu organismele vii sunt produse prin trei mecanisme diferite [41]: (a) în mod fiziologic, (b) datorită prezenţei în organism a unor materiale feromagnetice şi (c) ca magnetizare indusă prin aplicarea unor câmpuri magnetice exterioare puternice.
Producerea fiziologică a câmpurilor biomagnetice este rezultatul curenţilor electrici (ionici) endogeni asociaţi cu numeroşii gradienţi de potenţial electric tipici proceselor vitale. În primă instanţă, ar părea că măsurătorile de câmpuri biomagnetice generate de curenţii endogeni pot furniza numai informaţii redundante, aproape identice, cu cele obţinute din măsurătorile de gradienţi electrici; la urma urmei, acolo unde există un curent electric, există şi un câmp magnetic. Touşi, biofizica biocurenţilor electrici diferă de cea a câmpurilor biomagnetice. De pildă, curenţii bioelectrici trec cu dificultate prin craniul cu conductivitate electrică scăzută, în vreme ce câmpurile magnetice îl traversează cu uşurinţă. De aceea, pentru extremitatea cefalică (mediu neomogen) există zone în care electroencefalograma şi magnetoencefalograma diferă destul de mult [42]. Pe de altă parte, una din chestiunile de mare importanţă teoretică şi practică legată de interpretarea rezultatelor măsurătorilor biomagnetice este aşa-numita “problemă inversă a biomagnetismului” [43]. Teoria electromagnetismului arată că un acelaşi câmp magnetic, având anumite caracteristici bine determinate (configuraţie spaţială, intensitate etc.), poate fi generat de o multitudine de distribuţii diferite de curenţi electrici, iar problema inversă a biomagnetismului constă în determinarea acelei distribuţii reale de curenţi bioelectrici care generează câmpul biomagnetic măsurat în jurul unei structuri biologice. Rezolvarea acestei probleme, esenţială pentru corelarea informaţiilor biolectrice cu cele biomagnetice, se încercă a se face prin modelări teoretice ale datelor experimentale [44].
Prezenţa în organism a unor materiale cu magnetism accentuat poate avea fie cauze exogene, fie cauze endogene. Printre cauzele exogene se numără inhalarea de microparticule magnetizate sau ingestia de alimente contaminate cu substanţe feromagnetice. În ceea ce priveşte cauzele interne, numeroase cercetări au dovedit faptul că o serie întreagă de organisme – de la unele bacterii, moluşte şi artropode până la peşti, balene, rechini sau păsări – au capacitatea biochimică de a precipita endogen cristale magnetice precum cele de magnetită (Fe3O4) sau greigită (Fe3S4), cu rol esenţial pentru orientarea respectivelor organisme în câmpul geomagnetic ori pentru biocomunicare [45 – 48]. În anul 1992 s-a descoperit că şi creierul uman conţine cristale de magnetită biogenă [49], în proporţie de 4 ng – 70 ng la
Acţiunea câmpurilor magnetice artificiale de mare intensitate produce magnetizarea unor componente din interiorul organismului care, în mod normal, nu sunt în această stare. Fenomenul este folosit, de exemplu, în tomografia prin rezonanţă magnetică nucleară (metodă imagistică de investigare medicală), unde se utilizează un câmp magnetic puternic ce aliniază după anumite direcţii atomii de hidrogen din porţiunea de organism investigată; prin înregistrarea spectrului de absorbţie în radiofrecvenţă al acestor atomi se obţin semnale care sunt traduse, prin intermediul computerului, în imagini care reflectă starea morfo-fiziologică a zonei respective.
13. Dacă structurilor vii le sunt intrinseci activităţile electrice şi magnetice, atunci, prin generalizare, se poate vorbi de câmpuri bioelectromagnetice şi de bioelectromagnetism ca noţiuni mai cuprinzătoare. Aşa cum s-a menţionat în cap. 3, câmpurile electrice şi magnetice variabile temporal, precum cele produse de sistemele biologice, se propagă în spaţiu ca unde electromagnetice; prin urmare, este firesc să se presupună existenţa undelor (radiaţiilor) bioelectromagnetice. Probabil că primul care a formulat în mod explicit această idee a fost, în anii 1920 – 1930, inginerul francez de origine rusă Georges Lakhovsky [50, 51]; el postula, pe baza propriilor experimente, că:
– toate organismele biologice sunt “fiinţe electromagnetice”;
– celulele vii pot fi asimilate cu circuitele electrice oscilante (filamentele cromozomiale având funcţii de inductanţe), adică sunt emiţătoare/receptoare de radiaţii electromagnetice pe frecvenţe proprii;
– celulele vii comunică între ele prin intermediul radiaţiilor (bio)electromagnetice;
– organismele vii sunt în permanentă interacţiune electromagnetică cu mediul lor înconjurător;
– perturbările emisiilor electromagnetice normale ale celulelor provoacă îmbolnăvirea; aceste perturbări pot fi cauzate de modificări ale compoziţiei celulare, de prezenţa bacteriilor şi virusurilor (care îşi “impun” propriile frecvenţe) sau de fluctuaţiile neobişnuite ale radiaţiilor solare ori cosmice. “Viaţa este creată de radiaţie, menţinută de radiaţie şi distrusă de dezechilibrul oscilatoriu” [51, p. 198].
La câteva decenii după Lakhovsky, savantul rus Alexander S. Presman suţinea şi el că fenomenele bioelectromagnetice contribuie în mod esenţial la evoluţia, autocontrolul şi relaţionarea cu exteriorul a organismelor biologice [52]. Conform viziunii sale, câmpurile bioelectromagnetice servesc ca mediatori pentru interconectarea organismului cu mediul ambiant, ca şi pentru comunicarea între organisme; de asemenea, aceste câmpuri sunt implicate în coordonarea şi reglarea proceselor fiziologice interne. Presman sublinia astfel latura informaţională a proceselor bioelectromagnetice.
Dincolo de dovezile indirecte şi inferenţele teoretice, confirmarea deplină a aserţiunilor de tipul celor de mai sus necesită detectarea directă a emisiilor bioelectromagnetice, ceea ce constituie o intreprindere dificilă, dat fiind faptul că puterea lor este foarte mică. Cu ajutorul unor sisteme electronice de mare sensibilitate, cu raport semnal/zgomot adecvat, s-au înregistrat benzi discrete de oscilaţii electrice din gama 1,5 MHz – 34,8 MHz la celule de drojdie de bere. Amplitudinile oscilaţiilor sunt cu atât mai mari cu cât creşte rata activităţii metabolice [54]. La subiecţi umani, au putut fi înregistrate radiaţii bioelectromagnetice din domeniul undelor milimetrice având o putere de ordinul 10–20 – 10–212, putere ce variază de la un individ la altul şi este funcţie de starea fiziologică în care se află organismul [55]. De asemenea, s-au înregistrat semnale electromagnetice emise de corpul omenesc în gama de frecvenţe 0,5 – 30 Hz [56]. În domeniul frecvenţelor optice, tehnicile experimentale actuale permit detectarea şi analizarea cu destulă precizie a radiaţiilor bioluminescente ultraslabe emise de structurile vii (v. cap. 14). W/Hz·cm
La o privire de ansamblu, se poate spune că dezvoltarea exponenţială din ultimile decenii a studiilor din domeniu a adus argumente teoretice şi experimentale multiple privind existenţa câmpurilor şi radiaţiilor electromagnetice, argumente pe baza cărora cercetătorii de
14. Sumarizând cele anterioare, reiese că fiecare din componentele structural-anatomice ale unui sistem viu – celule, ţesuturi, organe etc. – este sursă de câmpuri şi unde electromagnetice, iar toate aceste surse se combină la nivelul întregului organism. Se pune întrebarea: aceste câmpuri şi unde bioelectromagnetice sunt “subproduse” ale activităţilor metabolice sau au vreo importanţă aparte în funcţionarea organismului? Pentru cei cu viziune reducţionist-biochimică, ele nu sunt altceva decât epifenomene (desigur, cu un oarece rol, dar nu esenţial, în “funcţionarea” viului). Pentru alţii, taxaţi uneori drept “neovitalişti” [57], ansamblul manifestărilor bioelectromagnetice reprezintă o caracteristică fundamentală a oricărei fiinţe vii, iar studiul fenomenelor de această natură “poate furniza bazele unei noi paradigme în biologie şi medicină, paradigmă care este radical diferită faţă de accentul pus în prezent pe biologia moleculară şi biochimie” [58] – consideră biofizicianul american Abraham L Liboff.
Potrivit aceluiaşi autor, distribuţiile de sarcini şi curenţi electrici din structurile biologice au o specificitate numai a lor şi, “prin selecţie naturală, ele sunt dispuse în aşa fel încât permit organismului să supravieţuiască. O dată cu moartea, aceste distribuţii de sarcini şi curenţi sau, echivalent, câmpul electromagnetic asociat sistemului, nu mai sunt viabile. Pe scurt, sugerăm că procesul vieţii în sine este o expresie a câmpului electromagnetic” [58]. Liboff atribuie câmpului electromagnetic propriu unui organism viu (câmp rezultat din integrarea celor endogene) un vector multidimensional Π0 despre care postulează [58]:
“1. Fiecare organism viu este complet descris de un vector de câmp electromagnetic Π0 care este determinat specific de genom.
2. Toate patologiile, anormalităţile şi traumele sunt manifestate prin devieri de la câmpul normal Π0 şi, în anumite limite, aceste devieri sunt compensate de tendinţa homeostatică a sistemului de a reveni la Π0”.
15. Într-o teorie care încearcă să conecteze datele ştiinţifice cu concepte tradiţionale extrem-orientale, prof. Changlin Zhang (de
Localizarea “nodurilor”, a franjelor şi a altor detalii dintr-un pattern de interferenţă depinde de forma şi structura cavităţii rezonante în care se produce suprapunerea undelor. De aceea, de pildă, localizarea acupunctelor şi meridianelor de acupunctură depinde de forma şi structura anatomică a corpului uman. Din această perspectivă, se poate înţelege mai uşor ciudata (în aparenţă) distribuţie a punctelor şi meridianelor de acupunctură. Astfel, structura membrelor inferioare şi superioare este relativ simplă, determinând o distribuţie a meridianelor în mare măsură paralelă; în schimb, structura capului este relativ mai complicată şi, ca urmare, configuraţia meridianelor de aici este mai complexă.
Datorită stabilităţii structurale a corpului fizic, distribuţia “centrilor bioenergetici” este, de asemenea, relativ stabilă. Totuşi, undele staţionare care alcătuiesc “corpul electromagnetic” nu sunt chiar aşa de stabile precum le-ar indica denumirea. Într-un sistem deschis, ca organismul uman, câmpul intern are, în fapt, o structură dinamică şi disipativă; ea rămâne relativ stabilă (cu mici fluctuaţii) în condiţii normale, dar devine foarte sensibilă la orice alterare a acestora, iar “corpul electromagnetic” suferă modificări. Deoarece locurile cele mai potrivite pentru a influenţa un pattern de interferenţă sunt “nodurile”, tratamentul acupunctural se bazează pe acţiuni asupra centrelor acupunctice.
Un aspect deosebit al “corpului electromagnetic” este, arată prof. Zhang, cel holografic: “fiecare undă electromagnetică emisă de structurile interne traversează cavitatea rezonantă a corpului fizic cu viteză atât de mare şi de atât de multe ori încât, practic, vizitează aproape instantaneu fiecare punct din corp. În felul acesta se colecţionează informaţii din toate zonele corpului, iar fiecare punct din cavitatea rezonantă conţine informaţii despre fiecare undă”. [61].
Alţi autori împărtăşesc, de asemenea, ideea existenţei pattern-urilor de interferenţă bioelectromagnetică şi a rolului acestora în terapeutică: “Fiecare nivel particular al ierarhiei unui organism are un spectru caracteristic de oscilaţii electromagnetice endogene produse prin diferite procese. Se produc rezonanţe pe acelaşi nivel şi între nivele, asigurându-se, mai mult sau mai puţin, corelaţia dintre aceste procese. Astfel, pattern-uri specifice de interferenţă ale oscilaţiilor electromagnetice pot fi atribuite fiecărui organism particular. Din acest punct de vedere, o patologie, care poate lua naştere la orice nivel, va perturba toate oscilaţiile prin interacţiunile dintre unde, indiferent de originea lor. Pattern-ul interferenţial distorsionat al undelor endogene dintr-un organism bolnav reflectă relaţii incorecte dintre procesele biochimice interne. Numeroasele rezultate pozitive obţinute prin folosirea dispozitivelor de terapie electromagnetică sugerează că restaurarea pattern-ului de interferenţă restabileşte ordinea fiziologică într-un organism bolnav” [64].
O constatare experimentală remarcabilă este aceea că, în cazul subiecţilor umani sănătoşi, valorile de conductibilitate electrică cutanată (expresii ale pattern-ului de interferenţă electromagnetică din organism) au o distribuţie normal-logaritmică, şi nu una gaussiană [65]. În general, sunt posibile trei tipuri de distribuţii matematice ale valorilor măsurate pentru o mărime fizică dată: gaussiană (sau normală), normal-logaritmică şi distribuţia delta. Prima dintre ele descrie o stare dezordonată, în care elementele sistemului nu conlucrează între ele, iar ultima este specifică pentru sistemele perfect ordonate, cum sunt cristalele. Distribuţia de tip normal-logaritmică se plasează între cea gaussiană şi cea de tip delta, caracterizănd o stare coerentă, de remarcabilă cooperare între elementele sistemului. Dacă valorile de conductibilitate electrică cutanată se aşează după o distribuţie normal-logaritmică, aceasta însemnă că toate elementele din corp sunt în stare bună de cooperare, iar corpul este sănătos.
Structurile interne ale unui organism biologic funcţionează în moduri specifice, emiţând unde electromagnetice de frecvenţe diferite. Totuşi, trebuie să existe o anume cooperare, coordonare şi comunicare între ele. Un sistem viu nu este nici într-o stare perfect haotică, nici într-una perfect ordonat ci într-o stare coerentă. O contribuţie esenţială la menţinerea acestei stări este asigurată de “corpul electromagnetic”.
1. E.E. Suckling – “The Living Battery. An Introduction to Bioelectricity”, Macmillan, New York, 1964.
2. V. Vasilescu, D.-G. Mărgineanu – “Introducere în neurobiofizică”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
3. R.O. Becker, A.A. Marino – “Electromagnetism & Life”, SUNY Press, Albany, NY, 1982.
4. R.O. Becker, G. Selden – “The Body Electric: Electromagnetism and the Foundation of Life”, William Morrow Inc., New York, 1985.
5. M. Pera – “The Ambigous Frog: The Galvani – Volta Controversy on Animal Electricity”, Princeton University Press, Princeton, NJ, 1992.
6. URL: http://en.wikipedia.org/wiki/Luigi_Galvani
7. P. Tompkins, C. Bird – “Viaţa secretă a plantelor”, Editura ELIT, Ploieşti, 1994.
8. A. Marino – “Bioelectricity”, Macmillan – Collier’ Encyclopedia, vol. 4, 1991.
9. W. Hoppe, W. Lohmann, H. Markl, H. Ziegler (eds.) – “Biophysics”, Springer-Verlag, Berlin – Heidelberg – New York – Tokyo, 1983.
10. R. Gilles – “Physiologie animale”, Université de Liège, Faculté des Sciences, 2004; URL: http://www.ulg.ac.be./physioan/traite.htm
11. W. Sedlak – “Bioelectronika”, Instytut Wydawinczy Pax, Warszawa, 1979.
12. I. Mamulaş, F. Brătilă – “Consideraţii privind electrostazia biologică”, Al IV-lea Colocviu de Sisteme–Modele–Informatică şi Cibernetică, Bucureşti, 1987.
13. I.F. Dumitrescu – “Omul şi mediul electric”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
14. K.R. Robinson, M.A. Messerli – “The Role of Endogenous Electrical Fileds as Directional Signals in Development, Repair and Invasion”, BIOESSAYS, vol. 25, Issue 28, 2003.
15. M.H. Weisenseel, L.F. Jaffe – “Return to Normal of Fucus Egg Membrane after Microelectrod Impalement”, EXP. CELL RES., vol. 89, 1974.
16. M. H. Weisenseel – “Control of Differentiation and Growth by Endogenous Electric Currents”, în: [9], 460-465.
17. L.F. Jaffe – “Control of Development by Ionic Currents”, în: R.A. Cone, J.E. Dowling (eds.) – “Membrane Transduction Mechanism”, Raven Press, New York, 1979, 199-231.
18. L.F. Jaffe – “The Rol of Ionic Currents in Establishing Developmental Pattern”, PHILOS. TRANS. R. SOC. LOND., B 295, 1981.
19. L.F. Jaffe – “Developmental Currents, Voltages and Gradients”, în: S. Subtelny, P.B. Green (eds.) – “Developmental order: Its Origin and Regulation”, Alan R. Liss Inc., New York, 1982.
20. M. Levin – “Bioelectromagnetics in Morphogenesis”, BIOELECTROMAGNETICS, vol. 24, 2003.
21. H.S. Burr – “Bio-electric Correlates of Development in Amblystoma”, YALE JOURNAL OF BIOLOGY AND MEDICINE, vol. 9, 1937.
22. R.O. Becker – “The Bioelectric Factors in Amphibian Limb Regeneration”, J. BONE JOINT SURG., vol. 43A, 643-656, 1961.
23. R.O. Becker – “Electromagnetic Controls Over Biological Growth”, Journal of Bioelectricity, vol. 3, 105-118, 1984.
24. R.B. Borgens, J.W. Vanable, L.F. Jaffe – “Bioelectricity and Regeneration”, BIOSCIENCE, VOL. 29, 468-474, 1979.
25. I. Kurtz, A.R. Schrank – “Bioelectrical Properties of Intact and Regenerating Earthworms Eisenia Foetida”, PHYSIOL. ZOOL., vol. 28, 322-330, 1955.
26. B.E.W. Nordenström – “Biologically Closed Electric Circuits”, Nordic Medical Publications, Stockholm, 1983.
27. S. Lang – “Pyroelectric Effect in Bone and Tendon”, NATURE, vol. 212, 704, 1966.
28. M. Shamos, L. Levine – “Piezoelectricity as A Fundamental property of Biological Tissues”, NATURE, vol. 216, 267, 1967.
29. C.A. Basset – “Review: Biologic Significance of Piezoelectricity”, CALC. TISS. RES. vol 1, 252, 1968.
30. F.W. Cope – “A Review of the Applications of Solid State Physics Concepts to Biolocical Systems”, JOURNAL OF BIOLOGICAL PHYSICS, vol. 3, No. 1, 1975.
31. E. Fukada – “Electrical Phenomena in Biorheology”, BIORHEOLOGY, vol. 19, 15, 1982.
32. D.E. Ingber – “The Architecture of Life”, SCIENTIFIC AMERICAN, vol. 278 (1), 48, 1998.
33. C. Kent – “Piezoelectric Properties in Biological Systems”, THE CHIROPRACTIC JOURNAL, February 2003.
34. M. Simionescu, S. Prună, D. Golcea, I. Mamulaş, E. Popa, O. Băjenaru, C. Ionescu Târgovişte – “Experimental Study of the Electric Properties of Acupuncture Points”, Al V-lea Simpozion Naţional de Acupunctură, Bucureşti, 1986.
35. C. Ionescu-Targoviste – “Measurement of Acupuncture Injury Potentials by Acupunctometry”, AMERICAN JOURNAL OF ACUPUNCTURE, vol. 15, No. 3, 1987.
36. D.I.F. Grimes, R.F. Lennard, S.J. Swithenby – “Macroscopic Ionic Currents Within the Human Leg”, PHYSICS IN MEDECINE AND BIOLOGY, vol. 30, 1101-1112, 1985.
37. J.H. Siepel, R.D. Morrow – “The Magnetic Field Accompanying Neuronal Activity: A New Method for the Study of the Nervous System”, J. ACAD. SCIENCESs, vol. 50, 1-4, 1960.
38. G.M. Baule, R. McFee – “Detection of the Magnetic Field of the Heart”, AMERICAN HEART JOURNAL, VOL. 66, 95-96, 1963.
39. D. Cohen – “Magnetoencephalography: Evidence of Magnetic Fields Produced by Alpha-Rhythm Currents”, SCIENCE, vol. 161, 784-786, 1968.
40. G. Bison, R. Wynands, A. Weis – “A Laser-pumped Magnetometer for the Mapping of Human Cardiomagnetic Fields”, APPLIED PHYSICS B, vol. 76, 325-328, 2003.
41. J.T. Zimmerman, V.R. Rogers – “Biomagnetic Fields as External Evidence of Electromagnetic Bioinformation”, în: F.-A. Popp, U. Warnke, H.L. König, W. Peschka (eds.) – “Electromagnetic Bio-Information”, 2nd edition, Urban & Schwanzerberg, München – Wien – Baltimore, 226-237, 1989.
42. B.N. Cuffin, D. Cohen – “Comparison of the Magnetoencephalogram and Electroencephalogram”, ELECTROENCEPHALOGR. CLIN. NEUROPHYSIOL., vol. 47, 132-146, 1979.
43. S.J. Swithenby – “Biomagnetism and the Biomagnetic Inverse Problem”, PHYSICS IN MEDICINE AND BIOLOGY, vol. 32, 3-4, 1987.
44. J. Malmivuo, R. Plonsey – “Bioelectromagnetism”, Oxford University Press, New York – Oxford, 1995.
45. J.L. Kirschvink, D.S. Jones, B.J. MacFadden – “Magnetite Biomineralization and Magnetoreception in Organisms: A New Biomagnetism”, Plenum Press, New York, 1985.
46. H. Markl – “Geobiophysics: The Effect of Ambient Pressure, Gravity and of the Geomagnetic Field on Organisms”, în [9], 776-787.
47. R.A. Martin – “Living Lodestones – Magnetic Sensing Biology of Shark and Rays”, DIVER MAGAZINE, September 1994.
48. C.V. Mora, M. Davison, J.M. Wild, M.M. Walker – “Magnetoreception and Its Trigeminal Mediation in the Homing Pigeon”, NATURE, vol. 432, 508-511, 2004.
49. J.L. Kirschvink, A. Kobayashi-Kirschvink, B.J. Woodford – “Magnetite Biomineralization in the Human Brain”, PROC. NATL. ACAD. SCI. USA, vol. 89, 7683-7687, 1992.
50. G. Lakhovsky – “L’oscillation cellulaire”, Gauthier-Villars et Cie, Paris, 1931.
51. G. Lakhovsky – “The Secret of Life: Electricity, Radiation and Your Body”, Noontide Press, Costa Mesa, 1992.
52. A.S. Presman – “Electromagnetic Fields and Life”, Plenum Press, New York – London, 1970.
53. O. Zhalko-Tytarenko, G. Lednyiczky, S. Topping – “A Review of Endogenous Electromagnetic Fields and Potential Links to Life and Healing Process”, Hippocampus Institute, Budapest, 1997.
54. R. Hölzer, I. Lamprecht – “Electromagnetic Fields Around Biological Cells”, NEURAL NETWORK WORLD, vol. 3, 327-337, 1984.
55. S.P. Sitko, A.F. Yanenko – “Direct Registration of the Non Equilibrium Electromagnetic Radiation of a Human Body in mm-Range”, PHYSICS OF THE ALIVE, vol. 5, no. 2, 1997.
56. J. Lipkova, J. Cechak – “Human Electromagnetic emission in ELF Band”, MEASUREMENT SCIENCE REVIEW, vol. 5, section 2, 29-32, 2005.
57. S. Mizrach – “Electromagnetic Effects on Human Behaviour”, MINDNET JOURNAL, vol. 1, No. 82, 1996.
58. A.R. Liboff – “Toward an Electromagnetic Paradigm for Biology and Medicine”, THE JOURNAL OF ALTERNATIVE AND COMPLEMENTARY MEDICINE, vol. 10, 41-47, 2004.
59. C. Zhang, F.-A. Popp, M. Bischof (eds.) – “Current Development in Biophysics”, Hangzou University Press, 1996.
60. C. Zhang – “The Recognition from Dense Body to Electromagnetic Body – the Nearest Future of Biology and Medicine”, în [57], 92-101.
61. C. Zhang – “Electromagnetic Standing Waves as Background of Acupuncture System”, în [57], 188-202.
62. C. Zhang – “Dichter Körper und electromagnetischer Körper – die Zukunft der Biologie und Medizin”, TATTVA VIVEKA, vol. 6, 18-22, 1997.
63. C. Zhang – “Electromagnetic Body Versus Chemical Body”, URL: http://www.datadiwan.de/SciMedNet/library/articlesN81+/N81Zhang_electrochem.htm
64. G. Lednyiczky, O. Zhalko-Tytarenko – “Biological Resonance–Resonance in Biology”,http://www.hippocampus-brt.com/articles/more/biologicalresonance.zip
65. C. Zhang, F.-A. Popp – “Log-Normal Distribution of Physiological Parameters and the Coherence of Biological Systems”, în [57], 102-111.
This website is hosted for free by  .
Get your own Free Website now!
|
