Domnul si doamna D., de pe Strada Boschetarilor, nr. 9, erau foarte mandri ca erau, slava Domnului, membrii de partid. Erau ultimii oameni de la care te-ai fi asteptat sa fie amestecati in ceva anticomunist sau revolutionar, fiindca, pur si simplu, nu credeau in astfel de aiureli!

Domnul D. era administrator de bloc si traia linistit din fondul de rulment impreuna cu doamna D. si cu fiica lor Didina, o minune de bebelus rozaliu si grasan ca un purcel de lapte numai bun de taiat, caruia doamna D. ii spunea de dimineata pana seara (atunci cand nu-si spiona vecinii din spiritul de datorie fata de partid) "Manca-te-ar mama!" cu toate ca nu le lipsea carnea de porc - cumparata pe sub mana printr-o cunostinta de-a varului prietenei matusii vecinei surorii gemene a colegei de facultate a vecinului de la 3 - de la masa.

Familia D. avea tot ce si-ar fi putut dori - bani, cafea, tigari, ciocolata, ulei de masline, carne, zahar, oua si chiar, ocazional, haine de la export - dar mai aveau si un secret, pe care nu ar fi dorit in ruptul capului sa-l afle cineva! Le era insuportabil chiar si gandul ca cineva ar fi putut vreodata sa afle de familia Olaru. Doamna Olaru era sora doamnei D., dar nu se vazusera de cativa ani buni. De altfel, doamna D. pretindea ca nici nu are o sora, si ca sa scurtam mai repede povestirea, va spun de la bun inceput ca doamna si domnul Olaru aveau nobila meserie de ciorditori. Iar domnul D., in calitatea lui de onest administrator de bloc, nu si-ar fi putut permite niciodata ca numele lui sa fie asociat cu asemenea oameni.

Cand domnul si doamna D. se trezira in acea zi de decembrie cand incepe povestirea noastra, in afara de urletele de pe strada, nimic nu prevestea lucrurile stranii si misterioase care urmau sa se petreaca in intreaga tara. Domnul D. injura cu sete in timp ce-si lua din sifonier cea mai aratoasa haina, pentru ochii vecinilor, desigur. Doamna D. zbiera la Didina, care nu mai contenea cu plansul. La sase si jumatate fix, domnul D. isi puse pantofii, ii trase o palma cu sete doamnei D. ca sa o potoleasca si incerca sa o pocneasca si pe Didina, dar rata ocazia, fiindca fetita se rostogoli cu agilitate jos de pe scaun si se ascunse sub masa.

Alerga dupa troleu si avu satisfactia de a-l ajunge cu doar o fractiune de seunda inainte ca usile sa i se inchida in nas. Troleul pleca in tromba, stropindu-l pana la borul palariei cu noroiul vascos si pe jumatate inghetat al drumului. Abia in timp ce astepta troleul urmator observa primul semn ciudat: o fatza zambitoare! Pentru o secunda nu-si dadu seama de gravitatea situatiei, apoi se gandi ca lumina ii jucase o festa. intoarse brusc capul sa vada daca nu se inselase. Nu, nu era o iluzie: persoana care astepta langa el parea cat se poate de fericita. mai mult, privind in jur la oamenii adunati in statie, domnul D. observa ca toti se comportau de parca iata lor ar fi fost minunata. Susoteau agitati si radeau cu acel ras pe jumatate sinistru care arata ca in sfarsit a murit si capra vecinului. Domnul D. scuipa un ghem de flegma colorata in maroniu de la fumul de tigari Carpati. Nu putea sa sufere oamenii care se purtau in mod extravagant! mai mult, nu erau nici macar tineri! Cum puteau unii de varsta lui sa se bucure atat de viata? Ce tupeu pe ei!

Cand troleul opri in statie, dupa doar o jumatate de ora, domnul D. isi facul loc cu coatele prin multime ca sa prinda un loc pe scara. Cum troleul era deja plin, ii puse u dexteritate piedica unui omulet de pe ultima treapta si il tranti jos ca sa-i ocupe locul.

- Mitocanul dracului! ii urla omuletul in timp ce se ridica din noroi. Lasa, nimic nu ma poate indispune astazi, acum ca am scapat de Stim-Noi-Cine!

- De cine? nu se putu abtine domnul D. sa nu intrebe in timp ce-si tragea piciorul din dreptul usii troleului.

Asistase la mult prea multe picioare strivite de usile mijloacelor de transport in comun ca sa nu aiba o anumita pregatire tehnica in domeniu.

- Cum de cine? Nu te uiti la televizor? De Ceasca!

Nu se uita la televizor. Bineinteles ca nu se uita la televizor! Cele cateva minute pe zi pe care le transmitea televiziunea de stat nu contineau decat discursuri ale Parintelui Poporului, iar domnul D., ca un fidel membru de partid, evita sa le asculte ca sa nu-i fie zdruncinata increderea in Partid.

Pana seara, cand se intoarse de la serviciu, domnul D. aflase deja totul si putu astfel sa o informeze si pe doamna D.

- Porfira, draga, s-a desfiintat Partidul.

- Cee? sari Porfira.

- Cica a fost zilele astea o revolutie la Bucuresti. L-au inchis pe Ceausescu si vor sa-l impuste. Cica au schimbat sistemul de guvernare, nu mai e comunism, e republica democratica.

Doamna D. se facuse alba ca varul si teapana ca un mort.

- Ce-o sa ne facem, Vasile? intreba ea crispata.

- Stai linistita, draga, nu s-a schimbat nimic deocamdata. Tot un singur partid avem. M-am dus azi sa ma inscriu in Frontul Salvarii nationale. Ar trebui sa faci sa faci si tu asta maine. Nu-ti face griji, nu se va schimba nimic.

Dar se insela amarnic...

In zilele urmatoare lucrurile se desfasurara ca de obicei, cu exceptia veseliei generale, pe care spiritul sarbatorilor de iarna reusi sa o innabuse cu totul pana la Boboteaza. Dar intr-o seara, la capatul Strazii Boschetarilor, aparu brusc silueta rau-prevestitoare a unui agent de politie.

In momentul in care politistul isi facu aparitia, toate felinarele si luminile se la ferestre se stinsera brusc. Deloc deranjat de bezna subita - penele de curent erau la ordinea zilei - politistul scoase o bricheta si-si lumina cu ea drumul pana la numarul 9. In urma lui alerga cu pasi iuti si impiedicati un alt politist, mic de statura si pirpiriu, care ducea in brate un pachet enorm si diform de carpe, care aducea cu o imensa gogoasa de fluture.

Cei doi politisti se oprira in dreptul usii apartamentului familiei D. si sunara insistent, adica apasara insistent pe butonul soneriei, care insa, din lipsa de curent electric, se incapatana sa raman muta si nepasatoare.

Din fericire, doamna D. urmarea intotdeauna cu interes oamenii care treceau prin Strada Boschetarilor, iar cei doi politisti nu scapasera privirilor ei scutatoare. Tocmai se apropia de vizor a sa vada pe care din vecinii ei cazuse rusinea de a fi vizitati de politie, cand auzi cum pasii se opresc la usa ei.

- De ce nu suna, ba? intreba primul politist, introducandu-si mana pe sub cascheta ca sa se poata scarpina mai bine in varful capului.

Politistul cel pirpiriu, intrat in politie pe pile solide si inca total neadaptat la cerintele serviciului, privi cateva secunde coconul pe care il tinea in brate, incercand sa-si dea seama cum ar putea sa-si elibereze o mana, apoi ridica un picior si batu discret in usa cu calcaiul.

Doamna D. tresari ca din morti, devenind brusc constienta de faptul ca prezenta politistilor era reala, nu putea fi ascunsa, si singurul lucru pe care il putea face era sa braveze si sa pretinda ca gresisera apartamentul din cauza intunericului. Iar pentru asta trebuia sa-i pofteasca in casa, in cea mai izolata camera din casa, pentru ca vecinii sa nu poata auzi nimic si sa fie apoi siliti sa creada tot ce le va spune ea.

- Buna seara, tovarasilor militieni! spuse ea zambitoare deschizand usa si dandu-si seama prea tarziu ca titulatura se schimbase. Poftiti, poftiti inauntru!

- Tovarasa D.? intreba primul politist fara a face vreun semn ca ar vrea sa intre.

- Da, sunt doamna D., raspunse Porfira, incercand sa-si accentueze macar acum loialitatea fata de noul guvern.

- Sunteti sora cu tovarasa Liliana Olaru?

Mana doamnei D. se crispa pe lumanarea cat un toiag ramasa de la botezul Didinei si cu care isi lumina de obicei drumul in timpul penelor de curent.

- Da.

- Tovarasii Olaru au murit la Bucuresti in timpul Revolutiei, continua politistul. Aceasta este fiica lor, Harieta.

Doamna D. isi intoarse privirea acra si scrutatoare spre politistul cel pirpiriu, de parca s-ar fi asteptat sa descopere ca e femeie. Politistul, ca sa se dezvinovateasca de acuzatie, deschise coconul pe care il ducea in brate pentru a o demasca pe adevarata vinovata, un bebelus slab, cu pielea maslinie si o cicatrice in forma de hexagon pe frunte.

"Asta e urma de la inelul Lilicai," se gandi doamna D., intelegand acum pentru prima data ca bebelusul ii era intr-adevar ruda.

Harieta la randul ei recunoscu pe fata doamnei D. trasaturile mamei sale, pentru ca incepu sa planga cat o tineau puterile si sa se zbata.

- Sunteti singura ei ruda in viata, continua politistul. nu sunt destule locuri in orfelinate, asa ca ar trebui sa tineti copilul cu dumneavoastra.

Politistul continua sa vorbeasca si sa dea explicatii din ce in ce mai incalcite, in timp ce pirpirelul se chinuia s-o linisteasca pe Harieta. La sfarsit, hotarand ca isi facuse datoria, politistul se opri in mijloc de fraza si-i ordona celuilalt sa-i lase copilul "tovarasei D.". Pirpirelul, care tocmai reusise s-o faca pe Harieta sa taca, o acoperi iarasi cu carpele si o inmana cu grija doamnei D., de parca i-ar fi fost frica sa nu se sparga.

- Zau, Haralambie, nu stiu ce sa ma fac cu tine! ii spuse politistul cand ieseau din bloc urmariti de tipetele Harietei. Nu esti facut sa fii militian, bre!