Numar special

In acest numar vom lansa o discutie ce graviteaza in jurul sintagmei kata ten taxin "dupa randuiala" lui Melhisedec sau Aaron in Epistola catre evrei. Va vom oferi articole bine documentate pe aceasta tema, avand posibilitatea sa va conturati o intelegere biblica asupra sintagmei, o intelegere bazata pe o exegeza, hermeneutica si interpretare sanatoasa. Speram sa nu va dezamagim.

Cu multa pretuire,

Teo Colda, redactor sef   /   Dr. James David Dahl, consilier stiintific

Intâlnirea lui Avraam cu Melhisedec   (Galeria Tretyakov, Moscova, Rusia)

de Sir Peter Paul Rubens, 1577-1640

 

 

          Avem bucuria sa dedicam acest al doilea numar al revistei New Theological Journal distinsului profesor Dr. James David Dahl (Ph.D., Trinity Evangelical Divinity School), profesor atasat la Institutul Teologic Baptist din Bucuresti, catedra Vechiul Testament. Dr. Dahl a slujit si ca profesor la Institutul Baptist din Kiev, Ucraina, in cadrul programului de Master; in cadrul Colegiului Biblic din Sibiu, Romania; asistent universitar, Trinity International University; asistent universitar, St. Paul Bible College, St. Bonifacius, MN. Prin acest numar, dorim sa ne aratam aprecierea si multumirea profunda pe care o avem fata de Dr. Dahl si fata lucrarea dumnealui in domeniul pregatirii academice a studentilor, in vederea slujirii Dumnezeului nostru slavit.        Am avut placerea sa-l cunoastem pe profesorul Dahl mai mult decat un cercetator al Scripturii, un scolastic perseverent sau un pedagog placut. Am avut nu doar placerea, am avut privilegiul sa-l cunoastem ca om, ca si credincios care isi traieste credinta in Cristos in adevaratul sens al cuvantului. Dr. Dahl este pentru noi mai mult decat un profesor, este un exemplu de credinciosie, seriozitate si dedicare in lucrarea pe care o face ca pentru Domnul.

       Desi domeniul de studiu si de cercetare al profesorului Dahl este Teologia Sistematica, vom celebra dragostea dumnealui pentru Cuvantul Sfant prin cateva articole care au scopul de a studia exegetic expresia kata ten taxin din Epistola catre Evrei. Vom incerca sa aplicam cunostintele pe care Dr. Dahl ni le-a impartasit cand participam la cursurile sale de Teologia Biblica a Vechiului Testament, dar purtandu-le pe taramul teologic si literar al Noului Testament, acolo unde profetismul, tipologia si imagistica biblica se imbina inspre o slavire fara precedent a Domnului Isus Hristos, Mantuitorul nostru.

 

In numele consilului de redactie si al participantilor la acest numar,

             Teodor Ioan Colda, redactor-sef.

Fiecare credincios un martor	Cristian Ile	redactor masterand, Queens University Belfast, Belfast Bible College
Introducerea discutiei	Teo Colda	redactor sef ITBB, anul IV

Link-ul articolului	Autorul	Coordonatorul	Domeniul
Intre rânduiala lui Melhisedec si rânduiala lui Aaron	Teo Colda	Lect.Dr. Octavian Baban, Prof. FTB Univ. Bucuresti si ITBB	exegeza NT
Kata tēn taxin Melchisedek sau după rânduiala lui Melhisedec în Epistola către Evrei	Andrei Sava	Lect.Dr. Octavian Baban, Prof. FTB Univ. Bucuresti si ITBB	exegeza NT
Sintagma kata then taxin în capitolele 5-7 din Epistola către Evrei; un studiu schematic	Ilie Gogosoiu	Lect.Dr. Octavian Baban, Prof. FTB Univ. Bucuresti si ITBB	exegeza NT

Kata tēn taxin Melchisedek – o privire istorică asupra sintagmei, începând cu LXX

Ciprian Moisuc

Lect.Dr. Octavian Baban, Prof. FTB Univ. Bucuresti si ITBB

exegeza NT

Articolele acestui numar contin cuvinte, expresii sau versete in lima ebraica sau in limba greaca. Daca nu dispuneti de font-urile necesare, vi le punem noi la dispozitie. Descarcati-le actionand link-ul urmator:   http://www.freewebs.com/christocentrumtheologicaljournal/important.htm

 

1. Introducere

Traim vremuri in care in Biserica lui Cristos, pretutindeni in lume, intalnim o miscare in care, la fel ca in timpul Judecatorilor, “fiecare face ce-i place.” Mai nou acesta a fost denumita “postmodernitate.” Lucrul acesta este tot mai evident si in Romania unde apar tot mai multe miscari crestine care sfideaza orice forma de autoritate si de organizare. Se renunta la adevarul absolut al Scripturii, care poate fi doar unul singur, pentru un pseudo-adevar care este ca fiecare are propria interpretare a Scripturii si nu exista o alta fiinta umana mai autoritativa decat cea in cauza, care sa poata impune o alta interpretare a Bibliei.

Unii sunt de inteles deoarece apar ca reactie la unii pastori si la unele biserici care au ajuns atat de intepenite in traditie (evident ca ma refer la bisericile evanghelice) incat, precum spunea unul dintre reprezentantii nostri “daca ar fi luat Duhul Sfant din Biserica, 60% dintre biserici nici nu ar observa diferenta.” Sunt unele biserici in care traditia noastra este asezata deasupra a ceea ce spune Biblia. Intr-un asemenea context unii incep o alta biserica, precum au facut destui deja. Totusi, observam adesea ca efectul de pendul se aplica si aici. Acest fapt este dovedit de cei ce ies dintr-o grupare religioasa si merg atat de departe incat ajung in cealalta extrema in care nu mai au pastori, invatatori, etc, considerand ca fiecare crestin detine aceste atribute. Ma tem ca si aceasta este in contradictie cu Scriptura care zice ca “El a dat pe unii apostoli; pe altii, prooroci; pe altii, evanghelisti; pe altii pastori si invatatori…” Unde este echilibrul si care este solutia? Toti crestinii sunt pastori? Ca sa incercam o solutionare si o echilibrare a starii de fata vom parcurge cativa pasi. Mai intai prezentam pe scurt modelul preotiei din Vechiul Testament ca baza de pornire in construirea argumentului conform caruia doresc sa sustin ca fiecare credincios este chemat sa fie un martor si nu un pastor. Apoi Il vom observa pe Cristos ca Mare Preot si abordarea Lui cu privire la a acest punct de vedere, conform caruia toti sunt pastori. In partea de final vom explica la ce se refera expresia “Voi insa sunteti […] o preotie imparateasca, un neam sfant…” (1 Petru 2:5, 9-10). Acestea odata prezentate, voi incerca sa ofer o solutie pentru tensiunea existenta care sa readuca lumina si liniste.

 

            2. Preotia dupa modelul Vechiului Testament

Aflam din Levitic 21:10 mai multe informatii cu privire la marele preot din perioada

Vechiului Testament. Un aspect este faptul ca pe capul lui s-a turnat untdelemnul pentru ungere, care este o cununa pe el (v.12), fiind astfel inchinat in slujba Domnului. Preotul este deci sfintit de Domnul (22:9) si in consecinta este imbracat in vesminte sfintite (21:10). Sa nu uitam, de asemenea, ca preotia a fost data lui Aaron si urmasilor lui dupa el. Deci, preotul era uns de Dumnezeu, prin oameni, ca preot sau ca mare preot si trebuia sa fie din ceata lui Aaron. Rolul preotului era sa stea intre popor si Dumnezeu si sa mijloceasca inaintea Domnului pentru ispasirea poporului (Numeri 8:19; 16:44-48).

      Am incerat sa creionez in linii mari (datorita dimensiunilor acestui articol nu putem

intra in detalii) imaginea si indatorirea principala a preotului din VT. Sa vedem acum modul in care este prezentat Cristos ca Mare Preot si care sunt diferentele aduse de El in ce priveste lucrarea de preot in Noul Testament.

 

3. Cristos ca Mare Preot

Isus Mesia ca Mare Preot este uns, dar nu in preotia lui Aron, ci in preotia existenta mai dinainte, a lui Melhisedec. Preotul din VT era uns cu “untdelemnul pentru ungere” ca simbol special al prezentei lui Dumnezeu peste el. Peste Cristos insa, s-a coborat Duhul Sfant si a ramas peste El (Ioan 1:33). Cristos a deschis calea catre Dumnezeul Tatal astfel incat orice crestin are intrare libera la El. Isus este Marele nostru Preot. Asadar, in sensul in care in perioada NT avem nevoie de un preot care sa stea sa faca ispasire intre noi si Dumnezeu, Singurul care ocupa aceasta functia de mijlocitor este Isus Christos (1 Timotei 2:5-6). Din aceasta cauza nu mai este nevoie de un preot care sa indeplineasca aceasta functie. Christos si numai El are dreptul si rolul acesta.

Vreau sa mentionez si modul in care Domnul Isus i-a clasificat pe ceice Il urmau. Observam ca Isus Christos alege doar 12 ucenici peste care Isi pune mainile si Ii trimite sa faca lucrarea Lui. Mai apoi cand, in Luca 10, ii trimite pe cei 70, textul nu mai specifica faptul ca Si-ar fi pus mainile peste ei. Prin punerea mainilor peste grupul celor 12, Domnul Isus face o diferenta deosebita in ce priveste binecuvantarea si imputernicirea lor pentru lucrarea in care ii trimite. Mai mult, Christos avea peste 500 de ucenici la care S-a aratat dupa inviere, insa a veghea asupra “turmei Sale” o lasa ca responsabilitate celor 12 peste care Si-a pus mainile. Apostolul Pavel, preluand invatatura lui Isus, continua asemanator si afirma ca “El a dat pe unii […] pastori …” (Efeseni 4:11). Doar “unii” si nu toti sunt pastori. Deci aceasta este o functie data doar unora. Daca toti sunt pastori unde este turma pe care sa o slujeasca? Mai mult, fiecare credincios are slujba si darurile lui in Imparatia lui Dumnezeu, care sunt diferite, dar doar “unii” sunt pastori.

La acest punct apare tensiunea faptului ca in Biserica Nou Testamentala, avem oameni

care sunt alesi de Dumnezeu in slujba de Pastor si totusi, in acelasi timp, Petru afirma ca toti credinciosii sunt “o preotie imparateasca.” Mai departe vom explica tocmai aceasta aparenta tensiune intre unii chemati sa fie pastori si toti credinciosii fiind o imparatie de preoti.

 

            4. Crestinul ca preot – 1 Petru 2:5, 9-10

            Este adevarat ca apostolul Petru afirma in 1 Petru 2:5, 9-10 faptul ca toti credinciosii sunt parte a unei preotii imparatesti.[1] Ce inseamna, insa, aceasta preotie imparateasca necesita o explicatie pe care o voi formula aducand in discutie atat contextul acestui pasaj, cat si pasajele din VT pe care Petru le citeaza aici si contextul lor deoarece aceasta nu este prima data in care Dumnezeu face aceasta referire cu privire la cei alesi de El.

            Mai intai, din contextul acestor versete intelegem ca este privilegiul celor care au crezut Cuvantul sa faca parte din poporul ales al lui Dumnezeu. In opozitie cu acestia sunt cei necredinciosi, care nu au crezut Cuvantul (v. 7). Apoi, chiar si textul din 1 Petru 2:5, 9-10 in sine contine mult mai mult decat sunt unii dispusi sa vada. Observam la un studiu mai atent ca apostolul Petru aduna aici mai multe pasaje care au fost rostite peste poporul Israel si acum Domnezeu le atribuie crestinilor care sunt parte din Biserica lui Cristos. Pentru a intelege mai bine la ce se refera acest pasaj trebuie sa analizam pasajele originale care sunt citate aici. In acest sens le voi aduce in discutie pe cele mai reprezentative si mai relevante subiectului nostru, evitand sa le prezint pe cele care spun, in esenta, acelasi lucru.

            Primul text, Exodul 19:5-6 “Acum, daca veti asculta glasul Meu, si daca veti pazi legamantul Meu, veti fi ai Mei dintre toate popoarele, caci tot pamantul este al Meu; Imi veti fi o imparatie de preoti si un neam sfant. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.” Reiese clar din aceste versete ca Dumnezeu afirma despre tot poporul ca Ii sunt o imparatie de preoti, macar ca doar cativa dintre ei, “ceata lui Aaron,” au avut slujba de preoti. Rolul intregei natiuni era sa fie preoti pentru natiunile din jurul lor. Aceasta inseamna ca relatia lor cu Dumnezeul cel Viu trebuia sa fie un semn si pentru popoarelor idolatre. Fiecare popor avea zeii proprii si preoti in slujba acestor zei. De exemplu, preotul lui Dagon, al lui Ra, al lui Zeus, etc. Toti aveau nevoie de cineva care sa faca ispasire pentru ei inaintea zeului suprem. Ceea ce face Dumnezeu aici este sa prezinte o natiune intreaga care are o relatie directa si mult mai apropiata cu “Zeul” lor decat toate celelalte popoare. Asadar, cuvantul “preot” folosit cu privire la toti evreii din perioada VT prezinta o relatie atat de apropiata cu Dumnezeul lor incat aceasta sa starneasca dorinta tuturor natiunilor din jurul lor sa se inchine singurului Dumnezeu adevarat. Ceea ce ii facea sa fie preoti era relatia lor mult mai apropiata  cu Dumnezeu decat cea a natiunilor pagane, insa slujba de preot a fost acordata unui numar restrans dintre ei, martorii relatiei privilegiate cu Dumnezeul cel Adevarat.

            Dintre mai multe pasaje din Deuteronom citez 4:20 “Dar pe voi, Domnul v’a luat, si v’a scos din cuptorul de fier al Egiptului, ca sa-i fiti un popor pus de o parte, cum sunteti azi.”

Si aici referirea clara la alegerea intregului poporul de Domnul ca sa fie pus de o parte pentru ceva special. Acest special este faptul ca sunt “pusi de o parte.” Aceasta inseamna ca sunt sfinti pentru El. Fiecare preot e chemat sa fie sfant. Aici, insa, intregul popor este pus de o parte, adica este sfintit pentru Domnul, chiar daca nu fiecare israelit era un preot.

            Un alt text semnificativ, Isaia 61:6 “Dar voi va veti numi preoti ai Domnului, si veti fi numiti slujitori ai Dumnezeului nostru…” Daca citim contextul, intelegem ca aici se refera la Ierusalim si la Israel peste care Dumnezeu aduce lumina, in opozitie cu neamurile peste care vine intunericul (60:2). Israel beneficiaza de revelatia lui Dumnezeu in vreme ce neamurile pier deoarece nu cred in El.

            Ultimul text pe care il aduc in atentia noastra este 2 Cronici 15:3 “Multă vreme Israel a fost fără Dumnezeul cel adevărat, fără preot care să înveţe pe oameni, şi fără lege.” O parte din rolul preotului era sa dea invatatura din Lege, ceea ce este Biblia pentru noi azi. Ce reiese de aici este ca nu tot poporul era format din preoti, dar intregul popor trebuia sa asculte si sa implineasca Cuvantul lui Dumnezeu rostit prin gura preotului.

            Argument final pe care il aduc aici trateaza tocmai cuvintele “pastor” si “preot” in limba greaca. Consultand originalul aflam faptul ca pentru cuvantul “pastor,” din Efeseni 4:11, se foloseste termenul “poimen,” care este tradus prin urmatoarele cuvinte: cioban si, in special, pastor in grija caruia s-au dedicat altii si a carui percepte le urmeaza.[2] In ce priveste cuvantul “preot” folosit in 1 Petru 2:9, termenul original este “hierateuma.” Acesta poate face referire fie la slujba de preot, fie la categoria de preoti.[3] Asadar, una este slujba de Pastor si alta este chemarea universala a credinciosilor la a fi martori pentru singurul Dumnezeu adevarat intr-o lume idolatra.

            5. Concluzii

Ii incurajez pe cei ce vor sa resusciteze unele biserici care sunt pe moarte. Oameni cu asemenea chemare si cu darurile corespunzatoare sunt vitali nu doar in Vestul Europei, ci devin tot mai necesari si in Romania. In acelasi timp nu am nimic impotriva celor ce incep o alta biserica odata ce au inteles ca nu mai este viata si nu au nici o sansa in cea in care sunt deoarece “crestinii” de acolo isi sunt autosuficienti. A planta o noua biserica nu este un lucru gresit, dimpotriva e unul bun si necesar. Totusi, trebuie sa ne asiguram ca este Dumnezeu cel ce ne cheama la aceasta si nu propriul orgoliu. Metionez doar ca o noua biserica nu are voie sa fie o reactie la cea anterioara ci trebuie sa fie un rezultat al studierii modului in care Christos a gandit, a modelat si a planificat Biserica.

            In privinta preotiei universale, este clar ca poporul Israel a fost ales in intregime de Dumnezeu ca sa fie binecuvantat de El. Datorita relatiei lor privilegiate in care aveau revelatia si prezenta lui Dumnezeu intre ei, Domnul ii numeste preoti ai Sai. Rolul lor principal ca preoti era sa si ca sa Il reprezinte intre natiunile idolatre ca, prin marturia lor, si neamurile sa ajunga sa cunoasca faptul ca nu exista alt Dumnezeu decat Domnul. Din mijlocul poporului Israel Dumnezeu a ales o familie, cea a lui Aaron, pe care i-a facut preoti peste popor. Doar ei si nu intregul popor aveau slujba de preoti. Tot astfel, in perioada Noului Testament, Dumnezeu are Biserica. Toti crestinii sunt numiti acum “preoti” ai lui Dumnezeu. Lucrarea in care poporul Israel a esuat este acum pe umerii Bisericii. Credinciosii sunt chemati sa fie reprezentanti ai lui Dumnezeu intre ceilalti oameni care nu se inchina lui Dumnezeu. Asadar, fiecare crestin are o slujire da a un martor al Invierii. Totusi, in cadrul Bisericii sunt diferite slujbe date celor pe care Dumnezeu ii alege. Una dintre aceste slujbe este Pastorirea. A spune ca toti trebuie sa fie pastori este la fel de gresit precum a spune ca toti credinciosii din perioada Vechiului Testament au fost preoti in sensul strict al acestui cuvant.

Un aspect foarte important pentru creştinii din toate timpurile este autoritatea Legii. Mai are Legea Vechiului Testament autoritate în viaţa creştinului? Mai are Legea putere juridică asupra creştinului încât să îl acuze sau să îi confere statutul de nevinovat? Mai trebuie să fie respectată în litera ei? La toate aceste întrebări, care încă persistă în mintea unor credincioşi, găsim răspunsuri clare şi autoritare în Noul Testament. Când este vorba să oferim răspunsuri la aceste întrebări, cel mai uşor ar fi să realizăm un studiu cu privire la Legea Vechiului Testament din perspectiva apostolului Pavel. Pentru aceasta ar trebui să ne apropiem de Epistola către Romani şi de Epistola către Galateni. Aici apostolul discută pe larg problema, din perspectiva celui ce cunoaşte cel mai bine Legea şi din perspectiva celui ce a şi împlinit-o cu mare seriozitate (cf. Filipeni 3:4-6, ,,...cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană”). Totuşi, un astfel de studiu ar fi mult prea complex şi ar ieşi din limitele scopului stabilit de noi pentru lucrarea de faţă. Posibilitatea unui studiu la fel de eficient şi satisfăcător este oferită de Epistola către Evrei. Aici autorul prezintă foarte clar logica argumentului Său. Vechiul Legământ este pus în balanţă cu Domnul Isus Christos. Concluzia autorului în urma evaluării sale este următoarea: Fiul este mai mare şi mai important decât toate elementele Vechiului Legământ, printre care şi Legea. Pentru a ne însuşi acestă concluzie trebuie să urmărim măcar în parte argumentul autorului. Una dintre expresiile care necesită atenţie deosebită în Epistola către Evrei, şi care ne ajută să urmărim îndeaproape argumentul teologic al autorului, este kata tēn taxin [kata. th.n ta,xin], adică ,după rânduiala’. Este o sintagmă unică în canonul Noului Testament. Autorul epistolei nu o explică în mod direct, ci lasă ca sensul să fie dedus. Probabil că destinatarul original înţelegea foarte bine sintagma citată din LXX. La acest înţeles trebuie să ajungem şi noi, în urma unui efort exegetic considerabil. Lucrarea de faţă are scopul de a decripta sensul sintagmei kata. th.n ta,xin şi de a dezvălui legătura clară dintre această sintagmă şi Legea Vechiului Testament sau noua lege, despre care vorbeşte autorul epistolei, aceasta din urmă fiind în contrast cu cea veche. Eludarea înţelesului sintagmei va face cu siguranţă lumină în mintea cititorului în ce priveşte autoritatea şi valabilitatea Legii în trăirea vieţii de credinţă creştine.

După cum s-a amintit, existau şi alte variante de abordare a problemei. S-a ales această formă din câteva motive:

1)      Epistola către Evrei oferă cadrul necesar discuţiei noastre. Destinatarii epistolei se confruntau cu aceleaşi întrebări cu care se confruntă bisericile noastre astăzi. Diferă contextul cultural, dar întrebările rămân valabile, iar răspunsurile de asemenea;

2)      autorul epistolei recurge mereu la citate din Vechiul Testament pentru a-şi argumenta vederile teologice bazate pe credinţa deplină în Domnul Isus Christos. Teologia Vechiului Testament este folosită ca bază pentru noua teologie centrată pe Christos şi nu pe elementele clasice ale Vechiului Legământ. Prin aranjarea argumentului, autorul epistolei îşi dezvălui înţelegerea christocentrică a teologiei vetero-testamentare;

3)      un studiu exegetic este unul laborios şi obligă la interacţie permanentă cu textul biblic. În acelaşi timp,  respectarea înţelesului textual este vitală în formularea unei concluzii obiective. Un studiu exegetic nu oferă lejeritate în interpretare, ci obligă recunoaşterea înţelesului legitim al textului şi recunoaşterea intenţiei autorului pentru destinatarul original, în ciuda posibilelor idei preconcepute ale cititorilor actuali;

4)      sintagma propusă pentru studiu aşează Persoana Mântuitorului în punctul focal al discuţiei. Domnul Isus Christos a venit ,după rânduiala lui Melhisedec’, iar nu ,după rânduiala lui Aaron’. Avem ocazia să-L vedem pe Domnul între două ,rânduieli’ şi între două ,legi’: legea veche şi legea nouă. Orice teologie trebuie să fie christocentrică. Studierea acestei sintagme facilitează respectarea acestui principiu;

5)      o abordare comparativă conferă dinamism discuţiei şi oferă posibilitatea formării unei duble perspective asupra aceluiaşi subiect. Pe de o parte avem ,rânduiala lui Aaron’, iar pe de altă parte avem ,rânduiala lui Melhisedec’.

 

Avraam si Melhisedec

de Dieric Bouts Bătrânul

1464-1467

(Biserica Sfântul Petru, Leuven, Belgia)

 

Studiul nostru asupra înţelesului sintagmei kata tēn taxin în Epistola către Evrei va porni cu cercetarea contextului istoric şi literar al epistolei, mai apoi cu aspecte ce ţin de text şi forma argumentului teologic, semnificaţia sintagmei în Noul Testament şi în epistola aferentă, aşa cum au văzut-o unii cercetători, iar în final, se va căuta un răspuns care să aibă bază exegetică scripturală. Vom fi cât se poate de obiectivi în formularea concluziei, chiar dacă aceasta poate nu se va încadra în cadrul comprehensiv al interpretărilor devenite tradiţionale. Abordarea discuţiei este cât se poate de legitimă în contextul evanghelic românesc, datorită accentuării elementelor Vechiului-Legământ, mai specific a legalismului, în detrimentul vieţii de credinţă centrate pe Christos. El este superior oricăror norme de credinţă şi practică eclezială, dar mai mult, Christos este superior Legii Vechiului Testament. Singura ,rânduială’ relevantă pentru Biserică este rânduiala ce are la bază preoţia neo-testamentară a lui Christos, în dezavantajul preoţiei vechi, a leviţilor. Intoarcerea la vechile valori, care nu-L aveau pe Christos, nu înseamnă doar un mal-praxis al trăirii vieţii de credinţă, ci este o renunţare la harul lui Christos. Ce se mai poate spune aici este că vom încerca să împingem discuţia pe tărâmul unei noi hermeneutici în ce priveşte înţelesul sintagmei, dar fără a forţa înţelesul textului biblic.

1. Contextul

1.1.  Contextul istoric

În ce priveşte contextul istoric, pentru studiul de faţă, este de o importanţă considerabilă destinatarul şi datarea epistolei. The Bible Background Commentary (de aici înainte BBC) lansează ideea că epistola a fost scrisă în Italia, având în vedere informaţiile de la sfârşitul epistolei (cf. 13:24). Timotei a fost recent eliberat din închisoare (cf. 13:23), fiind probabil arestat când a mers să-l viziteze pe Pavel la Roma (cf. 2 Timotei 4:21), în timpul persecuţiei lui Nero. Astfel, epistola a fost probabil scrisă în anul 68 d.Hr., anul morţii lui Nero. Pavel deja murise în 64. Remarca din 8:13 kai. ghra,skon evggu.j avfanismou/Ĺ, ce este vechi e aproape de pieire, ar putea să sugereze conflictul iudeo-roman, care avea să se încheie în anul 70. Mai mult, faptul că la Templu, jertfele nu încetaseră încă, eveniment care ar fi fost amintit cu siguranţă dacă era posibil, sugerează o datare înainte de anul 70.[1] Mai mult, autorul foloseşte timpul prezent cu referinţă la realizarea ritualurilor, ceea ce sugerează că ritualurile încă erau actuale la Templu, dar de o mai mare importanţă, în acest sens, ar fi lipsa indicaţiilor cu privire la catastrofa din 70.[2]

În ce priveşte destinatarul, este evident că autorul se adresează unui public preponderent iudaic, bun cunoscător al Scripturilor Vechiului Testament. Versetul 13:23 sugerează că destinatarul se află în cercul de activitate al lui Pavel. Persecuţia timpurie (cf. 10:34) ar indica drept destinatar al epistolei comunitatea din Tesalonica, Filipi în Macedonia sau poate chiar o comunitate din Asia Mică ori Siria. Ultimele două variante fiind mai plauzibile, datorită grupului etnic iudaic mai numeros. Mai mult, retorica grecească evidentă în scriere, indică un grup estic, mai degrabă decât un grup vestic (de pildă Roma, aşa cum este sugerat de unii cercetători).[3] Astfel, destinatarii acestei epistole sunt fie evrei din Palestina, fie creştini dintre neamuri [poate prozeliţi iudei], fie este vorba de o audienţă mixtă.[4]

BBC oferă mai multe posibilită în ce priveşte autorul. Din punct de vedere al stilului, epistola nu îi poate fi atribuită apostolului Pavel.[5] Este foarte aproape de abilităţile literare ale lui Luca, dar stilul este diferit. Un posibil autor este Sila, aflat în Roma pe la anul 64 (cf. 1 Petru 5:12), unul care călătoarea în aceleaşi zone ca şi Timotei. Era evreu, în acelaşi timp cetăţean roman (cf. Faptele 16:37) şi posibil scrib. Un alt potenţial autor ar fi Apolo, cu o retorică alexandrină şi pregătire filosofică, o persoană respectată în cercul paulin de biserici. Se prea poate ca el să fi călătorit spre est sau spre sud, conform celor spuse în Tit 3:13.[6] Un alt autor sugerat de cecetători a fost Priscila asistată de Aquila, dar această ipoteză este şubredă datorită participiului masculin din 11:32, dihgou,menon (terminaţia -on fiind specifică genului masculin sau neutru).[7]

Autorul este fie un evreu, fie un iudeu-elenist, bun cunoscător al Septuagintei şi posibil un ucenic al apostolului Pavel sau un colaborator, influenţat de gândirea acestuia – apostolul Pavel  fiind cel care a combătut cel mai fervent Vechiul Legământ şi Legea, accentuând persoana Domnului Isus Christos. Argumentarea este dusă pe tărâmul unui fond al implicării iudaizanţilor în viaţa bisericii, problemă întâlnită şi în Galatia. Răspunsul autorului este unul hotărât, dar nu la fel de tranşant ca şi în cazul Epistolei către Galateni.

1.2.  Scopul

Din pricina persecuţiei pornite împotriva creştinilor şi din cauza presiunii exercitate de concetăţenii lor religioşi, pentru mulţi evrei creştini, părăsirea creştinismului şi întoarcerea la sistemul ritualistic iudaic părea o alternativă mai sigură şi mai comodă, deoarece iudaismul primise recunoaştere oficială în Imperiul Roman, iar creştinismul nu. Se pare că acesta este motivul pentru care autorul îi îndeamnă pe destinatari „să păstreze până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea”(Evrei 3:6) şi să „meargă spre cele desăvârşite” (Evrei 6:1). Conform lui Geoffrey B. Wilson, autorul Epistolei către Evrei are cel puţin trei scopuri precise: 1) să confirme valabilitatea creştinismului prin evidenţierea faptului că venirea Domnului Isus Christos a împlinit toate năzuinţele iudaismului şi că în El au fost împlinite toate profeţiile şi prevederile Legii vetero-testamentare; 2) să-i avertizeze pe evreii care au îmbrăţişat creştinismul asupra a două pericole: în primul rând, pericolul întoarcerii la iudaism, iar în al doilea rând, pericolul cochetării superficiale cu învăţătura creştină fără luarea unei hotărâri ferme şi definitive; 3) să atragă atenţia creştinilor asupra superiorităţii şi suveranităţii lui Christos. Lucrarea Lui este superioară tuturor ritualurilor şi instituţiilor ceremoniale iudaice, iar persoana Lui este aşezată de Dumnezeu deasupra oricărei alte personalităţi sau oficialităţi religioase.[8]

1.3.  Contextul literar

1.3.1.      Stilul

,,Împreună cu Luca-Fapte, acest document prezintă cel mai bun stil grecesc al Noului Testament; autorul trebuie să fi având pregătire retorică şi aptitudini literare sofisticate. [traducerea autorului]”[9] Unii cercetători sunt de părere că Epistola către Evrei este un midrash homiletic la Psalmul 110 (cf. Evrei 13:22) şi nu se poate nega faptul că interpretarea acestui psalm este preocuparea autorului în această epistolă. Unii au sugerat că epistola este un midrash special, citit cu ocazia Cincizecimii. Acest fapt nu este imposibil, dar evidenţe pentru citirea trienală în sinagogile din zona Mediteraneană lipsesc din acestă perioadă. Epistola este mai degrabă un tratat, decât o scrisoare, fără a se lua în considerare salutul final. O formă a scrisorii antice a fost cea de scrisoare-eseu, care în iudaismul şi creştinismul timpuriu ar conţine în mod natural o predică scrisă ca o homilie. Este foarte probabil ca Epistola către Evrei să fie o astfel de lucrare.[10] Mai mult, există paralele evidente cu retorica lui Philo din Alexandria.[11] ,,Faptul că scrisoarea are deasemenea paralele cu manuscrisele de la Marea Moartă din Palestina şi are motive apocaliptice, nu ar trebui să fie surprinzător; trebuie să avem o imagine compusă a iudaismului antic, bazată pe surse diferite cât mai multe posibil. Dar este clar că paralele philonice indică spre o pregătire retorică elenistă. [traducerea autorului]”[12]

Există paralele remarcabile între Epistola către Evrei şi epistolele trimise de Clement din Roma corintenilor (cf. Evrei 11:7 – 1 Clement 9:4, 12:1 sau Evrei 1:3f – 1 Clement 36:1f), ceea ce indică faptul că acesta a fost la un moment dat în posesia epistolei, dar este la fel de posibil ca autorul şi Clemet să fi avut o sursă comună.[13] Ieronim era de părere că epistola fusese tradusă de Clement (cf. Eusebius, Historia Ecclesia, iii.37).[14]

1.3.2.      Structura literară

Vor fi prezentate mai jos două structuri literare ale epistolei, pentru a se putea vizualiza mai bine modul în care este organizat argumnetul.

proemium (prolog, scurt rezumat, 1:1–4),

narratio (prezentare context, 1:5–2:16),

propositio (enunţarea temei, 2:17–18),

argumentatio (dovezi pro şi contra, 3:1–12:29),

peroratio (concluzii, 13:1–21)

postscriptum (13:22–25).

Studiile structurale arată că învăţătura Epistolei către Evrei respectă o împărţire chiastică, un anumit paralelism intern:

Introducere (1:1-4)

A.  Isus, îngerii, şi veşnicia (1:5 – 2:18, eschatologie)

     B.  Isus este marele preot (3:1 – 5:10, eclesiologie)

        C.  Isus este jertfa şi preotul necesar (5:11 – 10:39, jertfă)

     B'. Nevoia de credinţă şi răbdare (11:1 – 12:13, eclesiologie)

A'. Sfinţenia şi lumea viitoare (12:14 – 13:19, eschatologie)

Concluzie (13:20-25).[15]

1.3.3.      Argumentul – aranjarea argumentului teologic

Pe ansamblu se văd trei argumente principale (primele două formează aşa-zisa parte teologică a epistolei, cel de al treilea reprezintă partea parenetică):[16]

 

Introducere (1:1–4)

Argumentul 1, Isus este superior îngerilor şi conducătorilor din Vechiul Legământ (1:5–4:13)

Argumentul 2, Isus este adevăratul Mare Preot (4:14–10:18)

Argumentul 3, Nevoia de credinţă şi sfinţenie, de perseverenţă în greutăţi, persecuţii (10:19–13:19)

Concluzie (13:20–21 )

Încheiere  (13:22–25 )

 

Din punct de vedere al conţinutului, se poate face şi o împărţire care ţine cond de cele două părţi ale epistolei:

 

I.  Partea teologică: 1:1-10:18,

II. Partea parenetică (practică): 10:19-13:17

 

            În continuare se va prezenta în linii mari structura argumentului epistolei, iar secţiunea de importanţă pentru studiul acesta va fi prezentată detaliat. Autorul epistolei se foloseşte de comparaţii luate din Vechiul Testament pentru a arăta superioritatea lui Christos. Intenţia nu este aceea de a defăima Vechiul Legământ, ci de a arăta că baza Noului Legământ este de fapt teologia Vechiului Legământ. Tema centrală este cea a preoţiei lui Christos enunţată în propositio: ,,Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. ¹⁸ Şi prin faptul că El Însuş a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi. (Evrei 2:17-18)” De aceea secţiunea argumentativă a capitolelor 4-7 este deosebit de importantă.

 

I. Parte teologică: teologia superiorităţii lui Hristos (1:1-10:18)

A. Hristos e superior profeţilor (1:1 – 4)

B. Hristos e superior îngerilor (1:5 – 2:18)

Avertizare (2:1-4)

Avertizare (3:6b-4:13)

C. Hristos e superior lui Moise (3:1 – 4:13)

D. Hristos e superior lui Aaron (4:14 – 7:28)

         1. Isus este un Mare preot milos (4:14-16)

         2. Preoţia lui Aaron (5:1-5)

         3. Preoţia lui Hristos (5:6-10)

         Avertizare: fiţi  maturi! (5:11-6:8)

         4. Promisiunile lui Dumnezeu (6:9-20)

         5. Preoţia lui Melchisedec (7:1-28)

                a. Mai mare decât Avraam (7:1-10)

                b. Mai mare decât Levi (7:11-28)

E. Hristos este superior legământului Legii (8:1 – 10:18)

 

II. Parte parenetică: implicaţiile practice ale superiorităţii lui Hristos (10:19-13:17)

A. Îndemn la participare la noul altar (10:19-31)

         Avertizare (10:26-31)

B. Îndemn la răbdare în persecuţie (10:32-39)

C. Galeria marilor eroi ai credinţei (11:1-40)

D. Îndemn să accepte educarea, disciplinarea (12:1-29)

         Avertizare (12:15, 18-29)

E. Îndemn pentru o trăire creştină (13:1-17)

 

III. Învăţături finale, salutări (13:18-25)

 

2. Textul

2.1.  Cotext şi pericope

2.1.1.      Capitolul 5

Expresia kata tēn taxin [kata. th.n ta,xin] apare pentru prima dată în capitolul 5. Argumentul lui Pavel cu privire la slujba preoţească aşezată în balanţă cu slujba lui Christos, este următorul:

Preotul Vechiului Testament

v. 1      rolul preotului

v. 2-3   caracteristicile preotului levitic

v. 4      cinstea şi chemarea preoţească

Preotul Christos

            v. 5-6   cinstea şi chemarea lui Christos

kata. th.n ta,xin Melcise,dek(

            v. 7-8   caracteristicile lui Christos

            v. 9-10 rolul preotului Christos

          (v. 10     concluzia argumentului  

  kata. th.n ta,xin Melcise,dekĹ)

Concluzia autorului şi partea aplicativă v. 11-14

            Argumentul autorului are o structură kiastică, centrul kiasmului fiind comparaţia dintre preotul Vechiului Testament şi preotul Christos, unde apare şi sintagma noastră, v. 6 kata. th.n ta,xin Melcise,dek. Structura kiastică oferă posibilitatea de a analiza cu uşurinţă două elemente pe poziţie de egalitate sau în antiteză. Mesajul autorului este bine conturat în ce priveşte organizarea argumnetului în capitolul 5. Christos este cel puţin la fel de important ca preotul erei vetero-testamentare, dacă nu chiar mai mare. Aaron a fost chemat de Dumnezeu (v. 4), dar şi Christos a fost chemat de Dumnezeu (v. 5). Mai mult, Christos are o chemare specială. Chemarea lui Christos este chemarea Fiului divin. Este o chemare la părtăşie împreună cu dumnezeirea şi nu doar la o slujire trecătoare. Chemarea este veşnică şi mereu actuală. Această actualitate a chemării este dată de termenul gheghennēka [gege,nnhka,], verbul ,a naşte’, la modul indicativ, timpul perfect, diateza activă, persoana I, nr. sg. Perfectul arată o acţiune din trecut, dar cu efecte în viitor. Christos a fost Fiu şi continuă să fie Fiu. Aaron a fost preot, dar nu mai este preot, pentru că moartea nu îi permite acest lucru. Totuşi, Christos este viu.

Structura chiastică a argumentului:

a. rolul preotului vetero-testamentar

            b. caracteristicile preotului vetero-testamentar

                        c. comparaţia dintre preotul vetero-testamentar şi preotul Christos, a Cărui slujbă este kata. th.n ta,xin Melcise,dekĹ

            b’. caracteristicile preotului Christos

a’. rolul preotului Christos

            Pentru studiu, se va lua în considerare pericopa v. 5-10, delimitată de expresia kata tēn taxin [kata. th.n ta,xin]. ,Astfel dar’[ou[twj kai], tradus de Cornilescu ,Tot aşa’, de la începutul versetului 5, desemnează formularea unei concluzii. Aceasta este întărită în versetul  următor: ,După cum în altă parte spune’ [kaqw.j kai. evn e`te,rw| le,gei\]. Începând de la versetul 6 şi până la versetul 10 nu există nici un semn grafic care să indice sfârşitul frazei. Deci pericopa se încheie firesc după versetul 10.

2.1.2.      Capitolul 6

Sintagma kata. th.n ta,xin apare o singură dată în acest capitol, dar este plasată în versetul conclusiv al argumentului, arătând că datorită preoţiei lui Christos, care este o preoţie ,după rânduiala lui Melhisedec’, credinciosul are parte de făgăduinţele lui Dumnezeu.

 

v. 1-3   îndemn la creşterea în cunoaşterea învăţăturii Cuvântului (continuarea concluziei capitolului 5)

v. 4-6   pericolul nevegherii (avertizare)

v. 7-8               ilustrarea pericolului – v.8 concluzie cu privire la judecată

v. 9-12 făgăduinţele lui Dumnezeu – v. 12 răspuns la v. 4-6; făgăduinţele motivează credinciosul să vegheze

(v. 12, verset conclusiv)

            v. 13-14           ilustrarea făgăduinţelor – v.14 răspuns la v.8

(v. 15 verset conclusiv)

v. 15-20   făgăduinţe noi

            v. 20                făgăduinţele noi sunt dobândite pentru că Christos este Mare Preot în veac

                                   kata. th.n ta,xin Melcise,dek

            Structura argumentului în capitolul 6 este un alternantă. Autorul prezintă pericolul nevegherii, care mai apoi este ilustrat. Secţiunii acesteia i se pregăteşte un răspuns. Făgăduinţele lui Dumnezeu i-au ajutat pe oamenii mari ai credinţei, precum Avraam, să fie credincioşi şi să vegheze. Exemplul lui Avraam reprezintă ilustrarea acestui principiu. Dacă făgăduinţele făcute oamenilor mari ai credinţei sunt prea mici pentru creştini, atunci făgăduinţele sunt întărite prin jurământ divin. Mai mult, aceste făgăduinţe sunt primite şi rămân actuale din pricina lui Christos, care este ,Mare Preot în veac’, cu specificaţia kata. th.n ta,xin Melcise,dek. Secţiunea 16-20 este o secţiune conclusivă al cărei apogeu este versetul 20. Această secţiune va fi aleasă drept pericopă.

2.1.3.      Capitolul 7

Autorul îşi continuă argumentul în capitolul 7, plecând de la versetul 20 al capitolului 6. El arată că preoţia lui Christos este superioară preoţiei Aaronice, folosindu-se de exemplul preoţiei lui Melhisedec, o figură enigmatică a Scripturilor, dar care indică spre Christos.

v. 1-3   despre Melhisedec

v. 4      Melhisedec mai mare decât Avraam

v. 4-8   autoritatea lui Melhisedec

v. 9-10   Melhisedec mai mare decât seminţia slujitorilor Domnului

v. 11    antiteza dintre rânduiala lui Melhisedec [kata. th.n ta,xin Melcise,dek] 

                              şi rânduiala lui Aaron [kata. th.n ta,xin VAarw.n]

v. 12-17   preoţia Fiul mai mare decât preoţia Leviţilor kata. th.n ta,xin Melcise,dek

v. 18-22   autoritatea Fiului – vine cu un nou legământ kata. th.n ta,xin Melcise,dek (v. 21)

v. 23-25   Fiul mai mare decât marele preot

v. 26-28   despre Fiul

            Structura capitolului 7 este un chiastică, la fel cum este structura capitolului 5. Centrul argumentului este versetul 11, care schimbă abordarea, accentuându-se preoţia Domnului Isus Christos (v. 11-28) şi nu cea a lui Melhisedec aşa cum a fost evidenţiată până la versetul 11. A doua parte a argumentului este foarte bine structurată, fiecare secţiune sfârşindu-se prin formularea: su. i`ereu.j eivj to.n aivw/na kata. th.n ta,xin Melcise,dekĹ

        Pericopele care vor fi luate în discuţie sunt: v. 11-12. Versetul 11 schimbă modul argumentării, creând aspectul antitetic, iar versetul 12 este oarecum un verset lămuritor în ce priveşte înţelesul lui kata. th.n ta,xin în capitolul 7. Următoarea pericopă este v. 15-22. Versetele 12-14 vorbesc despre faptul că Christos nu este dintr-o seminţie preoţească. Explicaţia este oferită de pericopa aleasă de noi, care prezintă modul în care Legea a fost schimbată şi a fost instaurat un legământ mai bun. De fapt întreaga pericopă este un răspuns la v. 12.

            Alegerea pericopelor s-a făcut după următorul considerent textual:

v. 11                schimbarea preoţiei

v. 12                schimbarea preoţiei implică schimbarea Legii

v. 13-14           Christos nu este din seminţia lui Levi

v. 15-17           superioritatea preoţiei Fiului; un kai. povestitor

v. 18-19           falimentul Legii (Vechiul Legământ)

v. 20-22           succesul Fiului (Noul Legământ); prepoziţia kata., potrivit cu, introduce concluzia pericopei

Versetul următor este introdus de un nou kai povestitor.

Pericopa se putea încheia şi la v. 17, care este un verset conclusiv [marturei/tai ga.r o[ti, mărturiseşte astfel că], iar expresia kata. th.n ta,xin Melcise,dek marchează  fârşitul unei etape în realizarea argumentului. În v. 18 începe o altă secţiune argumentativă [avqe,thsij me.n ga.r, Astfel, pe de altă parte], continuând-o pe cea precedentă, care se sfârşeşte tot prin kata. th.n ta,xin Melcise,dek. Am ales totuşi o pericopă mai extinsă, pentru a beneficia de suficient material textual în vederea discuţiei provocate de sintagma propusă pentru studiu.

2.2.  Variante textuale

Pericopa 1 – Evrei 5:5-10

În The Greeek New Testament, Third Edition (Corrected), varianta UBS,  nu sunt indicate variante textuale pentru pericopa în discuţie. Dar în varianta Nestle-Aland, Deutsche Bibelgesellschaft (de aici înainte NADB), apar variante textuale în v. 6. În formularea su. i`ereu.j eivj to.n aivw/na, este introdus verbul ei, a fi,  persoana a II-a, nr. sg. Astfel în manuscrisele  î<sup>46</sup> (ca. 200), P 629 (sec. XIV) pc apare: su. ei i`ereu.j eivj to.n aivw/na. Varianta aceasta apare în manuscrise puţine şi nu schimbă înţelegerea textului. Chiar şi fără prezenţa lui ei, verbul este subînţeles. Varianta aceasta este fidelă literal faţă de LXX, unde apare verbul ei, Psalmul 109:4  su. ei= i`ereu.j eivj to.n aivw/na kata. th.n ta,xin Melcisedek.

În versetul 7 este propusă o altă variantă textuală. În formularea kai. eivsakousqei.j avpo. th/j euvlabei,aj, Harnack introduce negaţia ouk, deşi nu este indicat nici un manuscris care să conţină această opţiune. Probabil că sugestia este bine venită în ce priveşte coerenţa înţelesului textual. Fără acest ouk [adică ,nu’] textul este ambiguu, existând o discontinuitate logică din punct de vedere al argumentului. ,,El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi [ne] fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, ⁸ măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe cari le-a suferit. (Evrei 5:7-8)” Negaţia clarifică argumentul, evidenţiind calităţile Fiului, cele care L-au calificat să fie ,preot în veac după rânduiala lui Melhisedec’. Calitatea esenţială este ascultarea. Deşi era Fiul lui Dumnezeu, despre care Tatăl spune: ,,Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut”, deşi era evlavios, cererea Lui de a fi izbăvit de la moarte nu a fost acceptată de Tatăl.

Pericopa 2 – Evrei 6:16-20

            Doar NADB oferă variante textuale la a această pericopă. În v. 16 este introdusă particula afirmativă men, într-adevăr: a;nqrwpoi [men] ga.r.[17] Aceasta nu schimbă cu nimic înţelesul textului. O variantă textuală în v. 17 ar fi inserarea substantivului klhtoij, chemat, în text: o` qeo.j evpidei/xai toi/j [klhtoij][18] klhrono,moij, adică ,Dumnezeu să dovedească moştenitorilor chemaţi’. Formularea boulo,menoj o` qeo.j este aşezată în altă ordine în manuscrisele î^46.89vid D 323 ar vg^ms. Singura variantă mai însemnată ar fi înlocuirea lui evpidei/xai (verb, modul infinitiv, timpul aorist, diateza activă), a arăta, a demonstra (indică o acţiune instantanee), cu evpidei/xasqai, în A pc ( verb, modul infinitiv, timpul aorist, diateza medie), a se arăta, a se demonstra. Totuşi, variantele amintite nu schimbă înţelesul textului.

Pericopa 3 – Evrei 7:11-12

            NADB oferă variante textuale pentru v. 11. În formularea o` lao.j ga.r evpV auvth/j nenomoqe,thtai unii copişti au preferat pronumele auvth/|[19], cazul dativ, sau authn[20], cazul acuzativ. Aceste variante nu ar schimba cu mult sensul traducerii. Dacă s-ar accepta varianta lui auvth/|, atunci traducerea ar fi  ,poporul în baza ei [adică a preoţiei leviţilor] primi Legea’, dar la fel de bine se putea traduce ,în timpul ei...’ ori ,din cauza ei...’. Dacă se acceptă varianta authn, atunci traducerea ar fi ,poporul în timpul ei [adică a preoţiei leviţilor] primi Legea’. Fie că pronumele auvth este la cazul genitiv, dativ sau acuzativ, aspectul descris este unul temporal. Cazurile genitiv şi dativ pot indica şi un aspect cauzativ. În multe manuscrise uniciale din secolele IV-V apare varianta de acuzativ, ba chiar şi într-un papirus datat prin cca. 200, î⁴⁶. Se poate spune că preponderent, înţelesul este temporal ,în timpul ei’ mai mult decât cauzativ, dar nici înţelesul cauzativ nu este lipsit de importanţă.

            Acceptarea înţelesului cauzativ al primirii Legii are implicaţii majore din punct de vedere teologic şi hermeneutic. Sensul poate fi unul cauzativ, dar mai degrabă incriminatoriu[21], mai ales că autorul epistolei precizează că desăvârşirea nu este posibilă prin preoţia leviţilor. Înţelesul cauzativ ar putea face trimitere, cel mai probabil, la evenimentul închinării poporului înaintea viţelului de aur. Preotul Aaron, din seminţia lui Levi este considerat de Moise principalul vinovat pentru păcatul poporului cf. Exodul 32:21, 2-4.

John Sailhamer lansează ideea că evenimetul închinării înaintea viţelului de aur are un rol pivotal în stabilirea prevederilor Vechiului Legământ. Până la acel eveniment legământul oferă o oarecare lejeritate în relaţia cu Dumnezeu. Spre exemplu, forma apodictică a celor zece porunci le aşează mai degrabă în categoria legământului, decât în categoria Legii.[22] După secţiunea narativă din Exodul 32-34, legământul devine deosebit de formal, apărând legi specifice pentru preoţi.[23] Astfel apar discrepanţe uşor vizibile între forma legământului înainte şi după închinarea poporului înaintea viţelului de aur. Studiile critice moderne sugerează că autorul Pentateuchului doreşte să evidenţieze tocmai această schimbare neaşteptată în legământ datorită eşecului poporului în a se supune Domnului. ,,Relaţia iniţială a lui Israel cu Dumnezeu la Sinai, caracterizată prin simplitatea patriarhală a Legii legământului, era acum reprezentată prin legile complexe şi restrictive a Legii preoţilor.”[24] Având în vedere aceste considerente, se vor accepta ambele înţelesuri ale construcţiei evpV auvth/j, şi cea temporală şi cea cauzativă, ambele fiind legitime din punct de vedere textual.

            Revenind la analizarea variantelor textuale, versiunea NABD indică varianta nenomoqe,thto[25] în loc de nenomoqe,thtai. Verbul nenomoqe,thtai, primi Legea, este la modul indicativ, timpul perfect, diateza pasivă, pers. a III-a, nr. sg., în timp ce nenomoqe,thto, primise Legea, este la mai mult ca perfect diateza medie/pasivă, pers. a III-a, nr. sg. Mai mult ca perfectul accentuează doar aspectul temporal al acţiunii primirii Legii, dar şi efectele acesteia în viaţa poporului până la prezentul scrierii. Mai mult ca perfectul nu accentuează doar aspectul temporal, ci şi acela cauzativ. Greşeala preotului Aaron, în contextul închinării înaintea viţelului de aur, are efecte care se resimt în prezent, deşi faptul a fost consumat cu mult timp în urmă în istorie. Fie că se acceptă nenomoqe,thtai, fie nenomoqe,thto, înţelesul nu are de suferit.

Pericopa 4 – Evrei 7:15-22

            În această pricopă există mai multe variante textuale. În v. 17 este introdus verbul ei, deşi ar fi subînţeles: su. [ei] i`ereu.j eivj to.n aivw/na.[26] Verbul marturei/tai (modul indicativ, timpul prezent, diateza pasivă pers. a III-a, nr. sg.), este mărturisit, apare la forma marturei[27] (modul indicativ, timpul prezent, diateza activă, pers. a III-a, nr. sg.), mărturiseşte. În v. 18, lipseşte particula me.n în î<sup>46</sup> 1241 sa. În v. 21 este inserat din nou ei[28], astfel că formularea este su. [ei] i`ereu.j eivj to.n aivw/na. De asemenea la finalul versetului este introdusă expresia studiată de noi kata. th.n ta,xin Melcise,dek.[29]

 

3. Discuţie în jurul sintagmei

3.1.  Semnificaţie

Taxis [ta,xij] înseamnă rânduială, etapă (secvenţă), fel (gen).[30] Conform cu Strong’s Greek Lexicon, taxin [ta,xin] înseamnă ordine sau rânduială o ordine (în timp) sau o succesiune fixă (în ce priveşte poziţia), demnitate oficială.[31] Acesta vine de la verbul tassō [ta,ssw] care înseamnă ,a orândui’, ,a aranjaă, de exemplu, celebrări religioase sau festivaluri, ori avea semnificaţia de ,a numi’, exemplificat prin ofiţerii care numeau soldaţii pentru bătălie. De asemenea preoţii sunt numiţi ca supraveghetori şi judecători.[32]

Carrez spune că taxis [ta,xij] înseamnă rânduire, punere în ordine, dispoziţie, aşezare. Un prim sens ar fi: rând (al unei funcţii, al unei sarcini publice, al unei slujbe, al unui rol; zi care revine în mod regulat – Luca 1:8). Un al doilea sens ar fi de ordine, rânduială, bună rânduială (cf. 1 Corinteni 14:40; Coloseni 2:5). Un ultim sens se referă la ordin, rang, treaptă, poziţie (socială), demnitate (cf. Evrei 5:6; 6:20).[33] Albert Barnes este de părere că taxin [ta,xin] înseamnă ,,a aşeza în rânduială [eng. setting in order]” sau aranjament, dispoziţie. Poate fi folosit cu referinţă la grade militare, la diferitele trepte ale unui oficiu sau la orice alt rang pe care oamenii îl poartă în societate. Când autorul spune că Isus este ,,după rânduiala lui Melhisedec”, intenţionează să spună că este de acelaşi rang sau statut.[34]

3.2.  Sintagma în textul Noului Testament

Termenul taxis [ta,xij] apare de nouă ori în Noul Testament, din care de şase ori în Epistola către Evrei.[35] Se referă la rânduială (ordine) în rândul congregaţiei. Este folosit în sens parenetic în 1 Corinteni 14:40 [pa,nta de. euvschmo,nwj kai. kata. ta,xin gine,sqwĹ, Totul dar cuviincios şi după rânduială să se facă!]; în Coloseni 2:5 se referă la o stare (situaţie) de bună-rânduială [cai,rwn kai. ble,pwn u`mw/n th.n ta,xin, mă bucur şi vă văd rânduiala], iar în Luca 1:8 se referă la slujirea preoţească, în sensul de serviciu de slujire [evn th/| ta,xei th/j evfhmeri,aj auvtou/, la rândul cetei lui].[36]

Este bine să se amintească şi înţelesul verbului tassō [ta,ssw] de la care provine taxis [ta,xij], care este important pentru discuţia curentă. Verbul înseamnă printre altele şi ,a porunci’ (cf. Matei 28:16, 1 Corinteni 16:15). Spre exemplu, ofiţerul care le porunceşte altora este el însuşi sub poruncă (cf. Luca 7:8), şi ştie ce înseamnă a fi sub autoritate şi fără posibilitatea împotrivirii.[37] Din acest punct de vedere, taxis [ta,xij] poate însemna şi autoritate.

3.3.  Sintagma în Epistola către Evrei

Bergmeier susţine că termenul se mai referă la o condiţie particulară, natură, mod (cf. Epistolei lui Aristeas 69; 2 Macabei 9:18, evpistolh.n i`kethri,aj ta,xin e;cousan; Plutarch Pelopidas: evvn paroimiaj ta,xei), după sensul sugerat de Psalmul 109:4 (LXX) ,,după felul lui Melhisedec”, care apare în Evrei 5:6, 10; 6:20; 7:11c,17, fiind interpretate conform lui kata tēn omoiotēta Melchisedek [kata. th.n o`moio,thta Melcise,dek] din 7:15, adică ,,după asemănarea lui Melhisedec”, în contrast cu kata tēn Aarōn [kata. th.n ta,xin VAarw.n], adică ,după rânduiala lui Aaron’. P. Ellingworth interpretează comparativ expresia kata tēn omoiotēta Melchisedek [kata. th.n o`moio,thta Melcise,dek], ,,ca şi Melhisedec” (în The Bible Translator 28, 1977, pp. 236-239). W. R. G. Loader, Sohn und Hoherpriester (Wissenschaftliche Untersuchungen zum NT 53, 1981) interpretează căile alternative ale funcţionării preotului, stabilite fie prin nomos [no,moj], adică ,Lege’, fie prin orkōmosia [o`rkwmosia[38]], adică ,jurământ’, în sensul unei vechi sau noi rânduieli, deosebirea fiind în mortalitatea uneia şi în veşnicia celeilalte.[39] Opinia lui Gooding este că expresia kata tēn taxin se referă mai degrabă la un ,model’: ,, a fi după  rânduiala lui Melhisedec nu înseamnă, ca în cazul ordinului aaronic, că marea preoţie a Domnului nostru depinde de descendenţa lui fizică din Melhisedec; înseamnă că preoţia Sa este după  modelul lui Melhisedec.”[40] Din acest punct de vedere, kata tēn taxin îşi găseşte înţelesul într-o slujire preoţească paradigmatică.

 

4. În căutare de răspunsuri

4.1.  Locul sintagmei în construirea argumnetului

4.1.1.      Capitolul 5:5-10

Versetul 5 este pivotant în argumetul autorului în capitolul 5, după ce a vorbit de preoţia veche, acum vorbeşte despre preoţia lui Christos. Versetele 5 şi 6 reprezintă centrul argumentului kiastic, arătând bazele preoţiei lui Christos: ,,Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut (citat LXX, Psalmul 2:7  ui`o,j mou ei= su, evgw. sh,meron gege,nnhka, se)” şi ,,Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec. (citat LXX, Psalmul 109:4 su. ei= i`ereu.j eivj to.n aivw/na kata. th.n ta,xin Melcisedek)”

            Sintagma kata. th.n ta,xin este deosebit de importantă deoarece se află la începutul şi la sfârşitul argumentului despre preoţia lui Christos: v. 6 su. i`ereu.j eivj to.n aivw/na kata. th.n ta,xin Melcisedek; v. 10 prosagoreuqei.j u`po. tou/ qeou/ avrciereu.j kata. th.n ta,xin Melcise,dek. Aceasta este asociată cu Melcisedek, care apare ca o figură preoţească în Genesa capitolul 14. Accentul este pus în mod evident pe preoţia lui Christos, pe calitatea ei, mai degrabă decât pe forma ei. Calităţile esenţiale ale Marelui Preot Christos, care Îl califică pentru a fi Mare Preot, sunt filiaţiunea (v. 5 ui`o,j mou ei= su,, Fiul Meu eşti Tu ; v. 8 kai,per w'n ui`o,j, deşi fiind Fiu) şi eternitatea[41] (v. 6 su. i`ereu.j eivj to.n aivw/na, Tu preot eşti în veac). ,,În 5:6, 10, ideea era că aceeaşi autoritate divină oferea titlurile de Fiu (cf. 5:9) şi de mare preot. [traducerea autorului]”[42] – spune Ellingworth.

Pe parcursul argumentului este evidenţiat un contrast între slăbiciunea preoţiei lui Aaron şi perfecţiunea preoţiei lui Christos. Aaron era cuprins de slăbiciune la fel ca oricare alt om (v. 2  evpei. kai. auvto.j peri,keitai avsqe,neian, din moment ce şi el este înconjurat de slăbiciune, mai mult, având păcat la fel ca oricare om, aducând jertfă pentru păcatele lui (v. 3 ou[twj kai. peri. auvtou/ prosfe,rein peri. a`martiw/n, astfel şi pentru el aduce jertfă pentru păcat). Despre Fiul se spune că ,,fiind [făcut] desăvârşit [kai. teleiwqei.j][43], S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă responsabilul unei mântuiri veşnice [swthri,aj aivwni,ou] (v. 9).” Desăvârşirea este pusă în contrast cu slăbiciunea şi păcatul. Desăvârşirea lui Christos este de natură şi nu în sensul devenirii. În versetul 7 se aminteşte de faptul că Fiul a fost la un moment dat om (evn tai/j h`me,raij th/j sarko.j, în zilele trupului), fiind El Însuşi supus morţii ca oricare alt om (sw,|zein auvto.n evk qana,tou, a salva pe El din moarte). Astfel, El a fost făcut desăvârşit ca şi om, în natura Sa, deşi ,,în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat (4:15).” El cunoaşte slăbiciunile umane (4:15 sumpaqh/sai tai/j avsqenei,aij h`mw/n, are milă de slăbiciunile noastre), dar nu a fost cuprins de slăbiciuni cum au fost cuprinşi preoţii Vechiului-Legământ (5:2 [Aaron] este înconjurat de slăbiciune, peri,keitai avsqe,neian). El nu a adus jertfă pentru Sine[44], pentru că nu era necesar, ci S-a adus pe Sine jertfă pentru oameni, pentru a deveni ,,urzitorul unei mântuiri veşnice”.

Astfel, atuurile lui Christos ca Mare Preot, în contrast cu marele preot vetero-testamentar sunt: filiaţiunea, eternitatea şi desăvârşirea. În concluzia argumentului accentul este pus pe ultimele două caracteristici, care au legătură cu preoţia kata tēn taxin [kata. th.n ta,xin]. Desăvârşirea lui Melhisedec nu este enunţată în Scriptură, dar se subînţelege prin faptul că este preotul despre care nu se spune că ar fi adus jertfe: ,,Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin: el era preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt (Genesa 14:18).” Specificaţia ,,el era preot”[45] este prezentată ca o explicaţie la faptul că venise cu pâine şi vin, h=n de. i`ereu.j tou/ qeou/, el dar preot al lui Dumnezeu [este]. Această imagine ar putea fi o trimitere la jertfa lui Christos. Probabil că slujirea lui Melhisedec nu era o slujire bazată pe ritualuri asemănătoare cu cele prevăzute în legea ceremonială a lui Israel. Slujirea lui era aceea de a aduce jertfe simbolice (pâine şi vin), pentru a-L prefigura pe Domnul Isus Christos în jertfa Sa la Golgota (o trimitere clară la evenimentul instaurării cinei comemorative a Mântuitorului). Legătura cea mai pregnantă cu Melcise,dek este în privinaţa eternităţii. Christos este ,,cauzatorul unei mântuiri veşnice [ai;tioj swthri,aj aivwni,ou]”, cauza fiind enunţată în v. 10 ,,fiind chemat pe nume o dată pentru totdeauna de Dumnezeu Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec [prosagoreuqei.j u`po. tou/ qeou/ avrciereu.j kata. th.n ta,xin Melcise,dekĹ].” Termenul prosagoreuqei.j (modul participiu, timpul aorist, diateza pasivă, caz N, gen. m., nr. sg.) accentuează aspectul etern, participiul aorist indicând o acţiune momentană, dar cu efecte permanente.

4.1.2.      Capitolul 6:16-20

În capitolul 6 accentul este pus pe aspectul binecuvântării ca bază pentru statornicia în credinţă (v. 12), dar şi pe jurământ. Acest aspect al jurământului va fi înţeles prin analizarea pericopelor capitolului 7. Aspectul evidenţiat clar de către autorul epistolei este fapul că făgăduinţele pot fi moştenite doar în statornicie. Făgăduinţa este de fapt intrarea în odihna lui Dumnezeu (cf. 4:1 evpaggeli,aj eivselqei/n eivj th.n kata,pausin auvtou/, promisiunea de a intra în odihna Lui), care reprezintă o altă sintagma care ar trebui studiată. Făgăduinţa are în vedere binecuvântarea (6:13-14). Este foarte intresant că în Genesa capitolul 12 Domnul doar îi promite lui Avraam binecuvântarea, adică îi face făgăduinţa unei binecuvântări (cf. Genesa 12:2-3; 13:14-15). Binecuvântarea vine ulterior prin mijlocirea lui Melhisedec în 14:19-20. Mai mult, în Evrei 7:7 este subliniat tocmai acest aspect: ,,Dar fără îndoială că acela mai mic este binecuvântat de cel mai mare.”

Intenţia lui Dumnezeu în ce priveşte făgăduinţa este enunţată în v. 17. El vrea să întărească făgăduinţele faţă de cei credincioşi. Când este vorba de Avraam, făgăduinţa a fost întărită prin binecuvântarea rostită de Melhisedec, în calitatea sa de preot al lui Dumnezeu. Pentru a reînnoi făgăduinţele era nevoie de Melhisedec, sau cel puţin de unul care să fie asemenea lui Melhisedec. Făgăduinţa nu putea veni printr-un preot levitic, deoarece Levi şi întreaga seminţie preoţească ,,era încă în coapsele strămoşului său, când a întâmpinat Melhisedec pe Avraam (7:10)” şi primise binecuvântarea. Levi este beneficiarul făgăduinţei şi nu garantul ei. Isus devine garantul făgăduinţei divine, intrând în calitatea Sa de preot kata. th.n ta,xin Melcise,dek (după rânduiala lui Melhisedec) ,,dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului (v. 19f).” El a avut acest drept atunci când a fost făcut preot etern: ,,după rânduiala lui Melhisedec preot fiind făcut în veac [kata. th.n ta,xin Melcise,dek avrciereu.j geno,menoj eivj to.n aivw/naĹ] (v. 20).” Leon Morris remarcă faptul că, deşi preoţii Vechiului Legământ intrau în Sfânta Sfintelor pentru a face ispăşirea pentru popor, la sfârşit poporul era tot afară, departe de prezenţa lui Dumnezeu. Faptul că Isus este numit ,înainte mergătorul nostru’ înseamnă că El este urmat de poporul Său în prezenţa lui Dumnezeu.[46] Ca o paranteză la acest punct al discuţiei, este bine să fie amintită concepţia rabinică în ce priveşte slujirea marelui preot levitic. Rabinii au înţeles importanţa existenţei unei persoane cu atribute preoţeşti, care să aibe acces la un nivel mai înalt decât cel la care are acces marele preot levitic. Este nevoie de o persoană care să aducă jertfe în sanctuarul ceresc. Atfel, arbinii au propus o soluţie care înclină spre misticism. Tradiţia rabinică susţine că atunci când marele preot intră în ,Templul de jos’ pentru a aduce jertfă, acelaşi lucru îl face arhanghelul Mihail în ,Templul de sus’. Totuşi, pentru rabini, modul de a pătrunde în templul de sus, este tot prin templul de jos.[47] Această perspectivă este forţată şi are câteva inconveniente: 1) lumea spirituală nu este subordonată lumii umane, adică slujirea arhanghelui Mihail nu poate fi subordonată slujirii marelui preot levitic; 2) este accentuat mediul terestru, iar nu cel celest – ,Templul de jos’ este necesar pentru a putea junge în ,Templul de sus’; 3) în ciuda intervenţiei arhanghelului Mihail, marele preot rămâne tot în ,Templul de jos’, sperând că slujirea lui va fi confirmată prin slujirea arhanghelului Mihail în ,Templul de sus’. Dacă există o perosnă care are funcţia de mare preot în cer, atunci nu mai este necesară slujirea preoţilor levitici. Christos împlineşte asteptările unei slujiri în sanctuarul ceresc.

            După această discuţie, ne apropiem de oferirea unui răspuns în ce priveşte înţelesul sintagmei kata tēn taxin [kata. th.n ta,xin] în capitolul şase. Dacă întărirea făgăduinţei făcute lui Avraam a fost realizată de Melhisedec, tot prin el trebuia să vină o reafirmare a făgăduinţei sau prin unul asemenea lui. Dumnezeu L-a ales pe Fiul să-I ofere această slavă de a fi un nou Mare Preot, având în vedere mai întâi de toate calitatea Sa de Fiu (cf. 5:5) sau mai bine spus poziţia divină de Fiu al lui Dumnezeu.[48] Astfel, Fiul a venit ca preot etern după rânduiala lui Melhisedec. Vorbind despre sintagma noastră, Ellingworth este de părere că: ,,Înţelesul este acela că Dumnezeu L-a declarat pe Isus mare preot datorită oferirii Sale de Sine. Intrarea Sa în sanctuarul ceresc şi numirea Sa ca mare preot sunt unul şi acelaşi lucru; Isus a fost făcut mare preot din pricina a ceea ce a făcut. [traducerea autorului]”[49]

4.1.3.      Capitolul 7: 11-12; 15-22

4.1.3.1.Melhisedec

Semnificaţia sintagmei a putut fi eventual intuită în capitolele precedente, dar nu este explicată foarte clar de autor. Capitolul 7 face lumină în ce priveşte înţelesul sintagmei. Există două versete care trădează înţelesul ei: v. 3 avfwmoiwme,noj de. tw/| ui`w/| tou/ qeou/, dar fiind făcut ca şi Fiul lui Dumnezeu[50]; v. 15 kata. th.n o`moio,thta Melcise,dek, după asemănarea lui Melhisedec[51]. Mai mult, amănuntele că este ,,fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii (v. 3)” sunt foarte importante pentru elucidarea misterului ce planează în jurul sintagmei. Gaebelein specifică faptul că expresiile ,fără tată’ [avpa,twr] şi ,fără mamă’[avmh,twr] sunt folosite în greacă pentru a desemna copiii cu părinţi necunoscuţi, copiii ilegitimi, copiii care provin din familii neimportante şi uneori pentru divinităţi, despre care se presupunea că îşi au originea dintr-un singur sex. Unii cercetători sunt de părere că Melhisedec face din parte din ultima categorie, fiind considerat o fiinţă angelică.[52]

Melhisedec este văzut ca o figură divină ori angelică şi de comunitata eseniană de la Qumran. O astfel de înţelegere este expusă în manuscrisele 11Q13 şi 4Q544:

 

În coloana a doua a lui 11Q13 Melhisedec este văzut ca un răscumpărător (mântuitor) ceresc, care va restaura poporul lui Dumnezeu în ziua ispăşirii, aducând răzbunarea lui Dumnezeu asupra duşmanilor poporului lui Dumnezeu (2:13). În o citare a lui Isaia 61:2 (linia 9) –  ,anul îndurării Domnului’ – Melhisedec înlocuieşte Tetragrama, ca agent al izbăvirii escatologice. În linia zece, propoziţia debutantă a Psalmului 82:1 – ,elohim va sta în adunarea lui Dumnezeu, printre dumnezeii pe care îi va judeca’ – se pare că este aplicată lui Melhisedec, despre care se vorbeşte ca ~yhi_l{a/. În mod aproape universal, aceasta a fost înţeleasă că Melhisedec este cu desăvârşire o figură supranaturală, mult îndepărtată de altfel de aparenta figură umană din Genesa 14 şi poate fiind chiar o ipostază divină a lui Dumnezeu Însuşi prin teofanie. Această interpretare a fost întărită de teoria că în 4Q544 (Viziunea lui Avraam) Melhisedec este identificat cu arhanghelul Mihail. [traducerea autorului][53]

 

Despre Melhisedec se spune că era atât rege, cât şi preot. Întrebarea este dacă această persoană cu o funcţie dublă are vreo semnificaţie pentru poporul Israel, având în vedere că Melhisedec este amintit doar în Genesa 14 şi în Psalmul 110.

Privind la vecinii Israelului, la Egipt sau Asiria, vedem că erau familiarizaţi cu combinaţia aceasta de funcţii. În special H. Gressmann dădea un exemplu despre conducătorii care exercitau şi funcţia de preot. În decursul timpului exista o diviziune practică, dar în principal regele era văzut ca fiind fiul zeilor, cu o mare autoritate în problemele cultice. În Israel conducătorii aparţineau spiţei lui Iuda, în timp ce preoţii aparţineau spiţei lui Levi. Astfel că se pare a fi imposibil ca Israelul să aibă un rege care sa fie în acelaşi timp şi preot. Printre alţii, H..J. Kraus considera că demnitatea serviciului lui Melhisedec putea fi transferată şi noului conducător al Ierusalimului. Astfel încât un rege era preot nu din cauza apartenenţei la spiţa lui Levi, ci datorită moştenirii lui Melhisedec. Kraus asociază faptele lui David cu demnitatea de preot, evidenţiind evenimentul din 2 Samuel capitolul şase. Aici David este descris în cadrul procesiunii religioase de mutare a chivotul la Ierusalim. Regele era încins cu efodul de in subţire (asemenea preoţilor) şi dansa înaintea lui Dumnezeu (cf. 2 Samuel 6:14). El aduce arderi de tot si jerfte de mulţumire şi a binecuvantat poporul în numele Domnului oştirilor (2 Samuel 6:17-18). Se pare că regele poate face acest lucru asemenea marelui preot. Ca dovadă Kraus ia textul din Ieremia 30:21, unde Scriptura spune: ,,Căpetenia lui va fi din mijlocul lui şi stăpânitorul lui va ieşi din mijlocul lui îl voi apropia şi va veni la Mine, căci cine ar îndrăzni să se apropie de capul lui de Mine? Zice Domnul”.[54]

Acest eveniment în care David apare ca preot este unul problematic, deoarece regii israeliţi nu puteau fi preoţi. Şi Saul a încercat să-şi ia prerogative de preot, dar a fost mustrat de Samuel şi înlăturat de Domnul de pe tronul lui Israel (cf. 1 Samuel 13:8-15). Situaţia lui David cunoaşte şi ea un incident, şi anume moartea lui Uza, ca rezultat al nerespectării procedurilor prevăzute de Lege cu privire la purtarea chivotului (cf. 2 Samuel 6:6:9). David mai apre în această postură de preot în 2 Samuel 24:25. După evenimentul nefericit al recensământului David aduce arderi de tot şi jertfe de mulţumire, devenind mijlocitorul poporului înaintea lui Dumnezeu, asemeni unui preot. În 1 Samuel 21:6 David apare mâncând din pâinile care erau puse înaintea Domnului în Cortul întâlnirii. Doar preoţilor le era permis să mănânce din aceste pâini sfinţite. Astfel, David este singura personalitate consemnată pe paginile Sfintelor Scripturi căreia Dumnezeu i-a acceptat o astfel de slujire preoţească. Opinia lui R. De Vaux este că Psamul 110 relevă faptul că regele era preot în limitele în care un rege israelit putea să fie preot.[55] Totuşi, de remarcat este faptul că regii israeliţi nu puteau fi preoţi ai sanctuarului unic. Amintim exemplul lui Ozia, care a încercat să aducă tămâie înaintea Domnului, dar a fost pedepsit de Domnul. În această situaţie excepţională, David poate fi considerat un preot dinafara Templului, şi nu unul din interiorul Templului. Slujirea lui se apropie mai mult de slujirea simplă a patriarhilor. Kraus atinge un aspect sensibil, dar probabil că merge prea departe cu această interpretare.

Se pare că explicaţia cea mai plauzibilă este că Dumnezeu acceptase slujirea lui David ca preot dinafara sanctuarului, datorită faptului că David avea să fie promovat în Scriptură ca o figură mesianică (cf. Isaia 9:7, 16:5; Ieremia 23:5, 33:15). Mai târziu, în perioada postexilică, Zaharia relevă faptul că în viitor va exista un rege care va fi şi preot în acelaşi timp (cf. Zaharia 6:11-13). Probabil că această înţelegere cu privire la o dinastie monarhico-sacerdotală a condus la instalarea haşmoneilor (regi-preoţi) pe tronul Iudeii, în perioada intertestamentară.[56]

Israelul a privit la viitorul Mesia ca fiind cel care trebuia să îmbine cele două slujbe, de preot şi rege în acelaşi timp. Tot astfel, în istoria poporului evreu, Melhisedec este menţionat ca fiind rege şi preot al Salemului într-un trecut foarte îndepărtat. În consecinţă, textul din Genesa capitolul paisprezece reprezintă baza teologică pentru interpretarea mesianică a Psalmului 110. Pentru autorul Epistolei către Evrei, ambele texte au valoare mesianică, arătând în mod clar către Christos, indiferent dacă Psalmul 110 se referă sau nu la David şi la posibilitatea însumării funcţiilor de rege şi preot într-o singură autoritate, şi indiferent dacă Melhisedec a fost o persoanăumană istorică, angelică ori divină.

4.1.3.2.Înţelegerea sintagmei

Din nou accentul este pus pe calitatea preoţiei şi nu nu felul preoţiei. De asemenea este amintit încă o dată aspectul etern al preoţiei Fiului: v. 7 evkei/ de. marturou,menoj o[ti zh/|, astfel dar se mărturiseşte că viu [este], v. 24 to. me,nein auvto.n eivj to.n aivw/na, rămâne El în veac, v. 25 pa,ntote zw/n, pururea trăieşte. Un alt aspect important în acest sens este că în v. 21 expresia citată de cele mai multe ori integral din LXX, su. i`ereu.j eivj to.n aivw/na kata. th.n ta,xin Melcise,dek (,,Tu preot eşti în veac după rânduiala lui Melhisedec”), Psalmul 109:4, este citat doar parţial: su. i`ereu.j eivj to.n aivw/na[57] (,,Tu preot eşti în veac”). Deci nu mai este vorba despre Melhisedec, ci despre Fiul divin.

În 7:11-12 este evidenţiat faptul că Legea a fost primită în timpul preoţiei leviţilor sau, dacă se acceptă alte variante textuale, din cauza preoţiei leviţilor. Acest aspect cauzativ, discutat la studierea variantelor textuale, poate avea înţelegere bivalentă. O primă înţelegere ar fi  faptul că o Legea complexă a fost dată datorită păcatului închinării înaintea viţelului de aur, conform părerii lui Sailhamer. O a doua înţelegere ar fi că Legea a fost dată pentru a întări preoţia leviţilor, pentru a o legitima. Probabil că al doilea sens este cel intenţionat de autor. Legea vetero-testamentară întărea preoţia leviţilor. În ce priveşte preoţia lui Isus, ea este întărită, afirmată printr-o altă Lege – v. 16 ,,care nu după legea unei porunci omeneşti, ci conform puterii vieţii veşnice [o]j ouv kata. no,mon evntolh/j sarki,nhj ge,gonen avlla. kata. du,namin zwh/j avkatalu,tou].” ,,Puterea vieţii veşnice” este mai puternică decât Legea care a întărit preoţia Leviţilor supusă morţii. Afirmaţia din versetul 16 este înadrată între două aspecte esenţiale: v. 15 kata. th.n o`moio,thta Melcise,dek şi v. 17 su. i`ereu.j eivj to.n aivw/na kata. th.n ta,xin Melcise,dek. Mărturia Tatălui despre Fiul este mai puternică decât Legea care întărea preoţia leviţilor. Este o mărturie care confirmă viaţa divină a Fiului, eternitatea Sa, în contrast cu leviţii, care erau supuşi morţii, iar moartea îi împiedica să rămână preoţi în veac.

Revenind la pericopele propuse pentru discuţie, se poate spune că în 7:11-12, înţelesul lui kata tēn taxin [kata. th.n ta,xin] trebuie privit prin asocierea antitetică a lui kata tēn taxin Melchisedek [kata. th.n ta,xin Melcise,dek] cu kata tēn taxin Aarōn [kata. th.n ta,xin VAarw.n]. Problema desăvârşirii din capitolul 5 este reluată de autor, afirmând clar că desăvârşirea nu se poate primi prin slujirea preoţească a leviţilor. F.F. Bruce lansează o întrebare retorică: ,,Dacă Dumnezeu ar fi intenţionat preoţia aaronică să introducă era desăvârşirii, timpul în care omul s-ar bucura de acces nestingherit la Dumnezeu, de ce atunci i-a conferit lui Mesia o demnitate preoţească a Lui Însuşi – diferită de cea a lui Aaron şi implicit superioară celei lui Aaron? [traducerea autorului]”[58] Desăvârşirea se primeşte prin Christos, care ,,aşadar chiar a salva complet poate [o[qen kai. sw,|zein eivj to. pantele.j du,natai] (v. 25).” Nu doar slujirea leviţilor este falimentară în ce priveşte desăvârşirea, ci şi Legea – v. 19 nici chiar Legea nu poate desăvârşi [ouvde.n ga.r evtelei,wsen o` no,moj]. Ceea ce vrea să spună autorul este următorul aspect: era nevoie de un preot care să nu fie supus unei Legi falimentare în ce priveşte desăvârşirea, ci unei legi care într-adevăr să poată oferi desăvârşirea. Preoţia falimentară este schimbată, iar odată cu ea este schimbată şi Legea. Preoţia lui Isus nu are nici o legătură cu preoţia levitică, după cum nici preoţia lui Melhisedec nu are legătură cu ea (v. 13-14). De aceea în pericopa următoare 7:15-22, accentul este pus pe preoţia lui Isus, şi nu pe cea a lui Melhisedec.[59] Preoţia lui Isus este făcută pe baza unui jurământ, ceea ce nu se poate spune despre preoţia levitică. Jurământul nu este bazat pe o preoţie kata tēn taxin Melchisedek [kata. th.n ta,xin Melcise,dek] sau kata tēn taxin Aarōn [kata. th.n ta,xin VAarw.n], ci pe aspectul etern al preoţiei lui Melhisedec, su iereus eis ton aiōna [su. i`ereu.j eivj to.n aivw/na]. Datorită acestei eternităţi a preoţiei Sale, autorul poate vorbi de un legământ mai bun, krei,ttonoj diaqh,khj (v. 22). Falimentul preoţiei leviţilor se vede şi din prisma temporală – preoţia levitică este ereditară şi supusă morţii (v. 23), în timp ce preoţia lui Isus este eternă şi neereditară (v. 24); El nu are nevoie de succesori sau succedanei, pentru că El este preot în veac.[60]

Concluzia autorului este dată în v. 28. Cuvântul jurământului faţă de Fiul, care Îi întăreşte preoţia, este dat după ce a fost dată Legea, care întărea preoţia Leviţilor. Deci Fiul aduce o schimbare în ce priveşte slujirea înaintea lui Dumnezeu în conformitate cu Legea. Mai mult, ,,Fiul fusese făcut desăvârşit pentru veşnicie [ui`o.n eivj to.n aivw/na teteleiwme,nonĹ].” Îneţelesul lui kata. th.n ta,xin în capitolul 7 este în sensul unei învestiri în funcţie. Aaron a fost învestit în funcţie de o Lege falimentară în ce priveşte aspectul temporal, soteriologic şi promisoriu, iar Isus este învestit în funcţie prin ,,puterea unei vieţi nepieritoare (v. 16)”, prin mărturisirea Tatălui (cf. v. 17), prin jurământ (cf. 20). Isus a garantat prin propria Sa persoană superioritatea noii preoţii asupra celei vechi, pentru că jurământul Tatălui a asigurat instalarea Sa permanentă în slujba preoţiei.[61] Astfel kata tēn taxin [kata. th.n ta,xin] este în legătură directă cu Legea şi cu aspectul de ,,schimbare a Legii”, nomu metathesis. [no,mou meta,qesij]. Perfecţiunea despre care se vorbeşte în legătură cu Fiul este baza schimbării Legii.[62] Vechea preoţie era după rânduiala lui Aaron şi a Legii vechi, iar preoţia Fiului este după rânduiala lui Melhisedec şi prin aspectul complex al schimbării Legii, nomu metathesis. [no,mou meta,qesij]. De fapt, Epistola către Evrei arată cum imperfeţiunea anticipase pe Cel ce avea să ducă perfecţiunea.[63]

4.2.  Intenţia autorului şi înţelegerea destinatarului

Calvin este de părere că evreii încercau prin orice mijloace să să evite înţelegerea cristologică a psalmului din care este citată expresia kata tēn taxin [kata. th.n ta,xin]. Ei aplică pslamul la David, dar aceasta este o exagerare, pentru că se ştie că, după Lege, regii nu puteau sluji ca preoţi. Un exemplu în acest sens este regele Ozia, care a încercat să exercite şi slujirea preoţească, dar a fost lovit de lepră.[64] Preotul nu putea să îndeplinească o slujire monarhică. Erau două lucruri separate. Singurul care a avut un astfel de oficiu a fost Melhisedec, dar el nu era preot al unei preoţii levitice. Christos este numit preot kata tēn taxin Melchisedek [kata. th.n ta,xin Melcise,dek]. Acest lucru este legitim, având în vedere argumentul autorului în 7:13-14, deşi Donald Gutherie vede în acest aspect al originii nelevitice a lui Isus marea dificultate în relizarea argumentului.[65] Evreii aplicau psalmul amintit la David, având în vedere următorul considerent amintiti de Calvin: uneori prinţii sunt numiţi cohenim, adică preoţi.[66] Totuşi, interpretarea nu este corectă, cel puţin din punct de vedere neo-testamentar, deoarece Mântuitorul aplică Pslamul 110[67] (LXX, Psalmul 109) la Sine (cf. Matei 22:44; Marcu 12:36; Luca 20:42) şi acelaşi interpretare o aplică apostolii (cf. Faptele 2:34-35).

Argumentarea autorului este deosebit de ingenioasă, dezasamblând teologia iudaică a preoţiei. Trimiterea tipologică[68] la Melhisedec este evidenţiată prin leitmotivul kata tēn taxin [kata. th.n ta,xin]. Înţelesul expresiei nu este mono-comprehensiv aşa cum ar fi de aşteptat, ci este multi-comprehensiv. Calvin spune că înţelesul lui kata tēn taxin [kata. th.n ta,xin] este la fel ca în ebraică (ol-deberti) ,,potrivit cu calea”.[69] J. C. Ward înţelege kata tēn taxin Melchisedek [kata. th.n ta,xin Melcise,dek] în sensul ,,de acelaşi fel ca Melhisedec”.[70] Gaebelein: ,,Cele mai multe traduceri acceptă formula ,după rânduiala lui Melhisedec’, dar este incorectă. Nu a existat o succesiune de preoţi de la Melhisedec şi astfel nu a fost nici ,rânduială’ care să vină de la el. Oricum, Isus a fost un preot de acest fel – nu ca Aaron şi succesorii săi.” [traducerea autorului][71] Dacă ar fi să acceptăm un sens mono-comprehensiv, atunci probabil că acela ar fi al lui Ward, cu accent pe aspectul eternităţii – ,,tu eşti preot în veac.” Brown spune că noţiunea de eternitate este prin absenţa consemnării datei naşterii sau a morţii, este înţeleasă prin prisma axiomei iudaice: ,,quod non in Tora non in mundo [ce nu este în Tora nu este în lume].”[72] Nici în cazul Fiului aceste date nu pot fi menţionate. Acel ,,astăzi Te-am născut” are mai degrabă un înţeles de relaţie, cu sensul conştienţei lui Dumnezeu Tatăl de relaţia existentă între El şi Fiul. Naşetrea nu este temporală, deoarece s-a petrecut în veşnicie, care este atemporală. Este vorba de o dimensiune în care oamenii nu au acces, deci o dimensiune în care nu se aplică legile specifice sferei umane de existenţă. Naşterea Fiului este în sensul pregătirii unui trup. Dumnezeu Tatăl a intenţionat din veşnicie trimiterea Fiului Său în lume în vederea mântuirii oamenilor. De aceea El a pregătit un trup pentru Fiul, adică i-a planificat naşerea. Trupul lui Christos nu a descins din cer, ci s-a format în mod obişnuit ca în cazul oricărui alt om. Concepţia a fost diferită, deoarece Dumnezeu a pregătit concepţia prin Duhul Sfânt. Această interpretare este în concordanţă cu mesajul autorului epistolei: ,,De aceea, când intră în lume, El zice: ,Tu n’ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup.’ (Evrei 10:5)” Demonstraţia aceasta a fost introdusă cu scopul de nu a-i oferi cititorului prilejul de a se frământa în privinţa înţelegerii naşterii Fiului de către Tatăl. Naşterea divină este în sensul oferirii posibilităţii naşterii umane. Dacă nu există ideea de naştere nu există ideea de fiu.

            Revenind la discuţia noastră, până la urmă ce se înţelege prin kata tēn taxin [kata. th.n ta,xin]? Înţelesul cuprinde mai multe aspecte care sunt în legătură cu Legea, cu aspectul temporal, cu aspectul soteriologic, cu benedicţia făgăduinţei divine (aspectul promisoriu), cu felul preoţiei în ce priveşte ritualul (legea ceremonială). Probabil că acestea s-ar putea restrânge la înţelesul pe care în are verbul ta,ssw (de la care provine substantivul ta,xin), cu sensul de poruncă (a porunci). Poruncă poate la fel de bine să însemne şi autoritate. Christos nu este preot conform autorităţii pe care o avea Aaron (,,prin legea unei porunci pământeşti” – cf. 7:16a), ci conform autorităţii lui Melhisedec, care avea autoritate, fiind împărat al Salemului. Dar autoritatea Lui este dată de ,,puterea unei vieţi nepieritoare” (cf. 7:16b) şi datorită mărturiei Tatălui (cf. 7:17). Din acest punct de vedere, este foarte probabil ca sintagma să se apropie de al treilea sens propus de Carrez, acela de ordin, rang, treaptă, poziţie (socială), demnitate.[73]

Probabil că autorul se foloseşte şi de factorul istoric pentru a convinge publicul căruia i se adresează că tot ceea ce ţine de vechea rânduială este sortit eşecului definitiv. Remarca din 8:13, kai. ghra,skon evggu.j avfanismou/Ĺ, ce este vechi e aproape de pieire, ar putea fi o trimitere la asedierea Ierusalimului şi la finalul iminent al cetăţii şi Templului. Sfârşitul Templului înseamnă şi confirmarea definitivă a sfârşitului vechii preoţii, cu tot ceea ce ţine de ea, care încetase deja la venirea Fiului în lume.

 

Autorul vorbeşte de ceva mai mult decât un transfer de oficiu preoţesc de la o persoană la alta. El vorbeşte despre o schimbare de la un fel de preoţie la alta. Preoţia ca şi cea a lui Melhisedec diferă în mod fundamental de cea conform rânduielii lui Aaron. Christos nu este un alt Aaron; El îl înlocuieşte pe Aaron cu o preoţie care este în acelaşi timp diferită şi mai bună. [traducerea autorului][74]

 

5. Încheiere

Sintagma kata. th.n ta,xin este deosebit de importantă în construirea argumentului teologic, dezideratul autorului fiind acela de a arăta superioritatea lui Christos în comparaţie cu toate elementele ce ţin de Vechiul Legământ. Folosirea lui kata. th.n ta,xin este o inovaţie în canonul Noului Testament din punct de vedere teologic. Expresia este unică în scrierile neo-testamentare. Mai mult, este folosită in contextul construirii unui argument apologetic în raport cu Vechiul Legământ. Intuiţia istorică a autorului este remarcabilă, anticipând evenimentul căderii Ierusalimului şi a sfârşitului posibilităţii practicării Legii Vechiului Legământ. S-a folosit de acest eveniment pentru a arăta efemeritatea, lipsa de eficacitate şi inferioritatea Vechiului Legământ în raport cu Noul Legământ al Domnului Isus Christos. Din punct de vedere dispensaţional, era valabilităţii Vechiului Legământ apusese. Prin intrarea Fiului în lume începe dispensaţia Noului Legământ. Fiul vine cu o autoritate mult mai mare decât autoritatea lui Aaron. El, Christos, are autoritate divină, eternă, nu prin învestirea într-o slujbă conform Legii, ci prin natura existenţei Lui şi prin autoritatea ,,legii Duhului de viaţă în Christos Isus” (Romani 8:2) aşa cum preferă apostolul Pavel să se exprime.

Respectarea Legii ca şi autoritate în viaţa credinciosului este o atitudine irelevantă, într-un context în care Christos este suficient oricărui credincios, El fiind superior tuturor elementelor care însoţesc Vechiul Legământ. Mai mult, ,,ce este vechi este aproape de pieire” şi nu se întrevede nici o şansă ca Vechiul Legământ să fie actualizat din moment ce Fiul lui Dumnezeu a venit cu un legământ mai bun, bazat pe făgăduinţe mai bune, pentru toţi cei ce cred, fie evrei, fie credincioşi dintre neamuri.

 

 

 

Bibliografie

 

*** Festschrift für A. Bertholet.  Tübingen: Mohr, 1950.

*** Originile creştinismului.  Iaşi: Polirom, 2002.

*** The Greek New Testament. Stuttgart: United Bible Society, 1983.

Nestle-Aland.  Greek-English New Testament. Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaft, 2001.

Aland, Nestle & Marshal, Alfred.  The Interlinear Greek-English New Testament, second edition.  London: Samuel Bagster and Sons Limited, 1966.

Aquinas, Thomas, Saint.  Summa Teologiae, The One Mediator (3a.16-26).  Cambridge: Cambridge University Press, 2006.

Balz, Horst and Schneider, Gerhard.  Exegetical Dictionary of the New Testament, volume 3.  Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans Publishing Company, 1994.

Barnes, Albert.  Barnes’ Notes on the Old & New Testaments – Hebrews.  Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1980.

Brown, Colin, ed.  The New International Dictionary of New Testament Theology, Vol. 2.  Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing House, 1975.

Bruce, F.F., General Editor.  The New International Commentary on The New Testament – The Epistele of  Hebrews.  Grand Rapids, Michigan: WM. B. Eerdmans Publishing Co., 1988.

Bunaciu, Otniel; Gheorghiţă, Radu; Bartoş, Emil (editori).  Care împarte drept Cuvântul Adevărului – Volum omagial, Ioan Bunaciu.  Oradea: Reformatio, 2005.

Calvin, John.  Calvin’s Commentaries, volume XXII.  Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1989.

Carrez, Maurice.  Dicţionar grec-român al Noului Testament.  Bucureşti: Societatea Biblică Interconfesională din România, 1999.

Ellingworth, Paul.  The Epistle to the Hebrews: A Commentary on the Greek Text.  Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans Publishing Company, 1993.

Fletcher-Louis, H.T. Crispin.  All The Glory of Adam – Liturgical Antropology in the Dead Sea Scrolls.  Leiden-Bosta-Köln: Bril, 2002.

Gaebelein, E. Frank, general editor.  The Expositor’s Bible Commentary, volume 12.  Grand Rapids, Michigan: Regency Reference Library, Zondervan Publishing House, 1984.

Gooding, David.  Epistola către Evrei – o împărăţie ce nu poate fi clătinată.  Cluj: Logos, 2006.

Gutherie, Donald.  New Testament Introduction.  Downers Grove, Illinois: Intervarsity Press, 1990.

Hoppe, J. Leslie.  The Holy City: Jerusalem in the Theology of the Old Testament.  Collegeville, Minessota: The Liturgical Press, 200.

Keener, S. Craig. The IVP Bible Background Commentary – New Testament.  Downers Grove, Illinois: Inter Varsity Press, 1993.

Kittel, Gerhard & Friedrich, Gerhard.  Theological Dictionary of The New Testament, volume III.  Grand Rapids, Michigan: Eerdmans Publishing Company, 2006.

Kraus, H.J.  Psalmen.  BKAT 15/2; 5th ed.; Neukirchen-Vluyn: Neukirchener Verlag, 1978.

Lane, William L.  Word Biblical Commentary – Hebrews 1-8.  Dallas, Texas: Word Books, 1991.

MacDonald, William.  Comentariul biblic al credinciosului – Noul Testament.  Oradea: Lampadarul de Aur, 2004.

Metzger, Bruce M.  A Textual Commentary on the Greek New Testament.  Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaft, 2001.

Oden, Thomas C. (General editor).  Ancient Christian Commentary on Scripture – New Testament X – Hebrews.  Downers Grove, Illinois: InterVarsity Press, 2005.

Rienecker, Fritz & Rogers, Cleon.  Linguistic Key to the Greek New Testament.  Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing House, 1980.

Sailhamer, H. John.  Introduction to Old Testament Theology – A Canonical Aproach.  Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing House, 1995.

Ţunea, Ioachim.  Studii exegetice asupra Epistolei către Evrei.  Bucureşti: Editura Uniunii Comunităţilor Creştine Baptiste din Republica Socialistă România, 1932.

Vanhoozer, J. Kevin, general editor.  Dictionary for Theological Interpretation of the Bible.  Grand Rapids, Michigan: Baker Academic, 2005.

Vanhoye, A.  Structure and Message of the Epistle to the Hebrews.  Rome: Pontifical Biblical Institute, 1989.

Vaux, R. De.  Les institutions de l’Ancien Testament.  2 vols.; Paris: Cerf, 19581960.

Walton, H. John & Matthews, H. Victor.  Bible Background commentary – Genesis-Deuteronomy.  Downers Grove, Illinois: Inter Varsity Press, 1997.

Walvoord, John F. & Zuck, Roy B.  Comentariu al Noului Testament, O expunere a Scripturilor făcută de profesori de la Seminarul Teologic Dallas.  Arad: Edit. Fundaţia E.B.E. România şi Editura Multimedia Arad, 2005.

Wilson, Geoffrey B.  Hebrews – A Digest of Reformed Comment.  London: The Banner of Truth Trust, 1970.

Wuest, Kenneth S.  Word Studies in the Greek New Testament – volume II .  Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans Publishing Company, 1995.

 

 

I.                   Introducere

Epistola către Evrei cuprinde o expunere a comparaţiei şi a contrastului dintre lucrurile „bune” ale iudaismului şi lucrurile „mai bune” aduse de Cristos. Domnul Isus este „mai bun” decât îngerii, decât Moise, decât Iosua, decât Aaron, iar Legământul cel Nou este „mai bun” decât Legământul mozaic (Evrei 8:7-13). Textul epistolei către Evrei Îl prezintă mai clar ca oriunde pe Dumnezeul-Om, Isus Hristos aşezat ca Mare Preot la dreapta măririi lui Dumnezeu şi mijlocind pentru mântuirea oamenilor.

Expresia Kata thn taxin μελχισεδεκ  este o sintagmă pivotală pentru construirea argumentului prin care autorul doreşte să demonstreze superioritatea preoţiei lui Isus Hristos faţă de preoţia de tip levitic. În această lucrare, se va căuta explicarea contextului în care a fost scrisă această epistolă şi mai apoi, o analiză structurală şi gramaticală a textelor care conţin această sintagmă, cu scopul de a descoperi semnificaţiile pe care această sintagmă le are în Epistola către Evrei.

II.                Contextul epistolei către Evrei

a.      Titlul

În original cartea poartă numele „Pros Ebraious” – „Către Evrei”. Epistola este evreiască în temă, în conţinut şi în alcătuire. Acest titlu este atestat de către Tertulian mai târziu în scrierile sale (De Pucidita 20).[1]

Terminologia folosită în text este cea folosită în Sinagoga evreiască. Predica autorului, fiind scrisă, nu vorbită, poate fi asemuită unei părţi din Midraş-ul evreilor creştini preocupat cu tălmăcirea creştină aplicată unor pasaje din Vechiul Testament şi mai ales din cartea Psalmilor.[2] Numai în cuprinsul capitolului întâi găsim citate din Psalmul 2, 45, 102, 104 şi 110. În capitolul 3 este citat Psalmul 95:7-11. În capitolele 5 şi 6 găsim Psalmul 110:4, iar în capitolul 10 ne întâlnim cu pasaje din Psalmul 40:6-8. Unii au numit această epistolă „cea de-a cincea Evanghelie”. Primele patru descriu misiunea terestră a Domnului Isus, iar aceasta descrie misiunea Lui în cer, la dreapta Tatălui.[3]

b.      Data scrierii

Clement al Romei citează din această epistolă într-una dintre lucrările sale, ceea ce face ca o dată după 96 d. Cr. să nu poată fi luată în considerare. Faptul că este citat sistemul aducerii jertfelor fără nici o aluzie la încetarea lui, ne conduce la concluzia că epistola a fost scrisă chiar şi înainte de căderea Ierusalimului şi distrugerii Templului (70 d. Cr.). Totuşi destinatarii epistolei par a fi fost creştini de multă vreme (Evrei 5:12; 10:32-34), poate chiar creştini din a doua generaţie (Evrei 2:13-14). Aceste două observaţii fixează data scrierii epistolei undeva între anii 64-68 d. Cr.[4]

c.       Autorul

Epistola către Evrei nu oferă cititorului nici un indiciu pentru identificarea autorului. Reprezentanţi din perioada primară a bisericii răsăritene (Dionisus şi Clement, ambii din Alexandria) au sugerat că Pavel ar fi fost autorul ei. După multe îndoieli, această părere a ajuns să domine în rândul învăţaţilor, începând cu Athanasiu, până când, în cele din urmă şi Occidentul a acceptat-o. De-a lungul anilor s-au sugerat diverse nume de posibili autori ai epistolei către Evrei: Luca, al cărui stil este similar, acestuia fiindu-i cunoscută propovăduirea lui Pavel; Barnaba, Sila, Filip, şi chiar Acuila şi Priscila. Origen a recunoscut că este paulină în privinţa conţinutului şi a unora din trăsăturile ei, deşi pe ansamblu stilul ei diferă mult de cel paulin.[5]

d.      Destinatarul

Scrisoarea se adresează unor oameni proveniţi din mediul evreiesc. Aceşti evrei auziseră Evanghelia predicată de apostoli şi de alţii în zilele dintâi ale bisericii şi văzuseră minunile măreţe săvârşite de Duhul Sfânt, care au confirmat mesajul. Ei răspunseseră la vestea bună în trei modalităţi: unii au crezut în Domnul Isus Hristos şi au fost convertiţi autentic; alţii au pretins că sunt creştini, au fost botezaţi şi şi-au ocupat locul în adunările locale, dar niciodată nu au fost născuţi din nou de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, iar alţii respingeau pe faţă mesajul mântuirii. Epistola către Evrei, se ocupă de primele două categorii: evreii cu adevărat mântuiţi şi cei care nu aveau altceva decât o pojghiţă exterioară de creştinism.[6]

 

e.       Contextul scrierii

La data când a fost scrisă această epistolă, ca neam, evreii Îl refuzaseră de două ori pe Isus Hristos ca Mesia: prima dată cu ocazia răstignirii, iar a doua oară după Rusalii. Totuşi, mulţimi mari de evrei au crezut în Domnul şi au format colectivităţi creştine compacte şi distincte de comunităţile religioase evreieşti grupate în jurul Templului şi al sinagogilor. Această „rămăşiţă”, care a primit noua revelaţie a lui Dumnezeu s-a aflat atacată deopotrivă din două părţi: din partea autorităţilor civile romane care s-au năpustit furibund asupra mişcării acestui nou Împărat şi din partea autorităţilor religioase tradiţionale evreieşti hotărâte să stăvilească orice dezvoltare ulterioară a acestei alternative numită „calea cea nouă” (Fapte 13:25-26).[7]

f.        Conţinutul cărţii

Din cauza persecuţiei pornite împotriva creştinilor şi din cauza presiunii exercitate de concetăţenii lor religioşi, pentru mulţi evrei, părăsirea creştinismului şi întoarcerea la sistemul ritualistic iudaic părea o alternativă mai sigură şi mai comodă. Iată motivul pentru care autorul acestei cărţi îşi îndeamnă cititorii „să păstreze până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea”(Evrei 3:6) şi să „meargă spre cele desăvârşite” (Evrei 6:1). Epistola către Evrei are cel puţin trei scopuri precise:

·        Ea vrea să confirme valabilitatea creştinismului evreiesc prin evidenţierea faptului că venirea lui Isus Hristos a împlinit toate năzuinţele iudaismului şi că în El au fost realizate toate profeţiile şi perceptele Legii din Vechiul Testament

·        Ea vrea să-i avertizeze pe evreii care au îmbrăţişat creştinismul asupra a două pericole: (1) pericolul întoarcerii la iudaism şi (2) pericolul cochetării superficiale cu învăţătura creştină fără luarea unei hotărâri ferme şi definitive

·        Ea vrea să atragă atenţia creştinilor de pretutindeni asupra superiorităţii şi suveranităţii lui Cristos. Lucrarea Lui este superioară faţă de toate ritualurile şi instituţile ceremoniale iudaice, iar persoana Lui este aşezată de Dumnezeu deasupra oricărei alte personalităţi sau oficialităţi religioase.[8]

Epistola se împarte în două părţi – prima doctrinară şi a doua practică. Superioritatea Creştinismului faţă de Iudaism este marea doctrină pe care o prezintă epistola, iar un alt lucru pe care-l subliniază epistola, este rămânerea în credinţă şi exercitarea în fapte a credinţei.[9] Superioritatea creştinismului este ilustrată prin prezentarea lui Isus Hristos, care nu este doar Autorul, ci marele Subiect al creştinismului, şi este superior, mai întâi faţă de îngeri, faţă de Moise şi faţă de Marele Preot evreu. Acestea trei erau marile admiraţii ale Evreilor şi autorul epistolei către Evrei demonstrează că Isus Hristos, Îngerul şi Mediatorul unui Legământ mai bun, Apostolul şi Marele Preot al credincioşilor, transcende asupra acestea trei infinit mai mult.[10]

Primele zece capitole ale cărţii recapitulează concepte fundamentale din Vechiul Testament şi arată cum Moise, legea şi preoţia au fost împlinite şi desăvârşite de Noul Legământ inaugurat prin Isus Hristos. Restul cărţii, capitolele 11-13, cuprind o serie de îndemnuri izvorâte din realitatea descrisă primele zece capitole.[11]

III.             Structura epistolei după Evrei

În ce priveşte structura epistolei către Evrei, această caracteristicile scrierii epistolare din secolul I, fiind împărţită după cum urmează în

• proemium (prolog, scurt rezumat, 1:1–4),
• narratio (prezentare context, 1:5–2:16),
• propositio (enunţarea temei, 2:17–18),
• argumentatio (dovezi pro şi contra, 3:1–12:29),
• peroratio (concluzii, 13:1–21)

·        postscriptum (13:22–25).

Conform unei structuri mai amănunţite propuse de către Franklin E. Gaebelein, epistola către Evrei are următoarea structură:[12]

I.                    Introducere  (1:1-4)

II.                 Excelenţa lui Hristos(1:5-3:6)

a.       Superior îngerilor (1:5-14)

b.      Adevăratul om (2:10-18)

c.       Superior lui Moise (3:1-6)

III.               Rămăşiţa promisă (3:7-4:13)

a.       Baze scripturale (3:7-11)

b.      Unii nu vor fi incluşi în această rămăşiţă (3:12-19)

c.       Creştinii intră în această rămăşiţă (4:1-10)

d.      Exortaţie la intrarea în rămăşiţă (4:11-13)

IV.              Un Mare Preot deosebit (4:14-5:11)

a.       Încrederea noastră (4:14-16)

b.      Calităţile necesare pentru a fi Mare Preot (5:1-4)

c.       Calificările lui Hristos ca Mare Preot (5:5-11)

V.                 Pericolul apostaziei (5:12-6:20)

a.       Eşecul progresării în credinţă (5:12-14)

b.      Exortaţie la progresare (6:1-3)

c.       Inexistenţa unui al doilea început (6:4-8)

d.      Exortaţie la perseverenţă (6:9-12)

e.       Promisiunea lui Dumnezeu este sigură (6:13-20)

VI.              Melhisedec (7:1-28)

a.       Măreţia lui Melhisedec (7:1-10)

b.      Preoţia regală a lui Melhisedec şi a lui Cristos (7:11-14)

c.       Preoţia lui Cristos superioară datorită:

                                                                                                   i.      Vieţii sale (7:15-19)

                                                                                                 ii.      Jurământului divin (7:20-22)

                                                                                                iii.      Permanenţei sale (7:23-25)

                                                                                               iv.      Jertfei sale mai bune (7:26-28)

VII.            Un legământ nou şi mai bun (8:1-10:39)

a.       Lucrarea lui Cristos „mult mai excelentă” (8:1-7)

b.      Vechiul Legământ schimbat (8:8-13)

c.       Vechiul Sanctuar şi ritualul său (9:1-10)

d.      Sângele lui Hristos (9:11-14)

e.       Mijlocitorul Noului Legământ (9:15-22)

f.        Jertfa Perfectă (9:23-28)

g.       Legea – o umbră (10:1-4)

h.       O singură jertfă pentru păcate (10:5-8)

i.         Calea bună a credinţei (10:19-25)

j.        Calea rea a credinţei (10:26-31)

k.      Alege dreptatea (10:32-39)

VIII.         Credinţa (11:1-40)

a.       Semnificaţia credinţei (11:1-3)

b.      Credinţa omului înainte de Potop (11:4-7)

c.       Credinţa lui Avraam şi a lui Sara (11:8-19)

d.      Credinţa Patriarhilor (11:20-22)

e.       Credinţa lui Moise (11:23-28)

f.        Credinţa generaţiei exodului (11:29-31)

g.       Credinţa altor slujitori ai lui Dumnezeu (11:32-38)

h.       Promisiunea (11:39-40)

IX.              Trăirea creştină (12:1-13:19)

a.       Hristos, exemplul nostru (12:1-3)

b.      Disciplina (12:4-11)

c.       Exortaţie pentru viaţa creştină (12:12-17)

d.      Muntele Sinai şi muntele Sion (12:18-24)

e.       O împărăţie care nu poate fi zguduită (12:25-29)

f.        Dragostea (13:1-6)

g.       Conducere creştină (13:7-8)

h.       Sacrificiul creştin (13:9-16)

i.         Ascultarea creştină (13:17)

j.        Rugăciunea (13:18-19)

X.                 Concluzie (13:20-25)

a.       Doxologie (13:20-21)

b.      Exortaţiile finale (13:22-25)

 

IV.              Semnificaţii ale expresiei Kata thn taxin

a.      În lumea elenistă

Cuvântul  taxin înseamnă ordine sau rânduială; o ordine (în timp) sau o succesiune fixă (în ce priveşte poziţia), demnitate oficială.[13] Acesta vine de la verbul tassw care înseamnă „a orândui”, „a aranja”, de exemplu celebrări religioase sau festivaluri, sau avea semnificaţia de „a numi”, exemplificat prin ofiţerii care numeau soldaţii pentru bătălie. De asemenea preoţii sunt numiţi ca supraveghetori şi judecători.[14]

b.      În LXX

Este folosit adesea pentru variantele pe ebraică םוש sau םיש. Şi înseamnă: (a) să ordineze (Daniel 6:13), (b) să numească o anumită persoană într-o funcţie (2 Împ.22:7) sau pe cineva  care să judece peste oameni (2 Împ. 7:11) sau numirea Leviţilor în slujba lor (1Cronici 16:4).[15]

c.       În Noul Testament

Ca şi în greaca ne-biblică, acest cuvânt înseamnă „determinare” (Fapte 15:2), „desemnare” (Fapte 28:23, 12:21, „rânduit” ( Mt. 28:16). Cel care comandă sau rânduieşte pe unii se află şi el sub o anumită rânduială (Luca 7:8) şi de aceea cunoaşte din perspectiva a două poziţii ce înseamnă într-un mod concret să fii subiect al autorităţii cuiva fără posibilitatea de a te opune. În alte texte, Dumnezeu este Acela care rânduieşte sau numeşte. Potrivit textului din Fapte 13:48, omul care este creştin este de fapt „rânduit la viaţă veşnică”.[16]

 

V.                 Analiza textelor din cartea Evrei în care se regăseşte expresia kata thn taxin

a.      Analiza structurală

Această expresie se regăseşte în capitolele 5, 6 şi 7 din epistola către Evrei, fiind un puternic argument în construcţia uneia din temele principale pe care o dezvoltă autorul în această epistolă, mai precis, superioritatea lui Isus Hristos faţă de Marele Preot al Vechiului Legământ, El făcând parte din preoţia regală din care făcea parte şi Melhisedec, regele Salemului (Gen.14). Pentru a observa care e semnificaţia acestei sintagme în contextul epistolei către Evrei, este necesară o delimitare a pericopelor în care se găseşte aceasta, şi mai apoi o exegeză a acestora.

Expresia κατα την ταξιν μελχισεδεκ pe care Cornilescu a tradus-o cu “după rânduiala lui Melhisedec”, trebuie explicată în cadrul acestor pasaje, aşa că autorul apelează la povestirea din Geneza 14 pentru a accentua anumite trăsături în preoţia lui Cristos pe care el doreşte să le demonstreze că sunt superioare lui Aaron. Numele date lui Melhisedec sunt de asemenea sugestive (pace şi neprihănire) însă este interesant de observat felul în care acest personaj apare şi dispare din povestire (o reprezentare a existenţei eterne a lui Cristos), şi superioritatea sa evidentă faţă de Avraam şi implicit faţă de rânduiala levitică (7:1-10).[17]

                                                               i.      Evrei 5

Expresia kata thn taxin se regăseşte pentru prima dată în Evrei 5:6 şi mai apoi în versetul 10 din acelaşi capitol. Capitolul 5 din această epistolă continuă prezentarea pe care a început-o autorul în capitolul 4:14, respectiv prezentarea Domnului Isus Hristos ca fiind un Mare Preot deosebit de toţi ceilalţi. Capitolul 4 se termină prin încurajarea pe care o dă autorul cititorilor, că se pot prezenta cu mare încredere de Dumnezeu pentru că avem un Mare Preot, care face mijlocirea pentru noi. Pentru aceasta, în primul rând autorul prezintă care sunt de fapt calităţile necesare pentru a fi Mare Preot (5:1-4), subliniind chemarea şi rolul acestuia în această slujbă. Apoi autorul prezintă felul în care Domnul Isus Hristos se califică pentru această lucrare de Mare Preot (5:5-11).

Argumentul din capitolul 5 are o nuanţă paralelistică, punctul comun între v.1-4 şi 5-11 fiind de fapt versetele 5 şi 6, cele care subliniază legătura care există între preoţia lui Aaron şi preoţia lui Hristos şi de asemenea, argumentul care face diferenţa între preoţia de tip levitic şi cea a lui Hristos, de tip divin.

Versetul 1 este în paralelă cu versetul 9, precizându-se rolul Marelui Preot în vechime şi rolul Domnului Isus Hristos („să aducă daruri şi jertfe pentru păcate”-v.1 şi „s-a făcut...urzitorul unei mântuiri vecinice”, v.9). De asemenea vers. 2-4 care prezintă caracteristicile Marelui Preot sunt în paralel cu v. 7-8, care prezintă calificativele Domnului Isus Hristos pentru această slujbă. Versetul 4, care vorbeşte de chemarea Marelui Preot, la fel cum a fost chemat Aaron, este de asemenea în paralel cu versetele 5-6 care prezintă chemarea lui Isus Hristos ca Mare Preot. Paralela este însă una antitetică, slujba şi calităţile care sunt caracteristice lui Isus Hristos fiind net superioare slujbei şi calităţilor marilor preoţi din vechime, aceasta datorită chemării net superioare de care a avut parte Domnul Isus Hristos, chemat să fie Mare Preot în calitate de Fiu de Dumnezeu (v.5), ales „preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec” (v.6,10).

                                                             ii.      Evrei 6

Capitolul 5 se încheie cu versetele 11 la 14, care de fapt constituie deschiderea unei noi pericope în argumentul epistolei. Mai exact de la cap.5:11 şi până la 6:20, autorul epistolei către Evrei prezintă pericolul apostaziei. De la versetul 5:12-14, autorul prezintă ce înseamnă eşecul în progresul credinţei, apoi în primele trei versete din cap. 6, este prezentat de fapt ce înseamnă a progresa în credinţă, şi din v.4-8, autorul menţionează că nu este şansa unui nou început, de aceea trebuie să persevereze în credinţă şi să nu dea înapoi (v.9-12), deoarece promisiunea lui Dumnezeu este demnă de încredere (v.13-20).

În acest context versetul 20, în care se regăseşte expresia κατα την ταξιν μελχισεδεκ are rolul de a încheia pledoaria autorului pentru perseverenţa în credinţă, asigurând cititorul de siguranţa succesului atunci când alege să continue să „păstreze până la sfârşit o deplină nădejde” şi să„calce pe urmele celor ce.. moştenesc făgăduinţa”(v.11-12).

                                                            iii.      Evrei 7

În capitolul 7, autorul se simte responsabil ca să-şi justifice afirmaţiile pe care le-a făcut anterior, începând cu capitolul 5, în care el se referă la Hristos ca fiind unul după „rânduiala lui Melhisedec”. Astfel capitolul 7 este dedicat prezentării lui Melhisedec şi implicit, a Marelui Preot Isus Hristos. Primele 10 versete vorbesc despre măreţia lui Melhisedec, apoi de la 11 la 14, se vorbeşte despre preoţia regală pe care o au atât Melhisedec, cât şi Cristos. Mai apoi de la v.15 la 28 este prezentat cum şi de ce Preoţia lui Cristos este superioară celorlalte preoţii: viaţa lui (7:15-19); jurământul divin (7:20-22); permanenţa Sa (7:23-25) şi Jertfa Sa mai bună (7:26-28).

O primă apariţie a termenului κατα την ταξιν poate fi observată în 7:11, verset ce face parte dintr-o mică pericopă, de la v.11 la 14 care se referă la preoţia regală a lui Melhisedec şi a lui Cristos. Această sintagmă apare în contextul unei întrebări retorice pe care autorul epistolei o adresează cititorilor săi, şi pe care de fapt o anticipează din partea celor care citesc epistola sa. De asemenea el anticipează şi argumentele acestei întrebări şi le enunţă, pentru ca mai apoi să îşi construiască un răspuns bine argumentat.

Evreii aveau ideea că sistemul lor era unul perfect, iar „desăvârşirea ar fi fost cu putinţă prin preoţia Leviţilor”(v.11). Pentru că acest sistem a fost instituit de Dumnezeu, ei se gândeau că avea să dureze pentru totdeauna şi nu avea nevoie de modificări. Însă autorul spune că acest lucru nu este posibil. Chiar şi Scripturile vorbeau despre necesitatea ridicării unui preot pentru a introduce o nouă ordine, de un caracter permanent, deoarece sângele pe care ei îl ofereau prin jertfele aduse nu putea să le şteargă păcatele, ci doar să le acopere, şi nu puteau să aducă sfinţenie acelora care le făceau.[18]

O altă apariţie în acest capitol a acestei sintagme, apare în v.17, verset cu care de fapt îşi începe autorul construcţia argumentului său referitor la Superioritatea Preoţiei lui Cristos. Astfel un prim lucru menţionat este că Cristos are o preoţie superioară datorită vieţii Sale. O viaţă care, datorită faptului că era trăită după rânduiala lui Melhisedec, era trăită în desăvârşire faţă de Lege, pentru că El nu a fost chemat după această rânduială prin „legea unei porunci pământeşti, ci prin puterea unei vieţi nepieritoare”(7:16).

De asemenea, un alt argument în favoarea superiorităţii preoţiei lui Cristos nu este doar viaţa Sa, care era trăită într-o desăvârşire ce depăşea Legea, ci şi jurământul divin pe care Cristos l-a făcut cu celelalte persoane ale Dumnezeirii (v.20-22). Preoţii din seminţia lui Levi erau puşi deoparte şi consacraţi fără ca oficul, slujba lor să le fie confirmate de către Dumnezeu. Ei primeau acest oficiu pe baza unei descendenţe regulate, şi când ajungeau la o anumită vârstă se puteau înrola în această slujbă. Isus Hristos a primit oficiul Său printr-o numire specială, şi i s-a asigurat acest oficiu printr-un jurământ divin.[19]

Argumentul superiorităţii preoţiei lui Cristos continuă mai apoi prin dovedirea permanenţei sale (7:23-25) şi prin prezentarea sacrificiului Său infinit mai bun (7:26-28).

b.      Analiza gramaticală

                                                               i.      Evrei 5:1-10

În capitolul 5,  expresia κατα την ταξιν μελχισεδεκ are un rol pivotal pentru construcţia argumentului principal, de prezentare a superiorităţii preoţiei lui Isus Hristos. În versetul 6, autorul are în vedere citarea întregului verset din Psalmul 110:4, din Septuagintă, subliniind două lucruri importante pentru a face această diferenţiere: συ ιερευς εις τον αιωνα = „tu [eşti ]un preot pentru[20] vecie” şi „κατα την ταξιν μελχισεδεκ” = „potrivit cu rânduiala[21] lui Melhisedec”. Totuşi autorul se observă că doreşte să-şi ancoreze argumentul său principal pentru a face a sublinia superioritatea Preoţiei lui Isus Hristos nu pe durata de timp pentru care a fost chemat, ci pe „rangul”, „rânduiala” (κατα την ταξιν) după care a fost chemat.

Prezenţa lui Melhisedec pe paginile Sfintei Scripturi este una enigmatică, el fiind menţionat într-un mod fugitiv în Geneza 14:18-20 şi apoi amintit de David, după o lungă perioadă de timp, în Psalmul 110. Preoţia lui Melhisedec este cea mai veche rânduială preoţească menţionată în Scriptură, şi deşi Dumnezeu a ridicat o seminţie din cele 12 ale lui Israel ca să se ocupe de această slujbă a preoţiei, de la Melhisedec şi până la Isus Hristos nu s-a mai ridicat nici un alt mare preot la fel ca el, şi asta pentru că Dumnezeu nu a mai admis un alt „împărat-preot” (Geneza 14:18 menţionează că „Melhisedec era Împăratul Salemului”).[22]

                                                             ii.      Evrei 6:13-20

În versetele 13-20 unde este prezentată promisiunea lui Dumnezeu şi faptul că este demnă de încredere, rolul versetului 20 este mai mult conclusiv, autorul subliniind că promisiunea lui Dumnezeu este bazată nu doar pe jurământul Său pe care l-a făcut cu Avraam, ci şi pe baza faptului că prin nădejdea puternică şi neclintită, putem să ajungem acolo unde „οπου προδρομος υπερ ημων εισηλθεν ιησους κατα την ταξιν μελχισεδεκ αρχιερευς γενομενος εις τον αιωνα” = unde un ante-mergător[23] în numele nostru[24] a intrat[25] [ , ] Isus, potrivit cu rânduiala lui Melhisedec devenind un mare preot pentru veac”. Înţelesul pentru această afirmaţie, este aceea că Domnul Isus Hristos a mers primul în sanctuarul ceresc. El a deschis calea. El a mers acolo pentru a ne pregăti un loc.

Având un astfel de asemenea prieten şi mijlocitor, ar trebui să fim încurajaţi în nădejdea pe care o avem cu privire la viaţa veşnică, şi în ciuda suferinţelor şi a circumstanţelor din jurul nostru să rămânem calmi.

 

                                                            iii.      Evrei 7:11, 15-17, 21-22

Versetul 11 prezintă o imagine contrastantă între „κατα την ταξιν μελχισεδεκ ετερον ανιστασθαι ιερεα” = “potrivit cu rânduiala lui Melhisedec un alt preot să se ridice[26]” şi “ou κατα την ταξιν ααρων λεγεσθαι”  = „şi nu numit potrivit cu rânduiala lui Aaron”[27].

Versetul 15 şi versetul 17, compun argumentul autorului  în demonstrarea superiorităţii preoţiei lui Cristos, datorită vieţii Sale. Astfel v.15 începe prin afirmaţia „και περισσοτερον ετι καταδηλον εστιν” = “şi chiar mai vădit este încă” , autorul subliniind că Domnul Isus Hristos avea nu doar să vină din seminţia lui Iuda, însă subliniază nevoia unei schimbări ale preoţiei. O dovadă puternică a necesităţii unei astfel de schimbări a fost demonstrată şi de faptul că Mesia avea să vină din tribul lui Iuda; şi un argument şi mai puternic, este faptul că urma să fie un preot după rânduiala lui Melhisedec (κατα την ομοιοτητα[28] μελχισεδεκ); adică el este la acelaşi rang cu cineva care nici măcar nu aparţinea grupului respectiv.

Versetul 17 reprezintă de fapt argumentul pivotal în demonstrarea superiorităţii preoţiei lui Isus Hristos prin viaţa sa faţă de preoţia făcută „după Lege”. „μαρτυρειται γαρ οτι = pentru că El[29]mărturiseşte” că „συ ιερευς εις τον αιωνα κατα την ταξιν μελχισεδεκ” = „tu preot eşti pe vecie după rânduiala lui Melhisedec”. Importantă este menţionarea τον αιωνα care se traduce „pentru vecie”. Prin aceasta autorul subliniază faptul că Cristos diferă de toţi cei din seminţia lui Levi deorece a fost făcut preot pentru vecie.[30] Trebuie precizat că deşi termenul mlwO(l (laoulam) care este folosit pentru a prezenta durata de timp („pe vecie”) în Vechiul Testament nu înseamnă tot timpul eternitate, ci uneori face referire la o perioadă lungă de timp, adesea această perioadă fiind extinsă cel mult până la Cristos. Trebuie menţionat însă că „pentru vecie” este aplicat sacrificiilor vetero-testamentale făcând referire nu atât la ceremonia externă, cât la semnificaţia mistică. În această situaţie se poate spune că atunci când se face referire la preoţia pentru vecie a lui Moise şi a celorlalţi preoţi, de fapt se vorbeşte despre o preoţie care e valabilă până la Cristos, când se pune în aplicare Noul Legământ. Odată cu venirea lui Cristos, şi oferirea unei preoţi veşnice şi continue, nu se mai poate identifica un timp terminus al acestei preoţi, pentru că oridecâteori se foloseşte acest cuvânt cu privire la Cristos, se referă la un timp fără finitate.[31]

Versetul 21 continuă de fapt prezentarea începută în vers. 15, prin care se dovedeşte superioritatea preoţiei lui Cristos. Versetele 20-22 însă îl prezintă pe Cristos ca având o preoţie superioară datorită jurământului divin pe care l-a făcut. Versetul 21 spune „ο δε μετα ορκωμοσιας δια του λεγοντος προς αυτον” = “el[32] dar cu jurământ prin acela care i-a spus”: “ωμοσεν κυριος και ου μεταμεληθησεται συ ιερευς εις τον αιωνα” = „a jurat[33] Domnul şi nu se va răzgândi[34]: tu [ eşti ] un preot pentru veac[35]”. Astfel că Domnul Isus a devenit preot în virtutea jurământului depus de Dumnezeu pentru El. Aceasta nu înseamnă că promisiunile lui Dumnezeu nu sunt demne de crezare, însă un jurământ este privit ca fiind mult mai sacru decât o promisiune, şi faptul că Dumnezeu a jurat , subliniază de fapt cea mai mare încredere posibilă că ceea ce El a promis se va întâmpla.[36]

De menţionat este şi felul în care se încheie această mică pericopă, în versetul 22, care este o concluzie de fapt la v.21: „κατα τοσουτο και κρειττονος διαθηκης γεγονεν εγγυος ιησους” = „prin aceasta şi mai mult Isus a devenit un chezaş[37] al unui legământ mai bun”. Isus Hristos este „girantul” între Dumnezeu şi om în Noul Legământ. El este reprezentantul divinităţii care garantează relaţia omului cu Dumnezeu. El devine responsabil de a mijloci, de a aplica dreptatea şi justiţia în aşa mod încât să nu ne pierdem mântuirea, deşi suntem păcătoşi.[38]

 

VI.              Concluzie

Mesajul transmis de către autorul epistolei către Evrei, potrivit căruia Mesia nu este Mare Preot după rânduiala lui Aaron, ci după rânduiala lui Melhisedec, arată de fapt că Mesia, respectiv Domnul Isus Hristos nu a desconsiderat Legea Vechiului Testament şi nici nu a încercat să se instaleze singur, într-un mod ilegal, ca Mare Preot pe linia lui Aaron. În decursul relativ recentei lor istorii (postmacabeene), naţiunea lor a fost amarnic dezbinată  atunci când, din motive politice, oameni care nu se trăgeau de pe linia corectă, potrivit Legii, au preluat totuşi slujba de mare preot.[39] Spre deosebire de ei, Isus nu a încercat niciodată să slujească nici măcar ca preot obişnuit, cu atât mai puţin ca mare preot, în Templul din Ierusalim. Când a devenit Mare Preot, acest lucru nu s-a întâmplat în contextul Templului de la Ierusalim şi al ordinului preoţesc aaronic, ci într-un context cu totul divin.

Ideea despre preoţia de tip divin, după Melhisedec a lui Isus Hristos este introdusă în Evrei 5:6,10 dar explicaţia acestei sintagme este întreruptă de o prezentare parenetică (5:11-6:19) necesară din cauza imaturităţii în credinţă a cititorilor. Capitolul 7 însă este rezervat în întregime unei dezvoltări ample care să argumenteze „preoţia după rânduiala lui Melhisedec” (7:1-10) şi care este slujba sa ca Mare Preot al Noului Legământ (7:11-28). Imaginea vetero-testamentală a lui Melhisedec era de fapt simbolică pentru persoana Domnului Isus Hristos, care era adevăratul Preot şi Împărat, şi a cărui preoţie este superioară oricărei preoţii umane, fiind indisolubilă, eficientă şi perfectă pentru eternitate.

Cuprins

 

1.      Introducere

2.      Contextul Epistolei către Evrei

a.       Titlul

b.      Data scrierii

c.       Autorul

d.      Destinatarul

e.       Contextul scrierii

f.        Conţinutul cărţii

3.      Structura Epistolei către Evrei

4.      Semnificaţii ale expresiei Kata thn taxin

a.       În lumea elenistă

b.      În LXX

c.       În Noul Testament

5.      Analiza textelor din cartea Evrei în care se regăseşte expresia kata thn taxin

a.       Analiza structurală

                                                                                                                                                                           i.      Evrei 5

                                                                                                                                                                         ii.      Evrei 6

                                                                                                                                                                        iii.      Evrei 7

b.      Analiza gramaticală

                                                                                                                                                                           i.      Evrei 5:1-10

                                                                                                                                                                         ii.      Evrei 6:13-20

                                                                                                                                                                        iii.      Evrei 7:11, 15-17, 21-22

6.      Concluzie

Bibliografie

 

1)       *** Bilia cu Explicaţii, Berlin, Ohio, Christian Aid Ministries, 1998.

2)       *** Dicţionar Biblic, Oradea, Editura Cartea Creştină, 1995.

3)       *** Dicţionar Limba Română, Bucureşti, Editura Litera, versiune electronică.

4)       ***  Strong's Greek Lexicon, versiune electronică.

5)       Baban, Octavian, Introducere în limba greacă a Noului Testament, Bucureşti, Editura Doroteea, 2003.

6)       Balz, Horst şi Schneider, Gerhard (ed), Exegetical Dictionary of the New Testament-Volume 3 , Grand Rapids, Michigan: Eerdmans Publishing Company, 1994.

7)       Barnes, Albert, Barnes’ Notes on the Old & New Testaments, Grand Rapids, Michigan, Zondervan Publishing House, 1980.

8)       Brown, John, Hebrews, London, The Banner of Truth Trust, 1983.

9)       Calvin, John, Calvin’s Commentaries-volume XXII, Grand Rapids, Michigan, Baker Book House, 1989.

10)    Gaebelein, Frank E. (ed.), The Expositor’s Bible Commentary, Grand Rapids, Michigan, Zondervan Publishing House, 1981.

11)    Gooding, David, O împărăţie ce nu poate fi clătinată, Cluj, Logos, 1995.

12)    Guthrie, Donald, New Testament Introduction, Downers Grove, Illinois, InterVarsity Press, 1990.

13)    Hewitt, Thomas, The Epistle of the Hebrews, London, The Tyndale Press, 1973.

14)    Keener, Craig S., The IVP Bible Background Commentary-New Testament, Downers Grove, Illinois, InterVarsity Press, 1993.

15)    Kittel, Gerhard şi Friederich, Gerhard (ed.), Theological Dictionary of the New Testament – Volume VIII, Grand Rapids, Michigan: Eerdmans Publishing Company.

16)    MacDonald, William, Comentariul biblic al credinciosului-Noul Testament, Lampadarul de Aur, 2004.

17)    Marshall, Alfred, The Interlinear Greek – English New Testament, London, Samuel Bagster and Sons Limited, 1966.

18)    Metzger, Bruce M., A Textual Commentary on the Greek New Testament, Stuttgart, Deutsche Bibelgesellschaft, 2001.

19)    Nestle-Aland, Greek-English New Testament, Stuttgart, Deutsche Bibel gesellschaft, 2001.

20)    Rienecker, Fritz şi Rogers, Cleon, Linguistic Key to the Greek New Testament, Grand Rapids, Michigan, Zondervan Publishing House, 1980.

21)    Ţunea, Ioachim, Studiu exegetic asupra Epistolei către Evrei, Bucureşti, Editura Uniunii Comunităţilor Baptiste din R.S. România, 1982.

22)  Wilson, Geoffrey B., Hebrews- A Digest of Reformed Comment, London, The Banner of Truth Trust, 1970.