Vă oferim

predici scrise

studii homiletice

studii pastorale

Actionati unul din linkurile de mai jos pentru a vizualiza articolul aferent, din lista de subdomenii

Predici scrise

 

Studii homiletice

Textul predicii

Studii pastorale

Predicatorul si lucrarea lui Dumnezeu

Consacrarea celui ce-L slujeste pe Dumnezeu

 

 

 

I.     INTRODUCERE

                                1.   Ce putem înțelege prin ,,consacrare”?

Pentru o abordare cât mai corectă a acestui subiect este necesară o definire a termenilor de importanță majoră ce vor fi folosiți pe parcursul lucrării: ,,consacrare”  și „ungere” – așa  cum le  găsim definițiile în dicționarul explicativ al limbii române:

„A consacra”  = a pune la dispoziție, a dărui cu totul; a închina, a destina. A (se)  dedica, a (se) devota.

,,Consacrare” = Acțiunea de a se consacra; dedicare, consfințire;  spec. Stabilire a capacității, a meritelor deosebite ale cuiva într-un anumit domeniu.

,,Consacrat” = (Despre oameni) Care este considerat ca o autoritate într-un anumit domeniu, care se bucură de recunoaștere unanimă.

,,A unge” = Tranz. A investi în funcție un monarh sau un arhiereu.

,,Ungere” = Acțiunea de a (se) unge și rezultatul ei.[1]

Păstorii din vremea noastră pot găsi multe modele de oameni dedicați din trecut, dar modelul cel mai elocvent rămâne Domnul Isus Hristos, Care a facut din lucrarea încredințată de Dumnezeu Tatăl un mod de viață, ceea ce reprezintă adevarata consacrare a slujitorului Domnului, a Cuvântului sfânt și a Împărăției Cerurilor.

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Domnului.”        Luca 4: 18 –19

Un alt exemplu celebru de consacrare este apostolul Pavel, care s-a remarcat prin celebrele cuvinte: ,,Căci pentru mine a trăi este Hristos și a muri este un câștig.”       Filipeni 1:21

Adevărata consacrare este atunci când totul este pus la dispoziția Domnului, o lepădare totală de sine prin care slujitorul să demonstreze că mai importantă decât orice este persoana Mântuitorului.

 

                2.   De ce pastori consacrati?

Faptul că păstorul este cel care vestește și proclamă Cuvântul Lui Dumnezeu dă o importanță deosebită acestuia în ceea ce priveste slujirea lui. ,,Meseria” slujitorului Domnului este predicarea și păstorirea, iar această slujbă este în legătură directă cu consacrarea păstorului. „Predicarea este proclamarea mesajului lui Dumnezeu prin personalitatea unui om ales al lui Dumnezeu, pentru a satisface nevoile umanității.”[2] Conform acestei definiții a predicării, predicatorul este mai întâi un recipient al mesajului primit din partea lui Dumnezeu  prin intermediul Scripturilor inspirate și prin părtășia cu Dumnezeu în Isus Hristos. Apoi el este cel ce transmite mesajul divin  prin iluminarea și călăuzirea Duhului Sfânt.[3] În această transmitere intervine atât caracterul, cât și personalitatea păstorului, iar aceste două elemente sunt în directă legătură cu consacrarea sa față de Domnul, în împlinirea slujbei ce i-a fost încredințată.

Slujba preoției este comună tuturor credincioșilor, fiecare trebuie să mărturisească despre Dumnezeu, despre dragostea Lui pe care a arătat-o față de oameni prin Domnul Isus Hristos, totuși doar unii au o chemare specială de a-și consacra (dedica) întreaga viață numai slujirii Domnului fără a lucra în alt domeniu. Acest lucru, Charles Haddon Spurgeon îl surprinde  foarte bine: ,,În dispensațiunea actuală, preoția este comună tuturor credincioșilor, dar a prooroci, sau ceea ce este același lucru cu a fi îndemnat de Duhul Sfânt la o dedicare completă pentru vestirea Evangheliei, este darul și chemarea unui număr de inși, relativ mic. Aceștia trebuie să fie siguri de chemarea lor, așa cum erau și proorocii, și cum își pot justifica slujba, dacă nu printr-o chemare asemănătoare?”[4]

O persoană nu poate fi un adevărat păstor dacă nu este consacrată de Dumnezeu pentru această slujbă. Câteva exemple din Scriptură ar fi edificatoare pentru a înțelege ce califică o persoană pentru a fi păstor (slujitor al Domnului):

 

„A venit un om trimis de Dumnezeu;  numele lui era Ioan.”              Ioan1:6

„Amos a răspuns lui Amația: ‘Eu nu sunt nici prooroc, nici fiu de prooroc; ci sunt păstor, și strângător de smochine de Egipt. Dar Domnul m-a luat de la oi, și Domnul mi-a zis’: ‘Du-te și proorocește poporului Meu Israel!’ ”              Amos7:14 - 15

„Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi; și v-am rânduit să mergeți și să aduceți roadă, și roada voastră să rămână, pentru ca orice veți cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.”            Ioan 15:16

„Isus le-a zis din nou : ‘Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi’.”                Ioan20:21

„Mulțumesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic de încredere, și m-a pus în slujba Lui.”                1Timotei1:12

„Luați seama dar, la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a căștigat-o cu însuși sângele Său.”     Fapte 20:28

 

Toate aceste versete arată foarte clar faptul că Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Duhul Sfânt consacră pe oameni în lucrarea Lui Dumnezeu. Cel mai mare privilegiu din întreaga lume este să fii predicator pentru că Acela care te cheamă în această lucrare este Însuși Dumnezeu.

3.   Cum se poate dovedi consacrarea?

                Este important ca enoriașii să vadă în păstorul lor un om consacrat lui Dumnezeu. Simplul fapt că o persoană deține o slujbă eclesiastică nu înseamnă că acea persoană este consacrată. Oamenii au nevoie să vadă slujitori consacrați Domnului. Aceasta nu este o obligație, ci este hotărârea sinceră a unei persoane de a-și dedica viața întru totul Domnului, pentru ca suveranitatea lui Dumnezeu să se vadă clar în viața acelei persoane.

                Singura modalitate prin care oamenii îl pot vedea pe Hristos stapân în viața păstorului este trupul și viața sa. Hristos trebuie glorificat prin trăirea și trupul păstorului. Când o persoană dorește să se dedice Domnului, atunci are datoria (obligația) de a-și dedica viața trupească Lui. Dedicarea trebuie să se manifeste astfel încât:

·      păcatul să nu-și găsească locul în viața păstorului;

·      să nu-i fie rusine (păstorului) de de acțiunile sale;

·      să-L preamărească pe Hristos fie prin viața, fie prin moartea sa.[5]

               

               

          II.     UNGEREA DIVINĂ   

Un om care face o lucrare atât de importantă și complexă prin natura mesajului pe care îl transmite, mesaj din partea lui Dumnezeu către neamul omenesc, prin faptul că acesta este modul în care Dumnezeu a hotărât să lucreze pentru răscumpărarea sufletelor pierdute face ca acesta să nu fie o persoană oarecare ci una aleasă de Dumnezeu pentru această lucrare, o persoan㠄consacrat㔠(dedicată), „unsă”, împuternicită.

Predicatorii sunt „temple” ale Duhului Sfânt (de altfel ca toți credincioșii), așa cum este scris în 1Corinteni 6: 19: „... trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi, și pe care l-ați primit de la Dumnezeu”, iar pentru a-și putea duce la îndeplinire slujba cu demnitate ei trebuie să caute să aibă ceea ce  Charles Haddon Spurgeon numea „ungerea sfântă”.

„Pe vremea Vechiului Testament, cuvintele consacrarea și ungere erau folosite interschimbabil, pentru a face referire la ‘punerea de-o parte’ a slujitorilor lui Dumnezeu, cum au fost Aaron și fiii săi. Poruncile pe care le-au primit erau clare: ‘Să-i ungi, să-i închini în slujbă, să-i sfințești, și-mi vor sluji ca preoți’ (cf. Exod 28:41; Levitic 21:10). Într-adevăr, ceremonia ungerii se aplica în cazul tuturor slujbelor și lucrărilor importante ale robilor lui Iahve. Profetul era uns ca să fie mesagerul lui Dumnezeu pentru popor (cf. 1 Împarati 19:16). Preotul era uns ca să fie sfânt înaintea Domnului (cf. Levitic 8:12). Împăratul era uns pentru ca Duhul Domnului să se odihnească peste el cu putere (cf. 1Samuel 16:13). Nici unul dintre slujitorii Domnului nu era (și nu este) calificat pentru lucrare, fără ungerea sfântă.”[6]

Se pot analiza două aspecte ale ungerii divine, după cum ne arată Olford în ,,Predicarea expzitivă”: ,,taina” și ,,simbolul”.

 

1.   Taina ungerii divine

,,Este o mare deosebire între slujba păstorului și celelalte profesii … păstor și predicator nu poți fi dacă vrei, ci numai dacă ești chemat.” [7]Dumnezeu are singura și deplina autoritate de a chema și trimite o persoană în lucrarea de sclujire fără să întrebe pe oameni.[8] Pentru a putea înțelege mai bine acest aspect vom privi la viața și lucrarea Domnului Isus Hristos pe pământ: ,,Isus era plin de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei Sale.”        Luca 1:35

Nașterea și viața Sa au fost „umbrite” de puterea Celui Preaînalt, dar ungerea Lui a avut loc când S-a înfățișat înaintea Tatălui Său, primind confirmarea divina, în vederea lucrării pe care trebuia să o facă. Această taină a ungerii lui Isus poate fi rezumată în trei cuvinte cheie: sfințenie, supunere și rugăciune.[9]  

                                                A.   Sfințenia

„În relație cu Dumnezeul Său, Isus a fost și este sfânt, deoarece toate cuvintele și faptele Sale revelează însăși natura Tatălui Său ceresc. În relație cu oamenii, Isus a fost și este nevinovat, deoarece nu s-a găsit răutate în viața și lucrarea Lui. În relație cu Sine, Isus a fost și este ‘fără pată’, deoarece, ca Profet, Preot și Împărat, nu s-a spurcat cu nici o necurăție și nu a avut nici măcar un singur păcat.”[10]

 

Păstorul, ca și slujitor al lui Dumnezeu, ca urmaș al Domnului Isus Hristos nu poate decât să caute să traiască ca și Cel pe care Îl slujește. Sfințenia trebuie să fie o caracteristică a păstorului. De altfel, despre un păstor care nu trăiește o viață de sfințenie se poate afirma că nu are „ungerea” din partea Domnului. Sfințenia (pietatea) păstorului poate fi considerată o carte de vizită și de recomandare pentru Biblie. [11] Ceea ce propovaduiește predicatorul și ceea ce păstorul cere de la enoriași trebuie să trăiască el cu consacrare în lumina Bibliei. O viață trăită în sfințenie este ceea ce dorește Dumnezeu de la slujitorii Săi. Cuvintele profetul Isaia sunt deosebit de sugestive în acest sens: ,,Curățați-vă, cei ce purtați vasele Domnului!”       Isaia 52:11

                                                B.   Supunerea

„Măcar că era Fiu, a învățat să asculte, prin lucrurile pe care le-a suferit.”    Evrei5:8

În umanitatea Sa, Mântuitorul a ascultat atât de părinții Săi pământești cât și de Dumnezeu Tatăl „pentru a se dovedi pe deplin ‘urzitorul unei mântuiri veșnice’.”[12]

Păstorul trebuie să asculte în totul de Dumnezeu, oricât de greu i s-ar părea acest lucru câte-o dată. De fapt orice creștin și urmaș al lui Isus trebuie să facă acest lucru. Dacă nu ascultă de El, Dumnezeu nu poate să dea ungerea Sa păstorului.

 

 

                                                C.   Rugăciunea

Descoperim în Sfanta Scriptură că Domnul Isus s-a rugat foarte mult. Adesea El se retrăgea în locuri pustii pentru a sta în rugăciune cu Tatăl. Este necesar ca păstorul sa aibe o viață de rugaciune mai intensă ca ceilalti, dar mai mult rugaciunile lui trebuie să fie mai adânci și mai duhovnicești.[13]  Rugăciunea este cea care dă putere păstorului. Mântuitorul i-a învățat pe ucenici că dacă vor să cunoască puterea Duhului Sfânt trebuie să o ceară în rugaciune. Numai printr-o viață de rugăciune se poate obține o viață plină de biruință în lucrarea de răspândire a Evangheliei. Păstorii trebuie să fie oameni ai rugăciunii. ,,Dacă predicarea ... nu are autoritate, este din cauză că nu avem ungerea, iar dacă nu avem ungerea, este din cauză că nu o cerem.”[14] De asemenea păstorul nu poate rezolva problemele enoriașilor printr-o înțelepciune seculară, ci are nevoie de înțelepciunea oferită de Domnul, de călăuzirea divină. Rugaciunea este soluția tuturor problemelor personale ale păstorului, dar este soluția tuturor problemelor bisericii.

 

                                2.   Simbolul ungerii divine[15]

După cum știm, conform cu Sfânta Scriptură, Duhul Sfânt s-a coborât peste Domnul Isus în chip de porumbel: ,,Duhul Sfânt S-a coborât peste El în chip trupesc, ca un porumbel” (cf. Luca 3:22). Știm că porumbelul este simbolul purității, al păcii, al dăruirii și al puterii. Se poate înțelege ce înseamnă aceasta analizând cele patru simbolistici ale porumbelului: puritatea, pacea, dăruirea și puterea. Este foarte interesant că aceste simboluri pot fi considerate semne ale consacrarii.

A.   Porumbelul, ca simbol al păcii

Atunci când Noe a primit în corabie porumbelul ce aducea în cioc ramura de măslin, a știut că Dumnezeu „declarase” pace cu pământul. ,,Începând de atunci în gândirea ebraică și în învățătura creștină porumbelul este văzut ca simbol al păcii.”[16] Păstorii trebuie să fie oameni ai păcii, ei trebuie să proclame pacea, împăcarea omului răzvrătit cu Dumnezeu. Ei trebuie să fie oameni împăciuitori pentru că sunt fii ai Lui Dumnezeu: ,,Ferice de cei împăciuitori,căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu!” (cf. Matei5:9).

B.   Porumbelul, ca simbol al purității

„Când i-a îndemnat pe ucenici să fie ‘fără răutate ca porumbeii’ (cf. Matei 10:16), Isus a vrut să sublinieze transparența și puritatea. Akeraios înseamn㠑curat’, și este folosit metaforic în Noul Testament pentru a desemna ceea ce este... fără răutate.”[17]

Pastorii trebuie să fie prin excelență oameni curați, pentru că că trupurile lor sunt temple ale Duhului Sfânt și atunci mai ales slujitorii Domnului Isus trebuie să fie „purtători” ai Duhului Sfânt. Despre Robert Murray M Cheyne (1813-1843) se spune că spiritualitatea sa era atât de evidentă încât atunci când ajungea la amvon oamenii începeau să plângă. Un predicator așa ar trebui să fie. Un pastor a spus: „Nevoia cea mai mare a oamenilor este sfințenia mea”.[18]

C.   Porumbelul, ca simbol al dăruirii

Porumbelul, putea fi adus ca jertfă în timpul Vechiului Testament (cf. Levitic 12:6 ; 14:4-8).

Facand analogie cu evenimentele din timpul Noului Testament, Domnul Isus s-a adus pe sine Insuși jertfă pentru mântuirea întregii omeniri. La fel și pastorul trebuie să se dăruiască pe sine Domnului pentru ca lucrarea sa să fie eficientă, încununată de succes și plăcută Domnului, Celui pe care îl slujesc de fapt. El dorește ca slujitorii Săi să I se dăruiască cu tot ceea ce sunt. Predicatorul nu poate sluji la doi stăpâni. Dăruirea prefăcută este o jalnică atitudine a unui predicator. Pastorul nu poate pretinde că e al Domnului, el trebuie cu adevărat să fie al Lui pentru ca să aibă putere în lucrare, dar „acest lucru se poate întâmpla numai dacă, în propia noastră viață, cunoaștem Duhul dăruirii.” [19]

D.   Porumbelul, ca simbol al puterii

„Ci voi veți primi o putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi.”         Faptele apostolilor  1:8

„Și iată că voi trimete peste voi făgăduința Tatălui Meu;  dar rămâneți în cetate până veți fi îmbrăcați cu putere de sus.”   Luca24:49

Aceste versete ne arată că Duhul Sfânt este putere. El este puterea lui Dumnezeu.

„Datorită blândeții sale, porumbelul este un simbol al puterii.”[20] Despre Moise se spune că era cel mai blând om de pe pământ, dar ce om, ce conducător a fost el! Mulți azi cred că blândețea este o slăbiciune, dar acesta este paradoxul vieții creștine, „când ne recunoaștem slăbiciunea – și numai atunci – suntem puterenici (cf. 2 Corinteni 12:10).”[21] Doar atunci când predicatorul recunoaște că de fapt el nu e nimic, că tot ceea ce este e pentru că Dumnezeu s-a îndurat de el, la fel cum e și chemarea în lucrare (e chemarea lui Dumnezeu) abia atunci puterea Duhului Sfânt e peste el. Cât timp se crede ,,tare” prin propriile puteri atunci de fapt e mai slab ca niciodată și lipsit de puterea Duhului Sfânt. Fără această ungere, predicatorul nu are nici o putere, „iar fără putere nu putem avea autoritate mântuitoare în predicarea noastră”[22]

 

III.     SCOPUL UNGERII DIVINE

„Duhul Domnului este peste mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsați și  să vestesc anul de îndurare al Domnului.”        Luca 4:18- 19)

Scopul ungerii divine este acela de ajutare a oamenilor și de predicare a Evangheliei. Aceasta ajutorare a oamenilor trebuie sa aiba în vedere atât nevoile trupești, cât și cele spirituale. Consacrarea se poate vedea cel mai bine în relația păstorului cu frații și  modul cum aplică adevărurile conținute în Evanghelie în viața cotidiană.

Sunt patru categorii de oameni ce trebuiesc ajutați: săracii, cei cu inima zdrobită, cei legați și orbii. Domnul Isus cât timp a lucrat pe pământ i-a atras pe oameni la Sine, prin minunile pe care le-a făcut, prin predicile pline de putere și înțelepciune dar și prin dragostea Sa pe care a arătat-o în primul rând față de cei săraci, oropsiți și împovărați, față de cei orbiți în păcatele lor.

1.   Cei săraci

Încă de la începutul lucrării Sale Domnul Isus a spus că  El predică Evanghelia celor săraci. De altfel Biserica Primară s-a ocupat îndeaproape de săraci, și de strângerea de ajutoare pentru săraci, orfani și văduve: ,,Vă mărturisesc că au dat de bună voie, după puterea lor, și chiar peste puterile lor. Și ne-au rugat cu mari stăruințe pentru harul și părtășia la această strângere de ajutoare pentru sfinți” (cf. 2 Corinteni 8: 3-4). Dacă Insuși Domnul Isus Hristos, Cel pe care pastorii îl slujesc și-L predică, s-a ocupat îndeaproape de nevoile celor săraci și în nevoi, cu cât mai mult cei care-L urmează, slujesc trebuie să facă acest lucru.[23]

2.   Cei împovărați

Pentru ca oamenii cu inima zdrobită sa poata fi ajutati, este nevoie de ungerea Duhului Sfant. Cel cu inima zdrobită nu poate fi ajutat, doar daca ii este inteleasa cu adevărat durerea. De aceea un pastor are neapărată nevoie de ungere din partea Domnului pentru această lucrare: ,,Ca păstori, predicatori ne vom da seama că, ... , cele mai bune cuvinte sunt lacrimile noastre sincere, izvorâte din zdrobirea inimilor noastre.”[24]

3.   Cei legați

Când cineva stăpânește asupra cuiva înseamnă că este stăpânul aceluia peste care domnește, iar cel stăpânit este robul aceluia care-l stăpânește. La fel orice lucru care stăpânește pe cineva (de exemplu o persoană care fumează și nu poate renunța la acest viciu) este „domnul” acelei persoane. Lumea întreagă este astăzi plină de oameni „stăpâniți” de tot felul de vicii, mai mult sau mai puțin dăunătoare. Lumea întreagă e plină de persoane „legate” care nu realizează acest lucru. Doar Domnul Isus poate elibera; a arătat acest lucru în timpul cât a trăit pe pâmânt și-l arată în Sfânta Scriptură, de aceea predicatorii, cei ce vestesc Cuvântul Domnului, pot duce Cuvântul eliberator celor ce sunt înrobiți.[25]

4.   Cei orbi

Cei care nu înțeleg adevărul Sfintei Scripturi, sunt considerați orbi din punct de vedere spiritual. Pastorii prin puterea Duhului Sfânt trebuie s㠄deschid㔠ochii acestora explicând Cuvântul, dar pentru a avea loc „deschiderea”, adică înțelegerea Scripturii este nevoie de ungerea Duhului Sfânt, pentru că aceasta o poate face doar El, Duhul Sfânt.[26]

5.   Cei loviți

„Cuvântul apăsați este folosit doar aici în tot Noul Testament. Verbul care stă la baza acestui adjectiv substantivizat înseamn㠄a rupe în bucăți”. Misiunea lui Isus a fost să vindece inimile zdrobite. Lui Ii plăcea să-i slujească pe cei care, în concepția societății de atunci, erau imposibil de vindecat.”[27]

 

IV.     CONCLUZIE

,,În religie, ca și în multe alte aspecte umane, cei hăruiți din punct de vedere spiritual au menirea de a-i conduce, de a-i sprijini pe cei mediocri. Poeții și pictorii ne ajută să apreciem natura , muzicienii ne stimulează dragostea pentru armonie, oamenii buni ne direcționează spre virtute. Deci cei consacrați îi direcționează (îndrumă) pe alții spre consacrare ... Adesea sfântul este constrâns să exprime propriile sale experiențe … pentru cei ce doresc să âmpărtășească ceea ce el a găsit.”[28]

    Acolo unde este ungerea Duhului, va fi și autoritate întotdeauna in ceea ce priveste directionarea corecta a oamenilor, pentru că numai El, Dumnezeu poate da această autoritate, pentru că este lucrarea Lui și aceasta se face așa cum El a hotărât. Daca predicatorul nu va fi plin de Duhul Sfant, el nu va realiza nimic si acest lucru il surprinde John Piper foarte bine cand spune ca ,,în lipsa unei asemenea demonstratii a Duhului si a puterii in predicarea noastra nu se va realiza nimic de durata, indiferent de numarul oamenilor care vor admira puterea noastra de convingere sau se vor bucura de ilustratiile pe care le vom folosi sau vor invata din doctrina noastra.”[29]

Păstorul dedicat (consacrat) lui Dumnezeu în totalitate trebuie să fie un model autentic de trăire creștină. Imaginea lui Hristos trebuie să fie redată în mod clar prin viața lui în toate aspectele. Consacrarea se realizează și se menține doar prin lucrarea Duhului Sfant în viața păstorului. Așa cum spune și Scriptura, omul de unul singur nu poate realiza nimic. Domnul este acela care pune în păstor atât dorința, cât și înfăptuirea consacrării.

Consacrarea este cu atât mai importantă cu cât:

,,Fiecare biserică este o reflectare a păstorului ei. Acesta este un adevăr profund. Dacă un păstor îl iubește pe Domnul Isus și poporul Îl va iubi. Dacă el iubește și trăiește Cuvântul lui Dumnezeu și ei vor face la fel. Dacă el va face din mărturisirea lui Hristos un stil de viață și ei îi vor urma exemplul.”[30]

                Doar un păstor consacrat va putea folosi urmatoarele cuvinte ale apostolului Pavel: ,,Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Cristos.”              (1 Corinteni 11:1)

 

 

 

 

                                          

BIBLIOGRAFIE

 

 

 

1.   *** Biblia sau Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament, traducere de Dumitru Cornilescu.

2.         *** Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul de Lingvistic㠄Iorgu Iordan”, Univers enciclopedic, Bucuresti,1998.

3.         Bunaciu, Ioan, Curs de Teologie Pastorală, Institutul Teologic Baptist de grad universitar din București, Facultatea de Teologie Baptistă, Buburești.

4.         Mathews Shailer, și Smith, Gerald Birney, A Dictionary of Religion and Ethics, Waverly Book Company, LTD., Londra, 1921.

5.         Olford, Stephen și Olford, David, Predicarea Expozitivă, Editura Institutului Biblic „ Emanuel”, Oradea, 2000.

6.         Piper, John, Suprematia lui Dumnezeu in predicare, Editura ,,Cartea Crestina”, Oradea, 1999.

7.         Spurgeon, H. Charles, Sfaturi pentru predicatori, Editura ,,Stephanus”, Bucuresti,1998.

8.         Talpoș, Vasile, Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, Editura ,,Lumina Lumii”, 1993.

9.         Wemp, C. Sumner, Ghid de pastorire practica, Societatea Misionara Romana, 1985.

10.    Truța, Ionel, Homiletica - sfaturi pentru predicatori / preoți, Editura ,,Candelea”, Arad, 2001.

 

 

 

 

Introducere

Deşi concepţia multor oameni este aceea că munca este un lucru ruşinos sau ‚a lucra’ este ceva înjositor, concepţia creştină ar trebui să fie cu totul alta. ,A lucra’ nu este o ruşine, ceva umilitor, ci dimpotrivă este ceva de apreciat, demn de toată lauda. În contextul evanghelic această expresie capătă conotaţii profunde, deoarece atât verbul, cât şi derivatele sale au implicaţii spirituale. Expresia ‚lucrarea lui Dumnezeu’ ne introduce într-o altă latură semantică, diferită de cea obişnuită, din sfera semantică a verbului ‚a lucra’. În lumina Noului Testament ‚lucrarea lui Dumnezeu’ are legătură directă ,marea trimitere’, adică are legătură cu propovăduirea Cuvântului sfânt cu scopul descoperirii adevărului în vederea mântuirii sufletelor spre slava lui Dumnezeu. ,,Fără conştiinţa trimiterii, un predicator nu-i predicatorul lui Dumnezeu, ci al oamenilor. Dumnezeu nu sprijină decât pe cine trimite El.”[1]

A fi părtaş la lucrarea lui Dumnezeu poate fi o opţiune, dar odată ce o persoană alege să se implice în această lucrare, această implicare devine o obligaţie. ,,Bisericile doresc lucrători talentaţi în slujba lor, dar nu pretind acest lucru cu orice preţ. Însă Bisericile nu renunţă la munca slujitorilor lor. Ele au dreptul să pretindă muncă din partea păstorului sau a lucrătorului din slujba lor.”[2]

 

I.    Predicatorul în lucrarea lui Dumnezeu

Modelul de persoanei care lucrează este descoperit încă de pe primele pagini ale Sfintei Scripturi. Imaginea lui Dumnezeu Creatorul este cea de ‚lucrător’. Mântuitorul mărturiseşte despre un Dumnezeu Trinitar care lucrează: ,,Tatăl Meu lucrează şi Eu de asemenea lucrez” (Ioan 5:17). Având în vedere că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, conceptul de muncă i-a fost inoculat şi omului înainte de a cădea în păcat.[3]

            ,,În termenii slujirii bisericeşti, acest fapt pune pe umerii predicatorului imensa responsabilitate de a fi un ‚lucrător căruia n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului’ (2 Timotei 2:4-6)”.[4]

            Pavel foloseşte trei imagini (metafore) care exprimă disciplina predicatorului în contextul propovăduirii Cuvântului:[5]

Ű Rezistenţa disciplinată a soldatului – 2 Timotei 2:3-4 – ,,Nici un predicator nu poate să înainteze prea mult în lucrarea de slujire dacă nu este implicat într-un război spiritual intens …”[6]

Un bun soldat nu este preocupat în primul rând de treburile vieţii şi nu priveşte la viaţa sa ca şi cum i-ar fi scumpă. Problemele vieţii cotidiene pot provoca predicatorului probleme în cazul în care acestea îi distrag atenţia de la lucrarea lui Dumnezeu. Problemele curente ale vieţii sau chiar şi lucrarea creştină nu sunt o scuză pentru un predicator în ceea ce priveşte nivelul său scăzut din punct de vedere spiritual, care se răsfrânge şi în domeniul predicării. Datoria oricărui predicator este să lupte ,lupta cea bun-a credinţei’ (1 Timotei 6:12), fără să-şi uite scopul pentru care a fost ales.[7]

Ű Ascultarea disciplinată a atletului – 2 Timotei 2:5 – ,,Cele trei obiective ale unui atlet erau energia, onestitatea şi victoria.”[8]

Pentru a-şi atinge obiectivul un atlet are nevoie de o pregătire intensă şi de autodisciplină. La aceasta se referă apostolul Pavel când spune: ,,Mă port aspru cu trupul meu şi-ţin în stăpânire ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” (1 Corinteni 9:27).[9]

Tot apostolul Pavel spune: ,,M-am luptat lupta cea bună, am isprăvit alergarea, am păzit credinţa.”       (2 Timotei 4:7). Acest verset surprinde toate cele trei obiective ale atletului. A lupta lupta cea bună presupune energie, a isprăvi alergarea presupune un bilanţ la sfârşit de drum care să ateste onestitatea, iar păzirea credinţei presupune victoria celui ce s-a dăruit lui Dumnezeu şi lucrării Sale, prin faptul că a rămas consecvent, trecând peste orice obstacol, fără a se ruşina de ,Evanghelia lui Hristos’.

Ű Dependenţa disciplinată a plugarului – 2 Timotei 2:6 – ,,Şi acesta este unul din marile îndemnuri ale lucrării de predicare”.[10]

Aici sunt cuprinse două aspecte esenţiale: ,truda’ predicatorului pe ogorul Evangheliei şi ,încrederea’ în Dumnezeu în ceea ce priveşte realizarea a cât mai multor roade.[11] Dacă ,,inima lui Isus îi caută pe oameni, urmărind plantarea seminţei Evangheliei şi recolta de suflete pentru Dumnezeu”, atunci aceasta este şi menirea predicatorului.[12] Apostolul Pavel concluzionează această parte din mesajul său către Timotei astfel: ,,Înţelege ce îţi spun; Domnul îţi va da pricepere în toate lucrurile” (2 Timotei 2:7).

,,Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător căruia nu are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15).

 

II.        Lucrarea lui Dumnezeu în viaţa personală[13]

Apostolul Pavel foloseşte o expresie deosebit de sugestivă pentru a-l face pe Timotei să înţeleagă importanţa predicatorului în lucrarea lui Dumnezeu şi faptul că el trebuie să corespundă standardelor impuse de Dumnezeu pentru a putea lua parte la această lucrare: ‚un om încercat’. ,,Acest termen este folosit în industrie şi în domeniul emisiilor monetare şi se referă la testarea metalelor. Numai metalul care corespunde standardului este considerat ‚dokimos’ sau ‚încercat’.”[14]

Lucrarea lui Dumnezeu în viaţa personală din punct de vedere practic cuprinde câteva domenii cum ar fi: cel moral, cel mintal, cel privitor la căsătorie, şi cel manual sau fizic.[15]

 

1.   Viaţa morală

Pavel rezumă responsabilităţile morale ale predicatorului în doi termeni deosebit de semnificativi: ,Fugi!’ şi ,Urmăreşte!’ (2 Timotei 2:22). ,,Ediţia Revised Standard Version a Scripturii redă traducerea astfel: ,Alungă pasiunile tinereţii şi ţinteşte neprihănirea’.” Păstorul, predicatorul se confruntă la orice vârstă cu ispitele care pot afecta moralitatea unei persoane. A nu purta de grijă firii pământeşti pentru a nu-i trezi poftele este singura şansă a fiecărui slujitor.[16]  Ispitele pot fi biruite prin puterea Duhului Sfânt care locuieşte în predicator, care este într-adevăr  ,templul Duhului Sfânt’.

Predicatorul dă dovadă că are o viaţă morală dacă ,urmăreşte neprihănirea’. Alergarea după lucrurile sfinte şi umblarea pe calea neprihănirii nu este o opţiune, ci un imperativ în viaţa predicatorului.[17] ,,De aceea o viaţă devoţională concretă (de rugăciune şi studiere a Cuvântului, în mod regulat, pentru sine), cât şi o trăire concretă a Sfintelor Scripturi, în fiecare domeniu al persoanei şi al vieţii, se impune fiecărui predicator.”[18] ,,Un caracter moral foarte înalt trebuie ţinut cu sârguinţă.”[19]

 

2.   Viaţa mentală

,,Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţeasc㔠(Filipeni 4:8). ,,Un pericol în lucrarea noastră este să ne plafonăm gândirea, să avem o mentalitate artificială, învechită. Trebuie să evităm acest lucru cu orice preţ”.[20] Predicatorul trebuie să fie mereu proaspăt şi ,la curent’, avânt sănătate mentală şi o activitate mentală intensă. Pentru aceasta este nevoie de multă lectură (publicaţii bune), aprecierea muzicii şi a artei de calitate. De asemenea deosebit de benefică este interacţiunea cu ,oameni instruiţi din punct de vedere intelectual’, dar cu nivel ridicat de maturitate spirituală. ,,Aceste exerciţii mentale nu vin de la sine , ci trebuie planificate şi urmate cu grijă”.[21]

 

3.   Viaţa de căsnicie

,,Dacă cineva nu şti să îşi cârmuiască bine casa, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?”

(1 Timotei 3:5).

Familia unui predicator este deosebit de importantă într-o biserică datorită modelului pe care îl oferă celorlalte familii. Oamenii studiază familia predicatorului încercând să-şi găsească un model în viaţa propriilor lor familii, care uneori se confruntă probabil cu aceleaşi probleme cu cele ale familiei păstorului. Viaţa de căsnicie a predicatorului trebuie să fie una ireproşabilă. Cea mai mare problemă pentru familia unui păstor este ca soţul şi tatăl să nu aibă timp pentru soţie şi copii, datorită programului încărcat din pricina ,lucrării Domnului’. Soţia merită o atenţie deosebită mai ales că ea este ajutorul potrivit şi în ceea ce priveşte lucrarea lui Dumnezeu (oferind sprijin din umbră). De multe ori păstorul este nevoit să petreacă uneori mai mult timp cu alte femei din biserică decât cu soţia sa. ,,Din această cauză, soţia merită o întreagă zi pe săptămână, în care să se recreeze, să aibă părtăşie, să se roage, să vorbească şi să se bucure împreună cu soţul ei”.[22]

            De asemenea copiii merită o deosebită atenţie din partea tatălui lor.  Trebuie să-şi facă timp pentru a-l petrece ,,…împreună cu copiii … şi mai ales când aceştia ajung la critica vârstă a adolescenţei”.[23] El trebuie să îi cunoască îndeaproape şi să le fie un model. Familia unită cu orice ocazie prielnică este soluţia cea mai bună pentru o viaţă de căsnicie fericită, dar familia trebuie să fie unită în primul rând în jurul Scripturii şi să beneficieze de un timp de rugăciune comun. Astfel predicatorul ca soţ şi părinte are încă o oportunitate de a cunoaşte frământările soţiei sale şi copiilor săi, iar cu dragoste şi înţelepciune este dator să acţioneze pentru a păstra armonia familiei şi pentru că este datoria sa şi responsabilitatea sa să-şi facă familia fericită.

,,De multe ori amvonul şi studiul au foarte puţine lucruri în comun cu căminul fericit şi plin de viaţă!”[24]

,,Soţul trebuie să fie profet, preot şi împărat în propria lui casă şi să îşi exercite autoritatea de conducător spiritual al întregii familii. Dacă predicatorul nu face acest lucru, atunci cum poate să predice bisericii sale despre familia creştină?”[25]

4.   Viaţa biologică

Din Epistolele Pauline predicatorul poate învăţa următoarele: ,,…trupul trebuie să fie ,dăruit’ (Romani 12:1), ,păzit’ (1 Tesaloniceni 5:23), ,antrenat’ (1 Timotei 4:8) şi ,disciplinat’ (1 Corinteni 9:24-27)… La urma urmelor trupul este ,templul Duhului Sfânt’ în care şi prin care trebuie să-L ,proslăvim pe Dumnezeu’ (1 Corinteni 6:19-20)”.[26]

 

Walter Wilson, medic şi pastor/învăţător în Kansas City, a muncit din greu şi a scris mult pentru a-i ajuta pe predicatori în acest domeniu … a spus că o oră de predicare este egală cu opt ore de muncă de birou şi cu 12-14 ore de muncă manuală [fizică]. Ca medic, el a adus dovezi în sprijinul afirmaţiilor sale, prin teste efectuate cu predicatori de toate vârstele şi dimensiunile. Textul de bază pentru prelegerile pe care le-a ţinut a fost din Evanghelia lui Luca, unde Isus spunea: ‚Am simţit că a ieşit din Mine o putere’.  (Luca 8:46, sublinierea îmi aparţine)[27]

 

,,Slujitorul Cuvântului trebuie să aibă grijă de sănătatea sa mentală, spirituală şi psihică. El este chemat să poarte pe inima sa problemele membrilor bisericii, plângând cu cei ce plâng şi bucurându-se cu cei ce se bucură. Va trebui însă să se ferească de tulburări emoţionale şi să trăiască cu deplină încredere în Dumnezeu …” [28]

 

III.   Lucrarea lui Dumnezeu în viaţa pastorală

            Lucrarea pastorală se poate împărţi în trei domenii după cum urmează:

1.   Credincioşii bisericii

„Luaţi seama… la turma… Domnului” (Faptele 20:28). ,,Celor ce obiectează că ,pastor’ înseamnă ,păstor’ şi că ideea de oi şi păstor este irelevantă în oraşele aglomerate ale secolului XXI, li se poate aminti foarte bine că Domnul Isus S-a numit pe Sine ,Păstorul cel bun’. Astfel, până şi creştinii care locuiesc la oraşe vor putea să se gândească la El ca atare …”.[29]

Predicatorul are obligaţia să cunoască problemele bisericii şi de asemenea să se identifice cu problemele cu care se confruntă credincioşii din biserica pe care o păstoreşte. „Nerespectarea acestui principiu aduce tot felul de probleme atât în studiu personal cât şi în predicarea de la amvon”.[30]  Pentru ca lucrarea să fie una satisfăcătoare este nevoie să se aibă în vedere următoarele aspecte esenţiale: păstorirea, consilierea şi vizitarea.

 

a.   Păstorirea

 

Isus nu a spus doar: „Paşte mieluşeii mei”, ci şi „ai grijă de oile Mele” (Ioan 21:15-17). Amândouă aceste două verbe sunt în limba greacă la diateza activă, modul imperativ timpul prezent. Ca predicatori suntem răspunzători de oamenii din biserica  noastră acum şi vom da socoteală pentru ei în ziua de apoi (vezi Evrei 13:17). „Păstorul Cel  bun îşi dă viaţa pentru oi.” (Ioan 10:11).

 

Vorbind simbolic, păstorul trebuie să fie mereu alături de turma lui, astfel încât spiritul lui Dumnezeu să-l ajute să simtă o parte din necazurile şi bucuriile lor. ,,Nu-i adevărat predicator cel ce nu ştie căuta şi mângâia pe cei suferinzi.”[31]

b.   Consilierea

„Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei, ci să ne îndemnăm unii pe alţii cu atât mai mult că vedeţi că ziua se apropie.” (Evrei 10:24)

 

Consiliere este un termen biblic, chiar dacă astăzi a primit o conotaţie mai tehnică. Definiţia fundamentală a unui consilier este următoarea: omul care analizează o situaţie şi oferă sfaturi în vederea luării unei decizii responsabile. În vremea Vechiului Testament, oamenii apăreau deseori la consilieri, sau la sfătuitori (vezi 2 Samuel 16:23; 1 Împăraţi 12:6-14; Isaia 1:26; 3:3;  Mica 4:9). Dumnezeu este deseori privit ca un sfătuitor ( Psalmi 16:7; 32:8; 73:24); tot aşa este privit şi Mesia ( Proverbele 8:14-16; Isaia 9:6; 11:2), iar Duhul Sfânt este sfătuitorul care locuieşte în noi (Ioan 14:16, 26; 15:26; 16:7). Ca predicator, trebuie să învăţăm cum să împărţim drept cuvântul adevărului şi să ne supunem călăuzirii Duhului Sfânt; abia atunci vom putea fi eficienţi în lucrarea de consiliere. [32]

 

Există mai multe feluri de consiliere:

-     consiliere practic㠖 are în vedere mântuirea sufletelor celor necredincioşi. ,,Responsabilitatea vestitorului creştin este să proclame lucrarea răscumpărătoare a lui Isus Hristos şi să-i implore pe oameni să o primească.”[33]

-     consiliere pastoral㠖 este o lucrare complexă şi confidenţială; în acest domeniu păstorul are nevoie de o pregătire profesională şi trebuie să aibă o deosebită grijă în consilierea cu femeile[34].

-     consilierea profesional㠖 „este o necesitate în majoritatea bisericilor de azi; povara responsabilităţii este prea grea pentru ca un păstor conştiincios s-o poarte singur”.[35]

c.   Vizitarea

Prin vizitele pastorale, păstorul demonstrează că este interesat de viaţa credincioşilor din biserica sa. El trebuie să fie conştient că fiecare membru din biserică are nevoie în mod individual de atenţia lui. Totuşi, el nu se poate implica în toate activităţile de slujire, de aceea „datoria lui este să-i pregătească pe sfinţi ‚în vederea lucrării de slujire’ (Efeseni 4:12). Ca rezultat al unei astfel  de pregătiri, oamenii îşi vor da seama care sunt darurile lor duhovniceşti şi cum pot împlini nevoile Trupului. Printre ei vor fi oameni care au darul de a ,purta poverile pastorale’. ”[36]

 

2.   Lucrările bisericii

În cartea Faptele Apostolilor acest aspect este privit ca ,slujirea la mese’. ,,Lucrarea creştinului este o isprăvnicie sfântă. Episcopul este numit de Pavel econom al lui Dumnezeu” (Tit 1:7).[37] Isprăvnicia adevărată, lucrarea adevărată, este în domeniul spiritual, de aceea apostolii au spus bisericii pe care o păstoreau: ,,nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să slujim la mese” (Faptele 6:2). Aceasta demonstrează preocuparea lor pentru lucrările bisericii şi nevoia de a găsi o soluţie satisfăcătoare. Se poate afirma cu certitudine că metoda lor a fost inspirată de Dumnezeu. Au fost aleşi diaconi pentru rezolvarea problemelor existente în biserică şi pentru a fi un real ajutor pentru păstori. Păstorii şi-au înţeles chemarea şi au acţionat în consecinţă: ,,Noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului” (Faptele 6:4).[38] Au fost conştienţi de următorul adevăr: ,,Biserica trebuie hrănită ca o turmă a lui Hristos prin predicare ...”.[39]

 

3.   Pregătirea pentru amvon            

Duhul Sfânt ,,este cel ce îndreptăţeşte pe predicator pentru lucrare, iluminează spiritul cercetătorului Scripturii şi aprinde focul sacru al mesajului ce trebuie transmis”.[40]

Responsabilitatea esenţială a chemării predicatorului este chiar predicarea. De aceea amvonul (predicarea) necesită din partea unui predicator: timp de pregătire şi adevăr de proclamat.[41]

 

a.   timp de pregătire – ,,Un lucrător căruia n-are de ce să-i fie ruşine” (2 Timotei 2:15).

,,Propovăduirea Cuvântului trebuie să fie pasiunea arzătoare a vieţii unui păstor.”[42]

Unui predicator nu îi va fi niciodată ruşine să se prezinte cu o predică în faţa bisericii dacă acesta s-a pregătit în mod serios, adică dacă a alocat un timp suficient pentru pregătirea predicii. Timpul este deosebit de preţios. Timpul pierdut nu poate fi recuperat sub nici o formă. Corijarea obiceiului rău de a irosi timpul preţios poate fi realizată prin stabilirea clară a priorităţilor. ,,Predicatorul trebuie să aibă un program de lucru cu listă de priorităţi.”[43]

Timpul poate fi irosit având intenţii bune şi chiar printr-o suprasolicitarea a păstorului în activităţile bisericeşti, astfel încât duminica la amvon este vlăguit, iar predicarea sa poate deveni ineficientă. Păstorul trebuie să înveţe să-şi împartă responsabilităţile cu oamenii competenţi şi care au simţit chemarea de a-L sluji pe Domnul şi biserica în mod eficient. Astfel predicatorul se va putea concentra mai mult asupra activităţii sale de bază: predicarea. Testul pierderii timpului poate fi efectuat prin intermediul evaluării personale periodice.

 

Ştiind că evenimente neprevăzute sau urgente pot să apară în viaţa oricui este important să ai timp pentru evaluări zilnice şi săptămânale. Trebuie să-ţi faci timp pentru revizuirea progresului realizat, pentru regândirea planurilor şi pentru rezolvarea problemelor. Dacă nu pui deoparte timp pentru o astfel de evaluare, nu va trece mult până când confuzia şi frustrarea îţi vor năpădi lucrarea pastorală.[44]

 

 

b.   Adevăr de proclamat – ,,Care împarte drept Cuvântul adevărului”                                                                                           (2 Timotei 2:15).

,,Predicarea implică o relaţie personală între predicator şi adunare. Predicatorul nu este ca actorul care declamă pe scenă, în timp ce ascultătorii rămân doar nişte spectatori.”[45]

,,Prea mulţi predicatori uită să slujească lui Dumnezeu, când nu mai sunt pe amvon; viaţa lor devine, din nefericire, altceva.”[46]

 

A predica de la amvon înseamnă a ‚avea ceva de spus’ bisericilor noastre – fie că este vorba de despre o biserică locală sau despre cecurile mai largi ale lucrării creştine…vrem să afirmăm că suntem întru totul dedicaţi concepţiei conform căreia ,ceea ce spunem noi este ceea ce spune Dumnezeu!’. Cu alte cuvinte, acest lucru presupune ‚predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, în puterea Duhului Sfânt’.[47]

 

,,Atunci când predică într-o manieră integră, vocea lui Dumnezeu poate fi auzită şi biserica ajunge să-şi dea seama de starea ei, se smereşte, este restaurată, revigorată şi transformată într-un instrument în folosul şi spre slava Lui.”[48]

 

 

 

 

CONCLUZII

Lucrarea lui Dumnezeu este un aspect deosebit de important al vieţii creştine. Predicatorul este cel care impulsionează credincioşii să se implice în lucrare, oferindu-se pe sine drept model. Ca slujitor al ţelului divin de a câştiga cât mai multe suflete pentru Împărăţia Cerurilor el trebuie să fie un om care să se dedice în totalitate lui Dumnezeu şi lucrării Sale. Având această misiune deosebit de importantă şi binecuvântată predicatorul trebuie să fie conştient că: ,,Volumul muncii noastre spirituale este direct proporţional cu vigoarea firii noastre reînnoite. Lucrarea noastră este bine făcută când suntem într-o stare bună. Cum este lucrătorul aşa va fi şi lucrarea lui.”[49]

            Predicatorul îşi desfăşoară activitatea de zi cu zi sub ochii critici sau mai bine spus atenţi (pătrunzători) ai credincioşilor pe care îi păstoreşte; de aceea: ,,Chiar şi în lucrurile mici, lucrătorul trebuie să aibă grijă ca viaţa lui să se potrivească cu lucrarea lui”[50] pentru a nu se compromite pe sine şi nici lucrarea lui Dumnezeu în care este implicat.

            El trebuie să nu uite care îi sunt priorităţile şi astfel să poată să înţeleagă ,funcţiile’ pe care le deţine în raport cu chemarea sa la lucrare şi importanţa acestora. Astfel, lucrătorul este: predicator (în mod prioritar), păstor, preot, învăţător, organizator, administrator.[51] ,,Deşi importante, fiecare dintre aceste funcţii trebuie să aibă rol secundar predicării sau să decurgă din predicare, care este principala funcţie.”[52]

            Predicarea este ceea ce îi oferă predicatorului un rost în Trupul lui Hristos, iar roadele strădaniei lui spre slava lui Dumnezeu, îl vor mulţumi pe deplin dacă îşi face lucrarea cu deosebită responsabilitate. De aceea: ,,Propovăduirea trebuie să vină dintr-o dorinţă sufletească fierbinte; propovăduirea trebuie să vă solicite la maximum, cu o arzătoare voinţă de a predica bogăţiile tainice ale lui Hristos.”[53]

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGARAFIE

 

1.   trad. Horvath, Anton, Manualul pastorului evanghelic (Cluj-Napoca: Aqua Forte, 2002).

2.   Olford, Stephen şi Olford, David, Predicarea expozitivă (Oradea: Editura Institutului Biblic ,,Emanuel” din Oradea, 2000).

3.   Spurgeon, Charles Haddon, Sfaturi pentru predicatori (Bucureşti: Stephanus, 1998).

4.   Stott, R. W. John, Portretul predicatorului (Cluj-Napoca: Logos, 1999).

5.   Stott, John, Puterea predicării (Cluj-Napoca: Logos, 2004).

6.   Talpoş, Vasile, Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu (Germania: Lumina lumii, 1994).

7.   Truţa, Ionel, Homiletica (Arad: Candela, 2001). 

                                                                                                     

I.                   INTRODUCERE

Unul dintre elementele de bază ale predicii este textul predicii. Când cititorul obişnuit se apropie de Cuvântul lui Dumnezeu nu percepe nici o dificultate în a se decide ce text, pasaj sau carte din Biblie doreşte să citească, deoarece el citeşte Cuvântul lui Dumnezeu pentru a se hrăni pe sine din punct de vedere spiritual şi pentru a avea părtăşie cu Domnul.

Dar când predicatorul se apropie de Cuvântul lui Dumnezeu, pe lângă dorinţa de a se hrăni pe sine şi de a avea părtăşie cu Dumnezeu, el are în vedere şi slujba lui şi anume aceea de a-L sluji pe Domnul, slujindu-i pe semeni, având responsabilitatea de a-i hrăni pe alţii şi de a avea o părtăşie benefică împreună cu biserica pe care o păstoreşte. Aici intervin problemele legate de alegerea unui text de predică pentru a fi folosit în cadrul serviciului divin, având în vedere că predicatorul doreşte să transmită un anumit mesaj cu un scop bine stabilit ascultătorilor săi.

,,Încredeţi-vă în Domnul pentru călăuzire şi ajutor. Dacă aţi făcut tot ce aţi putut pentru găsirea unui text şi totuşi nu aflaţi subiectul dorit, urcaţi-vă la amvon cu deplină ncredinţare că veţi primi un cuvânt la timpul potrivit, chiar dacă nu aveţi un cuvânt în momnetul acela.”[1]

Pentru a evita totuşi o astfel de situaţie apăsătoare, se va încerca găsirea unor soluţii în ceea ce priveşte alegerea textului pentru predică.

Lucrarea de faţă are scopul de a oferi pe cât posibil o rezolvare la problema alegerii textului pentru predică, aducând în discuţie anumite aspecte care se conturează în jurul acestui subiect cum ar fi: ‘Ce este textul biblic pentru predică?’; ‘De ce este necesar un text biblic ca bază pentru predică?’; ‘Pe baza căror criterii se alege textul biblic pentru predică?’; ‘De ce natură sunt implicaţiile alegerii unui text biblic ca bază pentru predică?’ şi în final coturarea unor concluzii în acest sens.

Se doreşte a se anunţa încă de la început direcţia spre care tinde argumentarea acestei teme de studiu:

 

scopul nostru în selectarea textului …este să predicăm cu credincioşie, într-o situaţie anume acel aspect ‘necesar’ al revelaţiei lui Dumnezeu, ţinând cont de responsabilitatea primordială a predicării întregului paln al lui Dumnezeu (vezi Faptele 20:20,27). Luăm în considerare cele două afirmaţii ale lui Pavel despre lucrurile pe care nu s-a feri să le facă. Observăm că cea mai mare preocupare a lui Pavel a fost edificarea oamenilor, prin predicarea şi învăţătura sa (Faptele 20:20), iar darea de seamă trebuia să o facă pentru ‘tot planul lui Dumneze’ (Faptele 20:27).[2]

 

II.                TEXTUL BIBLIC – DEFINIŢII

,,Textul biblic este pasajul care sugerează predica sau pe baza căruia se construieşte aceasta. Cuvântul vine de la latinescul ‘texere’[3] (‘a ţese’), care, figurativ înseamn㠑a pune împreună’, ‘a construi’, ‘a compune’, adică a exprima gânduri într-o vorbire sau scriere continuă.”[4]

Păstorul Ionel Truţa a definit textul biblic astfel: ,,fragmentul din Cuvântul lui Dumnezeu, din care provin subiectul predicii, ideile principale, cadrul istoric biblic, cadrul spiritual biblic, şi i se face lectura de la amvonul Bisericii, interpretându-se ascultătorilor.”[5]

O altă definiţie ar fi: ,,Orice porţiune din Biblie selectată pentru predică devine text biblic. El poate fi compus dintru-n singur verset (verset de aur!)  sau mai multe, constituind autoritatea vorbirii şi temelia predicii. Orice predică trebuie să aibă la bază un text biblic.”[6]

 

III.             NECESTITATEA FOLOSIRII TEXTULUI BIBLIC CA BAZĂ PENTRU PREDICĂ

1.      Argumente istorico-teologice

1.1.   Modelul Domnului Isus Christos şi al apostolilor

Creştinismul evanghelic neoprotestant a ales ca bază a învăţăturii creştine şi a desfăşurării activităţilor ecleziastice modelul paradigmei bisericii primare, modelul apostolic. Acest aspect se reflectă astfel şi în predicare.

La origine predicarea creştină apostolică a fost expozitivă (expoziţională), adică avea ca suport argumentativ un text biblic. Apostolii au preluat acest model de la Mântuitorul.[7] Domnul Isus a folosit într-un cadru de închinare formal, în sinagoga din Nazaret, un text biblic ca bază pentru mesajul Său: Isaia 61:1-3 (Luca 4:16-30); apostolul Petru de asemenea a folosit la Ziua Cincizecimii pasajul din Ioel 2:28-29 (cf. Faptele 2:14-36). Această metodă a fost transmisă direct prin intermediul Scripturii proclamate de predicatorii din cele mai vechi timpuri creştine ca model pentru ei şi pentru cei ce vor urma după ei.

1.2.   Prestigiul universal al Sfintei Scripturi

 

Astăzi Biblia şi-a câştigat un prestigiu aşa de mare în lumea religioasă, încât este considerată drept Cuvântul lui Dumnezeu de la Geneza la Apocalipsa. Inspiraţia ei este o axiomă creştină. Invocarea ei la fiecare întâlnire religioasă, cultică s-a dovedit indispensabilă. Azi, în lumea creştină, nu se concepe o întâlnire fără citirea unui text biblic. Acum, nu se mai pune problema ca în unele cazuri din istoria predicii, dacă este util sau nu să se citească un text biblic, ci care anume este textul cel mai potrivit cu ocazia ce s-a ivit.[8]

 

1.2.   Conţinutul şi caracterul Sfintei Scripturi

Având în vedere concepţia Mântuitorului cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu constatăm că El vede în Biblie un mesaj care oferă viaţă, deoarece acest mesaj îl are ca şi centru al revelaţiei pe El Însuşi: ,,Cercetaţi Scripturile pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.”[9]

Tot Mântuitorul consideră Scriptura net superioară tradiţiilor omeneşti, ea neputând fi înlocuită sub nici o formă de către tardiţie ca autoritate alternativă, deoarece omul nu are acest prerogativ de a stabili ce anume oferă autoritate spirituală pentru poporul lui Dumnezeu (cf. Matei 15:6; Marcu 7:7-9; Galateni 1:14). Aceasta se datorează şi faptului că întreg procesul de formare şi păstrare al Scripturii este unic şi irepetabil, deoarece a fost realizat sub supravegherea atentă a lui Dumnezeu: lui Moise i-a poruncit să scrie (cf. Exod 17:14; Deuteronom 17:18); Ieremia  a primit un mesaj dictat, care a fost dictat încă o dată lui Baruc (cf. Ieremia 36:4); Ioan a fost supravegheat de un înger pe tot parcursul consemnării revelaţiei primite (Apocalipsa 1:1).

Ce este cel mai important este faptul că Biblia are un caracter neschimbabil şi este incompatibilă cu orice altă adăugire şi nu se poate dispensa de nici o frântură de text sau mesaj din componenţa sa (cf. Apocalipsa 22:18-19). Astfel se deduce că orice text biblic este deosebit de important ca parte componentă şi indispensabilă a revelaţiei divine.

Calităţile Cuvântului Scris:

-         este un mesaj al mântuirii: Faptele 13:26;

-         este duh şi viaţă: Ioan 6:63;

-         este viu: Filipeni 2:16;

-         este de origine divină: Matei 15:9; Psalmul 68:11;

-         este folositor pentru cel ce se apropie de el: 2 Timotei 3:16;

-         este aducător de fericire: Luca 8:11;

-         este etern şi valabil: Ioan 10:35;

-         este bun : Evrei 6:5;

-         este aducător de înţelepciune: 2 Timotei 3:15; Psalmul 199:99;

-         este adevăr: 1 Timotei 4:9;

-         este plin de putere: Matei 7:29; Luca 1:37;

-         este lucrător, imparţial: Evrei 4:12, iar lista poate continua.

 

2.      Argumente practice

Conform studiului realizat de dr. Vasile Talpoş se au în vedere următoarele aspecte:

2.1.      Respectarea onoarei bisericii

Textul de predică devine o bază comună atât pentru predicator cât şi pentru ascultător. Poporul credincios vine la închinare pentru a asculta Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu şi nu înţelepciunea unui om, fie el şi slujitorul Domnului. ,,Numai folosind un text ca bază de predică, nevoile ascultătorilor sunt întâlnite şi soluţionate, iar edificarea spirituală este asigurată. Textul dă linişte predicatorului , îi conferă autoritate şi-l scuteşte de reproşuri.”[10]

 

2.2.Uşurarea muncii predicatorului

Textul îl ajută pe predicator să stabilească un subiect pentru predica sa, un scop clar şi concret, ba mai mult şi argumnetele necesare pentru a expune adevărul biblic.

,,Aici predicatorul are câmp de explorare, de extragere  a ideilor şi concluziilor, de prezentare a argumentelor şi temei, pentru aplicarea lor la vieţile ascultătorilor.”[11]

,,Aşadar, în înţelegerea pasajelor pentru predicarea expozitivă, un principiu de urmat este  acesta: bazează-ţi predica pe o unitate de idei biblice.”[12]

2.3.   Crearea atmosferă spirituală

 

Textul biblic este acel care creează atmosfera spirituală atât de necesară pre gătirii şi susţinerii predicii. […] De asemenea, din text, decurge adevărata influenţă asupra ascultătorilor. Textul este acela care stârneşte curiozitatea şi interesul. Textul convinge pe ascultător, şi prin text Duhul Sfânt produce rezultatele pocăinţei, credinţei, naşterii din nou, vieţii spirituale şi creşterii în har.[13]

 

IV.              CRITERIILE ALEGRII TEXTULUI BIBLIC CA BAZĂ PENTRU PREDICĂ

1.      Factorii ce determină alegerea textului biblic pentru predică

4.1.  Factori generali

Roske este de părere că următorii factori determină alegerea textului pentru predică[14]:

-         natura serviciului divin şi felul predicii – a se avea în vedere ca textul ales să fie în concordanţă cu ocazia sau sărbătoarea sau cu intenţia predicatorului;

-         contextul în care se predic㠖 alte biserici, conferinţe, evanghelizări; a se avea în vedere obiceiurile bisericii vizitate şi relaţia cu păstorul din biserica gazdă;

-         nevoile spirituale ale adunării – trebuie să fie cunoscute de predicator în special dacă este vorba de biserica pe care o păstoreşte;

-         componenţa ascultătorilor – a se avea în vedere nivelul intelectual şi moral al ascultătorilor;

-         cunoştinţele, experienţa, vârsta predicatorului – toate acestea au o mare importanţă pentru ca auditoriul să primească învăţătura;

-         timpul afectat predicii – dacă timpul este limitat, atunci şi textul este scurt.

Un alt factor ar fi planificarea temetică sau studiul organizat al unor cărţi din Biblie. Spurgeon era împotriva unor astfel de planificări, fiind de părere că acest fel de metode ar putea diminua dependenţa predicatorului de Duhul Sfânt şi intrarea într-o rutină tehnică a predicării.[15] Stott se află la polul opus în ce priveşte acest asect; astfel el consideră că ,,dacă textele din fiecare duminică sunt alese aleatoriu, suntem în pericolul de a da impresia că Biblia este o simplă antologie de fragmente disparate, fără o temă comună şi fără un mesaj de ansamblu.”[16]

4.2.  Factori particulari

Stott a sugerat patru factori care determină alegerea textului pentru predică, după cum urmează:

-         factorul liturgic – ,,Mari ramuri ale creştinătăţii (în special romano-catolicii, ortodocşii, luteranii şi anglicanii) continuă să respecte datinile anului bisericesc, care sunt aranjate într-un calendar şi care au, duminică de duminică, lecţiunile aferente.”[17]

-         factorul extern[18] – anumite evenimente importante din viaţa naţiunii, probleme de interes public faţă de care creştinii trebuie să aibă o poziţie şi atitudine corectă din punct de vedere biblic, calamităţi, catastrofe, care necesită o atitudine creştină solidară.

-         factorul pastoral – ,,adică identificarea unei nevoi care apare pe parcursul itinerariului spiritual al congregaţiei.”[19]

-         factorul personal – predicatorii sunt nevoiţi să predice despre anumite aspecte vieţii dintr-o perspectivă creştină biblică (cum ar fi căsătoria, divorţul, anumite vicii, anumite etape ale vieţii etc.), chiar dacă el nu are experienţă în aceste domenii.,,Totuşi, predicile care izvorăsc dintr-o convingere personală au o anumită calitate care le validează. Este ceea ce James Stalker a numit ‘cicatricea experienţei’. El a adăugat c㠑adevărul sporeşte îndoit şi întreit atunci când vine de la un om care l-a învăţat din propria sa muncă şi suferinţă’.”[20]

 

2.      Caracteristicile unui text pentru predică bine ales

2.1.   Să conţină Cuvântul lui Dumnezeu şi nu cuvintele unor oameni neinspiraţi

,,Cine vorbeşte, să spună cuvintele lui Dumnezeu”[21] spune Sfânta Scriptură.

            Tot conţinutul Bubliei este inspirat de Dumnezeu ca un tot unitar al revelaţiei scrise, dar nu toate persoanele ale căror cuvinte au fost consemnate în Biblie au fost inspirate de Duhul Sfânt. Cuvintele persoanelor care au profanat Numele lui Dumnezeu prin prezentarea distorsionată a caracterului Său, cuvintele de hulă la adresa lui Dumnezeu, cuvintele unor oameni păgâni, care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu sunt cuvinte neinspirate, dar care particită la conturarea caracterului unitar şi omogen al Scripturii. Aceste cuvinte deşi la vremea rostirii lor nu au fost inspirate, prin faptul că au fost consemnate în Scriptură şi prin faptul că ajută la conturarea mesajului biblic particular în funcţie de situaţie sau general, capătă caracter inspirativ. Totuşi este bine de ştiut că aceste cuvinte nu trebuie să fie folosite ca bază pentu enunţarea unei doctrine, ba mai mult, pot stârni confuzii în mintea ascultătorilor care se apropie pentru prima dată de Cuvântul Scris al lui Dumnezeu.

            Mântuitorul are un mesaj minunat pentru omenire, un mesaj consemnat în Evanghelie. Omul trebuie să se confrunte cu Christos şi nu cu concepţiile denaturate ale unor oameni fireşti. De aceea textul biblic trebuie să conţină pe cât posibil cuvintele Domnului Dumnezeu şi ale Mântuitorului omenirii, care au fost întotdeauna cuvinte inspirate pentru că Ei reprezintă Revelaţia Însăşi.

2.2.      Să satisfacă nevoile spirituale ale membrilor Bisericii

Textul trebuie să fie potrivit cu situaţia prezentă a ascultătorilor, deoarece doar astfel mesajul va fi unul potrivit pentru aceştia. ,,Un text bine ales în această privinţă va deschide larg accesul la inimile ascultătorilor.”[22] Este bine de ştiut că textul trebuie să fie pozitiv şi nu negativ, deoarece astfel, înainte de a începe predica acel text are deja o influenţă pozitivă asupra auditoriului.

Truţa este de părere că sunt potrivite  acele ,,texte care reprezintă doctrina de bază pentru cei credincioşi sau care reprezintă o lumină de îndreptare a celor păcătoşi.”[23] ,,Predica nu trebuie să fie orientată asupra subiectului ei, ci asupra nevoilor ascultătorilor.”[24]

2.3.      Să nu fie un text imposibil de explicat

,,Un predicator străluceşte în capacitatea sa interpretativă. Dacă se întâmplă ca poporul să descopere că el nu poate interpreta textele Bibliei, îşi pierde încrederea în el.”[25] Dacă se alege un text neclar sau cu elemente simbolice greu de înţeles (şi dacă nu s-a efectuat în prealabil un studiu amănunţit, laborios în acest sens, fără studierea traducerilor alternative sau ale surselor originale), ascultătorii sunt puşi în dificultate, predicatorul riscând să nu se facă suficient de înţeles sau poate chiar de loc.

,,Numai având o claritate deplină asupra semnificaţiei  textului biblic, predicatorul va putea apoi să-l folosească degajat în pregătirea şi susţinerea predicii sale.”[26]

2.4.      Să nu genereze îndoiala, ci credinţa nezdruncinată în Dumnezeu şi în Cuvânt

Există anumite pasaje pe parcursul Bibliei care par să contrazică alte pasaje (spre exemplu Iov 14:10-14). Aceasta nu este totuşi o situaţie alarmantă, avându-se în vedere caracterul progresiv al revelaţiei divine. Există un principiu universal valabil în ceea ce priveşte Scriptura: ‘Biblia se tălmăceşte prin Biblie’, deci Biblia nu se poate contrazice pe sine. Un alt principiu la fel de puternic este acela că Domnul Isus Christos, fiind El Însuşi revelaţia, şi fiind El Acela care a trimis Duhul Sfânt pentru a inspira scriitorii Scripturilor, rezolvă orice contradicţie prin cuvintele Sale (rezolvarea dilemei exemplului curent se găseşte în Ioan 5:25-29).  Oricum este bine a se evita astfel de texte pentru a nu se ajunge la confuzii, păreri contradictorii, ‘certuri de vorbe’ fără rost, situaţii conflictuale sau poate chiar schisme. Trebuie să se aibă în vedere chemarea oamenilor ‘la ascultarea credinţei’, deoarece: ,,Credinţa singură are privilegiul contactului direct cu dumnezeirea[27]” şi nu inocularea îndoielii, fie ea neintenţionată, în minţile şi inimile lor.

2.5.      Să nu aibă aspecte ciudate şi să nu producă ilaritate

Există anumite texte care trebuie să fie evitate a fi citite în biserică, datorită carcterului lor jenant sau impudic. Astfel de texte sunt cele care descriu relaţiile intime dintre soţ şi soţie (spre exemplu Cântarea Cântărilor) sau cele referitoare la problemele medicale de ordin intim ale familiei sau la necesitatea curăţiei în Cartea Leviticului (spre exemplu 15:19-26).

Astfel de texte pot fi păguboase în următorul sens:[28]

-         pot produce ilaritate sau produce indispoziţie anumitor categorii de vârste;

-         pot să le sugereze unora gânduri păcătoase;

-         pot să-l stânjenească şi pe predicator datorită atmosferei noucreate;

-         pot stinge atmosfera spirituală din biserică;

-         pot crea impresia că anumite persoane sunt ironizate sau aflate în atenţia explicită a predicatorului.

2.6.      Să fie cât se poate de luminos, strălucitor

 

Dacă avem mai multe texte în care se află aproximativ aceleaşi idei fundamentale, să alegem textul cel mai sclipitor, a cărui istorie este mai clară, a cărui descriere este mai bogată şi a cărui metaforizare este excelentă. […] Strălucirea, pentru texte, este o caracterstică de festivitate. Să folosim tot ce aduce succes.[29]

 

2.7.      Să aibă legătură evidentă cu subiectul predicii

,,Cel mai fericit caz este atunci când subiectul apare în mod natural din textul de predică. În cazul că predicatorul are pus în inima sa de către Duhul Sfânt un subiect pe care doreşte să-l predice, atunci va căuta cu multă stăruinţă un text deosebit de potrivit pentru subiectul respectiv.”[30]

 

            3. Alegerea propriu-zisă a textului biblicpentru predică

            Alegerea textului pentru predică nu trebuie să devină o muncă inspăimântătoare şi făcută cu disgraţie. Textul ar trebui să fie un dar din partea lui Dumnezeu. Predicatorul trebuie să apeleze în permanenţă la înţelepciunea şi călăuzirea divină; el ,,nu trebuie să decidă, ci să se roage, să caute călăuzirea Duhului Sfânt, iar apoi să se supună acesteia”[31]. Cu siguranţă că rezultatul va fi unul optim, fiind călăuzit către texte cu care să rezoneze, din care să extragă adevăruri relevante şi concludente pentru credinţa creştină, pe care le va expune mai apoi în predică.

            Acest fenomen are loc dacă predicatorul studiază Biblia cu interes şi pasiune, iar atunci memoria sa ,,devine ca raftul unei magazii pline, iar textele încep să se adune, aşteptând să fie predicate.”[32]

            Daniel P. Kidder aducea avertizări în ceea ce privesc ,,consecinţele veşnice pe care le poate avea ţinerea unei predici în Numele Domnului nostru Isus…pentru lipsa de grijă şi indiferenţa cu care se iau şi se tratează uneori textele”, iar părerea lui era că toţi slujitorii Evangheliei trebuie ,,să-şi înţeleagă datoria de a-şi alege textele aşa încât aceasta să fie în armonie cu călăuzirea dumnezeiască”.[33]

 

 

 

V.                 IMPLICAŢIILE ALEGERII ŞI FOLOSIRII TEXTULUI BIBLIC CA BAZĂ PENTRU PREDICĂ

1.      În ceea ce-l priveşte pe predicator

1.1    Autoritate spirituală

 

Una este să citezi cuvintele unui om sfânt sau ale unui om demn, şi alta este să citezi cuvintele unui om imoral. Cine vorbeşte în Numele Domnului, din însărcinarea Domnului, vine cu putere de la El. […] Textul citit, amintit şi explicat, conferă predicatorului şi vorbitorului Evangheliei o aşa autoritate morală şi prestigiu spiritual, de care n-ar fi însoţit în cazul când nu ar face apel la el.

Se constată o mutaţie şi anume: prin citirea publică şi corectă a unui text biblic potrivit, se transferă o parte din gloria Cuvântului divin şi a puterii sale, asupra mesagerului lui Dumnezeu.[34]

           

1.2.  Limitarea sferei ideilor predicatorului pentru predică

,,Fără text, predicatorul nu ştie ce să vorbească, până când şi cât. Textul biblic este măsura predicii. Textul este o limitare pentru sfera noţională a ideilor predicii. Limitele unei istorii pot fi şi limitele ideilor predicii, cu implicaţiile ei.”[35]

2.      În ceea ce priveşte predica

2.1.      Dă autoritate predicii (mesajului biblic)

Orice predicator, fiind profet, care vesteşte mesajul lui Dumnezeu, trebuie să poată spune cu certitudine: ,,Aşa vorbeşte Domnul!” Poate face aceasta doar dacă are ca bază a mesajului său o revelaţie specială din partea lui Dumnezeu, iar această revelaţie este Scriptura, textul biblic. Când predicatorul se apropie de textul biblic inspirat şi când  primeşte iluminarea Duhului Sfânt pentru a înţelege şi transmite mesajul Domnului, atunci poate spune: ,,Aşa vorbeşte Domnul!”. Este nevoie de o relaţie sfântă şi sinceră cu Dumnezeu pentru a putea fi mesagerul lui Dumnezeu, pentru că altfel demascarea este inevitabilă. Textul biblic nu este o barieră în faţa demascării, ci mai degrabă este un test al autenticităţii mesagerului.

2.2.      Păstrează tradiţia expunerii predicii pe bază de text

Această tradiţie a citirii pubice a textului biblic pentru o eventuală predică s-a păstrat începând cu  Moise şi continuând până în prezent.

-         Exod 34:32 – ,,După aceea toţi copiii lui Israel s-au apropiat şi el le-a dat toate poruncile pe care le primise de la Domnul pe muntele Sinai.”

-         Iosua 8:34 – ,,Iosua  a citit apoi toate cuvintele legii, binecuvântările şi blestemele, după cum este scris în cartea legii.”

-         2 Regi 23:1-2 – ,,…A citit înaintea lor toate cuvintele din cartea legământului pe care o găsiseră în Casa Domnului.”

-         Neemia 8:3 – ,,Ezra a citit în carte … Tot poporul a fost cu luare aminte la cetirea cărţii Legii.”

-         Ieremia 36:10 – ,,Atunci Baruc a citit din carte cuvintele lui Ieremia, în auzul întregului popor, în Casa Domnului…”

-         Luca 4:17 – ,,şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris…”

-         Faptele 13:15-16 – ,,După citirea Legii şi a Proorocilor, fruntaşii sinagogii au trimis să le zică: ‘Fraţilor, dacă aveţi un cuvânt de îndemn pentru norod, vorbiţi’. Pavel s-a sculat, a făcut semn cu mâna şi a zis: ‘Bărbaţi Israeliţi şi voi care vă temeţi de Dumnezeu, ascultaţi!’”

Truţa este de părere că ,,…această practică s-a stabilizat definitiv în cadrul serviciilor de cult. Unitatea ei este uriaşă. Să-i folosim toate posibilităţile.”[36]

 

3.      În ceea ce îi priveşte pe ascultători

3.1. Crearea atmosferei bisericeşti

 

Un text nu este altceva decât o gândire, vorbire, fapte transformate în scris. Contează cine a vorbit şi ce. Prin textul biblic vorbeşte Dumnezeu, creând o atmosferă unică în faţa celor ce-L ascultă… Odată cu citirea Bibliei Se infuzează Duhul lui Dumnezeu prin Cuvântul Sfânt, în minţile şi inimile ascultătorilor.[37]

 

3.2. Transmiterea Cuvântului divin din generaţie în generaţie

Adunarea credincioşilor este locul un copiii lui Dumnezeu se apropie cu reverenţă deosebită şi în părtăşie sfântă de Dumnezeu. Este o atmosferă unică prin care se realizează o legătură tainică dintre Christos şi Biserică prin Duhul Ssânt al lui Dumnezeu. Pe lângă faptul că este un loc al părtăşiei unice, este şi un loc al apropierii de Scripturi, un loc al predării adevărurilor creştine veritabile poporului ascultător. Rostirea Cuvântului este metoda cea mai bună a transmiterii adevărului divin de la om la om, din generaţie în generaţie, metodă păstrată de la profeţii Domnului şi de la Domnul Însuşi. Auzirea este metoda cea mai bună pentru ca mesajul divin să fie păstrat de ascultători în minte şi în inimă.

,,Aşa ni s-a transmis Cuvântul lui Dumnezeu din secol în secol, prin meşteşugirea bărbaţilor plini de farmec spiritual şi de o viaţă corespunzătoare atracţiei Evangheliei.”[38]

 

VI.              ÎNCHEIERE

Alegerea textului pentru predică este o ‘problem㒠care pentru unii are rezolvare mai repede şi fără prea mare dificultate, iar pentru alţii este într-adevăr o provocare în pregătirea fiecărei predici. Unii slujitori ai amvoanelor s-au pripit în a face afirmaţii deosebit de subiective în acest sens. Spurgeon prezintă o astfel de afirmaţie pe care o citise într-o carte de homiletică: ,,Dacă cineva întâmpină vreo greutate în alegerea unui text, atunci e mai bine să se întoarcă la meseria sau la plugul său, căci se va lămuri că el nu are capacitatea unui predicator”.[39] Spurgeon s-a frământat mult după ce a aflat această afirmaţie (care s-a dovedit a fi în cele din urmă eronată) până când, bunicul său, care L-a slujit pe Domnul timp de 50 de ani i-a spus: ,,Greutatea nu vine din faptul că nu se găsesc texte îndeajuns, ci vine de acolo că sunt atât de multe, încât sunt la strâmtorare când trebuie să aleg unul”.[40]

Oricum, toţi predicatorii se confruntă cu problema aceasta într-o măsură mai mică sau mai mare. Soluţia cea mai bună este aceea de a apela la ajutorul Duhului Sfânt, deoarece ,,oamenii credincioşi doresc ca alegerea textului să fie făcută de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, nu de priceperea lor supusă greşelii şi de aceea se şi bizuie pe El, dându-I voie să-i călăuzească la acea parte de hrană, pentru vremea potrivită”.[41] Spurgeon este de părere că atunci când textul pentru predică vine ca răspuns la rugăciune, acesta devine cu mult mai drag predicatorului.[42]

Importanţa textului biblic în predicare este crucială. Predicatorul trebuie să aibă o temelie solidă pentru predicarea creştină christocentrică, iar această temelie este Scriptura, care Îl mărturiseşte pe Christos. Predicatorul trebuie să indice mereu spre resursele predicii sale. Sursa puterii sale de înţelegere şi transmitere a mesajului sfânt este Duhul Sfânt, iar sursa mesajului său este Scriptura, care Îl descoperă pe Mântuitorul pe tot parcursul ei. În acest sens John Piper sfătuieşte: ,,Citaţi textul! Citaţi textul! Repetaţi mereu cuvintele textului. Arătaţi-le oamenilor de unde vin ideile voastre.”[43]