ChristoCentrum

Vă oferim articole ştiri motive de rugăciune modalităti de contact cu misionari

Vă puteti ruga pentru misonarii români dinafara tării, dar si să luati legătura cu ei

Numele misionarului	Zona în care misionează	Contact
Paul Serban	Filipine	paulsherban@gmail.com
Aurelia Trascu	Peru	auratrascu@yahoo.com
Maria Magdalena Halip	Zambia	magda@zamtel.zm
Marian, Luiza si Emma	India	marian_luiza@yahoo.com
familia Dragomir	Mexic	narcisnsara@yahoo.com

Articole

Actionati unul din linkurile de mai jos, pentru a vizualiza articolul aferent:

 

 

Misiologie

Paradigme misionare

Biografii misionare

Viata, lucrarea si principiile care l-au călăuzit si pe care le-a propovăduit Hudson Taylor

Viaţa şi lucrarea lui David Livingstone

Evanghelism

Diferenta dintre evanghelizare si ucenicizare

Paradigme misionare

O privire din prezent spre misiunea creştină veche

Teodor Ioan Colda

Articol scris în mai 2005

 

Pe bună dreptate filozoful Hegel spunea: ,,Cei ce nu învaţă din greşelile trecutului sunt destinaţi să le repete”. Această sintagmă se poate aplica la toate domeniile existenţei umane, fără nici o excepţie, fie că e vorba de politică, economie, sociologie, religie sau activitate misionară. Apostolul Pavel, cu mult înaintea lui Hegel, privind în trecutul istoric al neamului său spunea: ,,Şi aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentru ca să nu poftim după lucrurile rele, cum au poftit ei”[1]. Dar înainte de această afirmaţie, apostolul mai spune ceva: ,,Totuşi, cei mai mulţi dintre ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie.”[2] Cu alte cuvinte, cei plăcuţi lui Dumnezeu sunt oamenii care acceptă de bună voie manifestarea autorităţii divine, ba mai mult, învaţă din greşelile trecutului, dând dovadă de înţelepciune, pricepere în viaţa lor particulară şi în slujirea lor.

Învăţarea din greşelile trecutului nu poate fi decât un lucru benefic din toate punctele de vedere. Privind prin prisma misiunii creştine se poate constata că este posibilă o transformare benefică a societăţii, datorită impactului Evangheliei, dar pentru aceasta creştinii trebuie să inveţe din greşelile trecutului.

Biserica lui Hristos, în mod special ramura ei misionară, a înţeles în general că esenţa sarcinii ei o constituie transformarea societăţii. În timp ce atenţia principală a lucrării misionare trebuie să se îndrepte întotdeauna spre comunicarea veştii bune a lui Hristos, spre chemarea oamenilor la pocăinţă, la credinţă şi botezul în biserică, creştinii au înţeles întotdeauna că misiunea lor este de a învăţa neamurile să se supună tuturor lucrurilor pe care le-a poruncit Isus.[3]

 

Istoria misiunii creştine s-a dezvoltat în paralel cu istoria Bisericii, care a cunoscut mai multe schimbări de paradigmă în funcţie de evenimentele majore care au cauzat anumite transformări. Creştinismul şi lucrarea misionară sunt legate în mod inseparabil.[4] Este bine ca la momentul bilanţului, când este analizată o paradigmă pentru a vedea aspectele ei pozitive şi negative, să se folosească modelul analitic propus de istoricul Keneth Scott Latourette[5]:

1.   Ce fel de creştinism a crescut?

2.   De ce a crescut creştinismul?

3.   Din ce cauză a avut de suferit creştinismul?

4.   Ce mecanisme de răpândire a Evangheliei au fost folosite?

5.   Care a fost efectul creştinismului asupra societăţii?

6.   Care a fost efectul societăţii asupra creştinismului?

7.   Cum au influentat mecanismele folosite pentru răspândirea Evangheliei răspunsul societăţii la creştinism?

Un astfel de sistem provoacă la o analiză obiectivă a tuturor activităţilor misionare dintr-o anumită perioadă.

Există totuşi un model de paradigmă care a generat misiunea crestină, iar această paradigmă model a fost adoptată de-a lungul veacurilor, în funcţie de evenimentele istorice şi anumite culturi. Această paradigmă este Paradigma Bisericii Primare (numită Apostolică sau Antică). Cuvintele, sau motoul, care a generat exerciţiul misionar al Bisericii Primare a fost următorul: ,,Ci voi veţi primi o putere când se va coborî Duhul Sfant peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria şi până la marginile pământului”[6]. Este propusă o misiune universală, progresivă până la crearea unui adevărat imperiu al Împărăţiei Cerurilor. ,,Împărăţia lui Dumnezeu este o ofertă, un dar care poate fi acceptat sau respins. Acum Împărăţia este aici, mai degrabă cu putere de convingere, decât cu forţă.”[7]

Creştinii primelor veacuri încă oferă un exemplu deosebit de bun în ceea ce priveşte curajul, dorinţa de a răspândi Evanghelia, spiritul de sacrificiu, dragostea pentru cei nemântuiţi. Imperiul Roman a creat un context favorabil răspândirii creştinismului, care s-a propagat vertiginos, cucerind Imperiul Roman în aprximativ 20 de decenii[8]. Creştinii din prezent tind să privească această perioadă din doua perspective: ori pozitivstă (îmbrăcând-o într-o lumină deosebită, precum o face Luca in Faptele Apostolilor, idealizând evenimentele), ori negativistă (cum o descoperim din epistolele ioanine şi Apocalipsa, datorită prigoanelor severe din acea perioadă). Combinând aceste două imagini se poate realiza o concepţie cât de cât obiectivă cu privire la această perioadă. Modelul misionar din perioada Bisericii Primare a fost oarecum iniţiat de Pavel, după metoda fariseilor[9], care nu şi-au dus la îndeplinire scopul misionar iudaic. Misionarismul iudaic a fost preluat de către creştini şi reînnoit de Noul Legământ al Domnului Isus Hristos. Mecanismul folosit de creştini a fost deplasarea voluntară, în spiritul marii trimiteri (cf. Matei 28:19-20) sau deplasarea involuntară datorită persecuţiilor.

Nu a existat o tendinţă misionară spontană, ci mai degrabă a fost vorba de un imbold din partea împrejurărilor nefavorabine creştinismului. Providenţa divină a fost la lucru, pregătind contextul necesar în cadrul Imperiului Roman, în vederea realizării scopului misionar creştin:

Ř Sistemul sinagogal a fost baza pentru organizarea bisericilor Noului Testament;

Ř Sistemul de drumuri dezvoltat si bine administrat în cadrul impeiului;

Ř Moneda unică;

Ř Limba greacă, limbă de circulaţie;

Ř Deschiderea romanilor pentru elemente culturale noi, cum ar fi filosofii noi şi religii noi;

Ř Pax  Romana.

Astfel se poate afirma că împrejurările au fost aproape ideale pentru răspândirea creştinismului. Deşi la început, în 30 d.Hr., creştinismul a debutat ca o sectă evreiască, ,,a devenit o religie mondială până în 60 d.Hr.” (S. Herbert Kane). ,,Fiecare creştin a fost o mărturie şi nimic nu este mai remarcabil decât anonimatul acestor misionari” (Stephen Neill). Ce este de apreciat la primii creştini este faptul că au fost unii dintre cei mai eficienţi misionari ai tuturor timpurilor – astfel se face că în jurul anului 300 d.Hr., 50% din populaţia Imperiului Roman era creştină.

,,Creştinismul a pătruns în lumea romană pe cinci căi importante: propovăduirea şi învăţătura evangheliştilor, mărturia personală a credincioşilor, actele de binefacere şi bunătatea arătată oamenilor, credinţa arătată în timpul persecuţiilor şi în moarte şi argumentarea intelctuală a primilor apologeţi.”[10]

Se poate observa la aceşti creştini mai multe caracteristici, care într-adevăr au ajutat la răspândirea Evangheliei:

q Şi-au luat în seios mandatul dat de Domnul Isus Hristos;

q Fiecare creştin se considera un misionar;

q Nu acceptau discriminarea (Pavel spunea că este dator să vestească Evanghelia, atât iudeului, cât şi grecului sau barbarului)

q Profitau de orice ocazie pentru a aduce oamenii la pocăinţă;

q Practicau caritatea;

q Mărturia creştină era prezentată în viaţa trăită zi de zi;

q Persecuţiile nu au fost un obstacol eficient pentru creştini.

Făcând un bilanţ al acestei perioade trebuie să acceptăm cu stupoare următorul adevăr:

 

Dar vibrantul evanghelistic caracteristic primelor două secole ale Bisericii a început să scadă în intesitate la începutul secolului al patrulea în timpul domniei împăratului Constantin. Creşinismul a devenit o modă. Structurile elaborate au înlocuit simplele biserici din case, iar crezurile au înlocuit mărturiile de credinţă spontane şi rugăciunile. Evanghelizrea agresivă părea că este de prisos – cel puţin în lumea romană civilizată.[11]

 

Totuşi, în acest context neloial atât faţă de reştini, cât şi faţă de păgâni, s-au evidenţiat misionari remarcabili, precum: Ulfila, Patrick, Columba.

Întreaga paradigmă ce a urmat, Evul Mediu, a fost dominată de misiunea romano-catolică (de ordinele călugăreşti ale: Cistericienilor, Franciscanilor, Dominicanilor, Augustinilor, Iezuiţilor) şi nu trebuie privită cu ochi suspicioşi, deoarece Evanghelia a fost propovăduită, iar flacăra misionară s-a menţinut aprinsă prin oameni ca şi: Columban, Augustin, Bonifaciu, Anskar etc. Se pot aplica aici cuvintele apostolului Pavel: ,,Ce ne pasă? Oricum: fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este propovăduit. Eu mă bucur de lucrul acesta şi mă voi bucura.”[12]

Făcând un salt considerabil din punct de vedere temporal în istoria misiunii creştine, ajungem la începuturile misiunii protestante. Avem de-a face aici cu o altă paradigmă, cea protestantă. Evenimentul care a generat-o a fost Reforma din secolul al XVI-lea. Este bine de specificat de la început că misiunea protestantă nu a fost preocuparea majoră a celor mai mulţi adepţi ai Reformei. Câteva cauze ar fi urmatoarele:

§ Luther şi susţinătorii lui au fost prea ocupaţi cu luptele teologice;

§ Au existat şi două motive teologice: doctrina predestinării şi convingerea că Marea Însărcinare din Matei 28 : 19-20 şi din Fapte 1:8 a fost numai pentru ucenici;

§ A fost şi un motiv strategic şi practic. În zelul lor de a se despărţi de orice lucru legat de Biserica de la Roma, protestanţii au respins mişcarea monastică care a fost atât de eficientă în transmiterea multor misionari catolici până atunci;

§ Protestanţilor le-au lipsit ocaziile pentru misiunile de peste ocean, ocazii care le aveau romano-catolicii, pentru că ţările din care a crescut mişcarea Reformei – Germania, Elvetia şi Scandinavia – nu s-au implicat prea mult în misionarea ţărilor din Lumea Nouă sau din alte părţi;

§ Pentru că Luther a legat Reforma Protestantă de ideile naţionaliste din Germania, oamenii s-au gândit că eforturile de expansiune ale Protestanţilor vor fi mişcări politice împotriva sistemelor guvernului şi au luptat împotriva expansiunii acestei mişcări în Europa.[13]

Abia din secolul al XVIII-lea mişcarea misionară protestantă a avut un mare avânt pentru că atunci protestanţii au început să înţeleagă responsabilitatea lor misionară.[14] Înţelegearea responsabilităţii misionare şi învăţarea din greşelile trecutului au condus la înfiinţarea comunităţii moraviene şi la generarea misiunilor întreprinse de această comunitate în America de Nord şi de Sud, Africa de Sud, Labrador etc.

        

O trăsătură unică a misiunii moraviene, care a făcut posibilă slujirea unui număr atât de mare de oameni ca misionari străini, a fost faptul că toţi misionarii trebuia să se susţină singuri din punct de vedere financiar. Moravianismul a fost mişcarea care s-a ridicat din clasa artizanilor şi părea normal ca misionarii să se folosească de meseriile lor când erau în străinătate. Contribuţiile voluntare, erau conform teoriei misiunii moraviene, pur şi simplu neadecvate pentru finanţarea sarcinii evanghelizării internaţionale. Singura alternativă a creştinilor era să devină misionari şi să-şi practice meseria aleasă.[15]

 

Ce este deosebit de frumos la aceşti oameni şi motivator pentru cei din prezent se poate deduce din cuvintele lui William Danker:

 

Cea mai importantă contribuţie a moravienilor a fost accentul pus de ei pe faptul că fiecare creştin trebuie să fie un misionar şi trebuie să-L mărturisească pe Hristos, folosindu-se de vocaţia lui. Dacă exemplul moravienilor ar fi fost studiat cu mult mai multă atenţie şi de alţi creştini, ar fi fost posibil ca omul de afaceri să-şi fi ocupat locul de onoare în misiunea mondială creştină în continuă creştere, alături de predicator, învăţător şi medic.[16]

 

            Ceea ce ar trebui să adopte creştinismul contemporan de la moravieni ar fi calităţile lor deosebit de luminoase şi inspirative pentru misiunea creştină:

q Supunere firească - ,,Frăţietatea Moraviană s-a supus şi a împlinit cu bucurie şi în mod natural Marea Însărcinare.” (Harrz Boer)

q Pasiune pentru Hristos - ,,Ei au lăsat poate cele mai solide şi neechivoce dovezi ale dragostei lui Dumnezeu şi râvnei înflăcărate şi active în slujba Sa.” (William Willberforce)

q Curaj în faţa pericolului - ,,Ei au înfruntat incredibile dificultăţi şi pericole dând dovadă de curaj remarcabil.” (William Wilberforce)

q Tenacitatea scopului - ,,Biserica Moraviană a fost prima care a tratat lucrarea misionară ca o responsabilitate a întregii biserici şi nu a lăsat-o pe seama societăţii parabisericeşti sau a oamenilor interesaţi de această lucrare.” (J. R. Weinlick)[17]

Misiunea actuală are multe aspecte de împrumutat din activitatea acestor pionieri ai misiunii protestante, urmărind câteva din principiile lor:

Ř Strartegia autofinanţării;

Ř Se considerau ,,asistenţi” ai Duhului Sfânt;

Ř Perseverenţi chair în timp de persecuţii.[18]

Evenimentele care sunt de asemenea impresionante sunt şi cele experimentate de misionarii protestanţi în timpul perioadei numite: ,,Marea Trezire Evanghelică din America”, care a contribuit la creşterea activităţii misionare[19].

Viaţa tânărului David Brainerd (1718-1747) este într-adevăr impresionantă. A fost unul dintre primii misionari tineri care au experimentat o trezire spirituală. Acest tânăr care cu siguranţă ar fi fost capabil să-şi facă o carieră în viaţă în diferite domenii, s-a dedicat lucrării lui Dumnezeu şi astfel a misionat printre indienii americani. Deşi şi-a început lucrarea cu mult zel şi dorinţa de a face lucruri mari pentru Domnul, timp de 5 ani a lucrat printre indieni fără prea mult succes (1742-1745). Totuşi, continuându-şi lucrarea, în 1745, Duhul Sfânt a produs o trezire spirituală şi astfel în doar câteva săptămâni a botezat 25 de noi convertiţi. Din nefericire a murit în acelaşi an de TBC. Din viaţa acestui tânăr se pot vedea calităţile unui om al lui Dumnezeu dedicat total Răscumpărătorului Său. Dragostea lui pentru Dumnezeu şi pentru oamenii care se zbăteau în păcat a biruit priorităţile vieţii şi egoismul firesc ce se găseşte în fiecare om. Acest tânăr a demonstart că sunt lucruri urgente care trebuiesc rezolvate, lucrurile pe care Dumnezeu le anunţă ca fiind prioritare, şi anume, propovăduirea Evangheliei la orice făptură spre gloria Creatorului. Cel mai trist este faptul că nimeni nu a fructificat cum trebuie lucrarea deosebită a acestui tănăr, ba dimpotrivă – creştinismul în loc să devină mijlocul de salvare pentru indienii americani, a devenit un element asociat cu distrugerea provocată de coloniştii englezi. Indiferenţa oamenilor care nu sunt interesaţi de scopul lui Dumnezeu provoacă grave neajunsuri lucrării misionare.

O altă ,,poveste misionară” interesantă este cea a soţilor Sarah şi George Boardman. Aceştia au activat în Birmania (Sarah a devenit soţia lui Adoniran Judson, după ce Ana, soţia lui – numită Ana din Ava – murise, iar George, soţul Sarei, murise de asemenea). Ei au lucrat în mijlocul unui trib numit ,,Karen”. Minunat a fost în lucrarea lor, că pe când au ajuns ei la acest trib, Dumnezeu a pus deja cu mult timp în urmă în acei oameni dorinţa de a-L căuta pe El, iar astfel oamenii au fost deosebit de bucuroşi să-L primească pe Domnul. După doar 5 ani petrecuţi acolo, în biserica nou formată erau 70 de membri. Aici se poate vedea intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu, care pregăteşte mai dinainte toate lucrurile, care deschide porţi şi pregăteşte oamenii pentru primirea Cuvântului Său. Eforturile noastre oricât de mari ar fi ele, sunt nule atâta timp cât Domnul este Cel care lucrează şi se ocupă în mod direct de lucrare. De aceea orice creştin trebuie să fie conştient că lucrarea este a Domnului şi el coordonează lucrurile cum crede de cuviinţă şi El îi înţelepţeşte pe lucrători pentru a alege metoda cea mai eficientă de a proclama Evanghelia mântuirii.

Ca şi concluzie la toate cele spuse până aici sunt bine venite următoarele constatări:

 

Pentru îndeplinirea sarcinii Bisericii se cere o nouă înţelegere a misiunii, o nouă strategie, noi organizaţii, noi căi, mijloace şi metode. Această sarcină nu va înceta până nu va veni Împărăţia lui Dumnezeu în toată slava. Ne este de ajutor să cunoaştem istoria strategiei misionare în timp ce ne rugăm, studiem, planificăm şi punem în practică cele învăţate.[20]

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGARFIE

 

 

1. Beaver, R. P.  Istoria strategiei misionare. Southwestwrn Journal of Theology, 12(2), 1970.

2. Grant, A. Collin.  Mişcarea Moravaină: o biserică misionară avangardistă. Evangelical Mission Quarterly, oct. 1976, vol. 12, nr. 4.

3. Ladd, George Eldon.  Semnificaţia Împărăţiei lui Dumnezeu.  Grand Rapids: Eerdmans, 1959.

4. Pierson, Paul.  Istoria transformării.  traducere din cartea Perspectives on the World Christian Movement, Third Edition, 1999.

5. Tucker, Ruth.  Primele secole: Evanghelizarea Imperiului Roman.  În De la Ierusalim până la Irian Joya.  Grand Rapids, MI: Zondervan, 1993.

6. __________.  Progresul mişcării moraviene: Zorii misiunii protestante. În De la Ierusalim până la Irian Joya.  Grand Rapids, MI: Zondervan, 1993.

7. Winter, D. Ralph.  Împărăţia contraatacă. În Lewis, Jonathan, World Mission: An Analysis of the World Christian Movement.  Posadena, CA: Wm. Carey Library, 1997.

   

 

 

 

 

 

I.   Introducere

            Lucrarea de faţă este menită să arunce o privire sumară asupra vieţii, lucrării şi principiilor teologice care l-au călăuzit şi pe care le-a vestit prin viu grai, prin scris sau prin trăire unul dintre  cei mai mari misionari ai secolului al XIX-lea: J. Hudson Taylor. Viaţa acestui om impresionează la fiecare pas al ei prin calităţile sale spirituale deosebite, dintre care cel mai mult iese în evidenţă încrederea lui deplină în Dumnezeu, încredere care l-a determinat să meargă să vestească Evanghelia în China. A părăsit Anglia fără a avea vreun sprijin din partea cuiva. În viaţa lui se poate vedea foarte frumos modul providenţial al lui Dumnezeu de a-Şi purta slujitorii devotaţi pe aripi de biruinţă, oferindu-le un sfârşit al alergării plin de pace şi bucurie, care continuă în veşnicie. În scurta prezentare s-a încercat aşezarea, ca într-un colaj, a unor date biografice, a unor principii şi cuvinte ale acestui om atât de mare, şi totuşi atât de modest.

 

II.   Date biografice

Hudson Taylor s-a născut în Anglia, oraşul Barnsley, într-o familie creştină, la 21 mai 1832. Încă de mic spunea că atunci când va fi mare va merge ca misionar în China.[1] La şcoală  a mers abia la 11 ani deoarece era un băiat firav. Educaţia în acest timp i-au dat-o părinţii acasă. Cunoştea limba ebraică, pe care o citea foarte bine.[2] La 15 ani a obţinut o slujbă la o bancă în localitate, dar discuţiile cu un funcţionar de la bancă l-au făcut să se depărteze de Dumnezeu.[3] Într-o zi de vară, pe când era singur acasă a luat din bibliotecă un tractat care l-a cercetat şi l-a determinat să se întoarcă la Dumnezeu. În acelaşi timp, mama lui, aflată în altă localitate, se ruga stăruitor pentru Hudson, pentru mântuirea lui şi în urma rugăciunilor a primit confirmarea salvării copilului ei.[4]

            Dumnezeu a început să îi arate că trebuie să meargă misonar în China. A început să muncească în farmacie alături de tatăl sau, iar mai apoi a plecat la Hull, pentru a practica pe lângă un medic ca asistent. În acest timp a început să înveţe cuvinte în limba chineză în comparaţie cu textul Evangheliei după Luca. A învăţat 600 de cuvinte în acest fel.[5] Mai apoi şi-a continuat studiile în medicină la Londra, fără a accepta ajutorul familiei sau a vreunei societăţi misionare, ci s-a bazat pe ajutorul Domnului.[6] Hudson mărturisea: ,,Mi-am spus: ,Când voi ajunge în China nu voi aştepta de la nimeni nimic; singura mea aşteptare va fi Dumnezeu. Cât de important este aşadar să învăţ înainte să părăsesc Anglia, să mişc omul, prin Dumnezeu, doar prin rugăciune!’.” [7]

            Pe data de 10 septembrie 1853, a plecat în China, direcţia Shangai (evea vârsta de 21 de ani).[8] A ajuns în China la 1 martie 1854, în toiul unui război civil. El avea de gând să se aventureze în interiorul ţării, nu să rămână în porturi unde erau mai mulţi europeni. A început să înveţe dialectul mandarin şi activa ca medic, ajutându-i pe cei nevoiaşi şi cei mai simpli din popor. În acelaşi timp a început o lucrare cu copiii, pe care îi învăţa texte biblice. Pentru a avea mai mult impact în rândul chinezilor şi pentru a le dobândi încrederea a adoptat portul şi traiul lor. Atitudinea lui a produs dezaprobare în rândul europenilor. Lui Taylor nu îi plăcea să locuiască printre alţi misionari. Ei trăiau în lux, iar Hudson credea că nu este loc în care misionarii să fie mai favorizaţi ca în Shangai. Pe unii îi considera mizerabili şi vulgari şi dorea să scape cât mai repede din mediul lor şi în acelaşi timp să scape de remarcile lor sarcastice.[9]

În acest timp, preoţii budişti i se opuneau, fiindu-le teamă să nu piardă poporul.[10] În 1855 cumpără o casă-barcă pentru a putea călători mai mult cu scopul vestirii Evangheliei. Pe drum a întâlnit trupe de răsculaţi, trupe guvernamentale sau a trecut prin scene de război, dar Domnul l-a păzit.[11]

            Au început nişte ostilităţi între Anglia şi China, care au durat patru ani. Aceasta a îngreunat mult lucrarea misionară. După această perioadă, primul convertit a fost un negustor de bumbac şi conducător budist, pe nume Ni. După ce s-a convertit, Ni i-a reproşat lui Hudson că europenii nu au venit să îi evanghelizez mai repede, deşi aveau vestea bună a evangheliei de sute de ani.[12] În al patrulea an în China, Hudson s-a căsătorit cu Maria Dyer, care era profesoară la şcoala creştină de fete din Ningpo. Maria îl iubea, dar directoare a fost reticentă şi nu avea o părere prea bună despre Hudson. În cele din urmă, tânăra care era orfană de ambii părinţi (ambii fiind misionari au murit slujindu-L pe Domnul), a primit aprobarea unchiului de a se căsători.[13] Datorită devotamentului ei şi modului de relaţionare, au făcut să fie îndrăgită de misionari şi de băştinaşi; astfel ea a devenit ,Mama Misiunii’.[14]

            La Ningpo, un alt misionar devotat, Dr. Parker, construise un centru creştin, în cadrul căruia funcţiona un spital. Datorită unor probleme de sănătate, familia sa a trebuit să plece în Scoţia şi l-a rugat pe Hudson să preia conducerea spitalului; aceasta s-a întâmplat în vara anului 1859.[15] Când Hudson a preluat conducerea spitalului, situaţia financiară era precară. În curând misionarii salariaţi nu au mai putut fi plătiţi şi s-a cerut ajutorul credincioşilor din rândul poporului. Astfel întreaga muncă din spital era o muncă de voluntariat. Oamenii au văzut devotamentul creştinilor şi astfel mulţi s-au întors la Domnul. În curând s-a împuţinat hrana, încât mai aveau un singur sac de orez. Înainte să se termine sacul, au primit 50 de lire sterline de la un credincios Berger. În timp de 9 luni s-au convertit 16 pacienţi şi alţi 30 din afară au fost botezaţi.[16] Datorită dificultăţilor şi a nevoilor, pentru a putea asigura bunul mers al lucrării a adoptat un regim autoritar, chiar dictatorial s-ar putea spune.[17] El nu dorea să împrumute sub nici o formă bani, indiferent cât de mari ar fi greutăţile, deoarece credea că aceasta înseamnă să-ţi atribui ceva ce nu vine de Domnul sau ce nu a intenţionat El să-ţi dea.[18]

            Datorită stării deplorabile de sănătate, întreaga familie s-a întors în Anglia. Societatea Biblică Britanică a hotărât să tipărească Noul Testament în dialectul Ningpo, de traducerea căruia se ocupase Hudson.[19] El a lucrat la traducerea Noului Testament împreună cu un alt misionar, uneori câte 13 ore pe zi. În Anglia a urmat un curs de chimie practică şi a obţinut diploma în medicină acordată de Colegiul Regal al Chirurgilor.[20] Acasă, Berger s-a hotărât să îl sprijine pe Hudson din Europa, ocupându-se de fonduri, corespondenţe, trimiterea de noi misionari şi diferite publicaţii cu privire la misiunea din China.[21]

            În timpul reîntoarcerii în China, pe drum, din 34 de marinari s-au predat Domnului 20. Hudson a format o organizaţie misonară în China, cu numele China Inland Mission. El mărturiseşte că fără ajutorul familiei Berger nu ar fi putut realiza această lucrare.[22] Începuse o activitate misionară intensă spre interiorul Chinei, cu scopul de a organiza şcoli, spitale şi adunări creştine. În Shangai numărul credincioşilor a crescut între 1866 şi 1867 de la 60 la 200. În luna mai a avut loc primul botez în zonele din interiorul Chinei. În acelaşi an de bucurie a decedat fiica lor, Grace, eveniment care a sfâşiat inima părinţilor, dar nu i-a împiedicat să lucreze cu acelaşi devotament pentru Domnul mai departe.[23]

            În 16 luni, Hudson a stabilit o biserică de 50 de membri la Hangchow, după care s-a întors în Nanking. Din nefericire a început o nouă răzmeriţă împotriva creştinilor. Li se atribuiau crime şi răpiri de copii. La Yangchow, răsculaţii au incendiat casa familiei Taylor. Cu toţii au scăpat cu viaţă. Hudson a plecat să discute cu mandarinii pentru a opri răscoala, dar a fost răpit de răsculaţi. După multe negocieri a fost eliberat.[24] A urmat o perioadă de noi crize financiare, în care ajutorul parcă tot contenea să apară. Atunci, un alt slujitor al Domnului din Anglia, care îşi făcea lucrarea tot prin credinţă deplină în Domnul, l-a sprijinit mai mulţi ani cu bani. Acesta a fost George Müller, care în următorii ani a donat câte 10 000 de dolari anual misiunii China Inland Mission.[25]

În 1869, după 12 ani fericiţi de căsătorie, în urma unei epidemii de holeră, şi-a pierdut soţia şi doi copii, unul nou născut. Maria murise pe neaşteptate. Într-o zi Hudson, văzând-o foarte slăbită şi schimbată la faţă, pământie, i-a spus: ,,Draga mea, ştii că ai să mori?” Maria a murit şi a mers la Domnul ei, pe Care L-a slujit cu atâta devotament. Ea a purtat numele unei martire engleze, Mary Dyer, care a murit datorită credinţei ei şi fără de părere de rău faţă de lume, în anul 1658.[26]

 În anul 1871 s-a întors în Anglia, unde s-a recăsătorit cu misionara Faulding, care lucrase şi ea în China. În Anglia, starea lui de sănătate a fost deosebit de gravă, suferind de paralizie. Domnul a fost mereu aproape de el şi s-a refăcut, putând să-şi reia activităţile. În timpul zilelor de boală a cerut Domnului 100 de evanghelişti dispuşi să ia parte la lucrarea de evanghelizare a ţării lor prin a deschide noi puncte de misiune. Dorinţa şi-a scris-o pe Biblie, împreună cu data zilei în care ceruse aceasta Domnului. Mai târziu primise un plic cu 800 de lire. Data de pe plic coincidea cu data de pe Biblia sa. Hudson văzuse încă o dată providenţa lui Dumnezeu.[27]

            În anul 1880, în China erau 70 de staţiuni misionare, fiecare având câţiva lucrători. Înainte de moartea lui Hudson Taylor, în China erau 205 misiuni şi 849 de misionari din Anglia şi alţi 125 000 de lucrători voluntari chinezi. Din nefericire la începutul secolului XX, împărătesa Chinei, influenţată de secta boxerilor, a permis prigonirea creştinilor. A urmat cel mai mare holocaust din istoria misiunii protestante. Au fost martirizaţi 135 de misionari şi 53 de misonari copii, în mod brutal. Cel mai mult au suferit femeile care au plecat singure spre interior pentru a duce mesajul mântuirii, deoarece femeile erau lipsite de drepturi în China – astfel ele au fost cele mai vulnerabile. Alţi 96 de misionari din cadrul misunii din interior, din rândul băştinaşilor, au fost ,măcelăriţi’ fără milă.[28]

 În 1905, după o vizită în Elveţia, cu scopul de a-şi reface sănătatea, Hudson a revenit în China pentru a vedea ce a rămas de pe urma persecuţiilor. Apoi a deschis ultima provincie în nord, Hunan, în oraşul Chian-Sha. Acolo a vorbit poporului, fiind însoţit de fiul şi nora sa. În seara de 3 iunie a fost chemat de Domnul în veşnicie.[29] Până în 1914, misiunea începută de Hudson Taylor ajunsese cea mai mare organizaţie misonară din lume, cu câmpul de misiune în afara Europei. În 1934, în cadrul misiunii  erau implicaţi 1368 de misionari.[30]

           

III.   Principiile teologice după care s-a călăuzit şi pe care le-a propovăduit

1. Hudson era convins că el îi aparţine Domnului cu tot ceea ce este, iar astfel a fost gata pentru orice sacrificiu –Principiu: În lucrarea Domnului trebuie să fii gata pentru orice sacrificiu

,,Nu ştiam pentru ce lucrare mă pregăteşte, dar de atunci, sentimentul că eu nu-mi mai aparţin a pus stăpânire pe mine şi nu m-a mai părăsit.”[31] Pe când se afla în China el spunea: ,,Dacă aş avea o mie de vieţi, China ar putea să mi le ceară pe fiecare dintre ele. Dar nu, nu China, ci Domnul Hristos. Nu putem noi face mai mult pentru El? Putem noi face destul pentru un aşa Mântuitor?”[32] Hudson îi spunea domnului Berger: ,,...am pus pe altar pentru a-L sluji pe Dumnezeu, pe soţia mea, pe copiii mei şi pe mine însumi. Cel pe care am încercat să-L slujim cu multă slăbiciune şi lipsuri, dar cu sinceritate şi simplitate – nu fără un anume succes – nu ne-a părăsit.”[33]

 

2. Hudson s-a încrezut întotdeauna în ajutorul lui Dumnezeu – Principiu: Lucrarea este a Domnului, deci El va purta de grijă de orice nevoie a supuşilor Săi

El era convins că dacă Domnul le-a spus ucenicilor să nu se îngrijoreze şi să nu-şi ia nimic cu ei în lucrarea de misiune, acest principiu este valabil pentru toţi credincioşii, din orice vreme, care sunt gata să lucreze pentru Domnul.[34] El spunea celor din Europa printr-un articol, pe când se afla pe câmpul de misiune: ,,Deşi nevoile sunt mari, ele nu epuizează resursele Tatălui nostru.”[35]

Hudson a luat în serios promisiunile lui Dumnezeu. El a fost convins că poate să trăiască o viaţă spirituală superioară în mod constant. Prin credinţă el a învins dificultăţi greu de înfruntat.[36]

3. Hudson s-a hotărât să trăiască viaţa în fiecare zi doar pentru Domnul, aşteptându-L pe El – Principiul: Viaţa creştinului are cu adevărat sens când o trăieşte pe deplin pentru Domnul

,,Am învăţat de asemenea că timpul când El va veni pentru ai Săi nu a fost descoperit şi că privilegiul nostru este ca zi de zi, ceas de ceas să trăim ca oameni care Îl aşteaptă pe Domnul.”[37] A trăi viaţa pentru Domnul îneamnă în acelaşi timp a fi gata în orice clipă pentru sacrificiul suprem. În timpul celei de-a doua călătorii în China, pe mare s-a stârnit o furtună straşnică. Hudson mărturiseşte: ,,Nu se poate descrie această furtună... Dumnezeu ne-a păstrat liniştea şi eram gata şi pentru viaţă şi pentru moarte.”[38]

4. Hudson a fost mereu un om care se baza pe rugăciune şi aducea toate problemele lui mici sau mari, înaintea lui Dumnezeu – Principiul: Nu există putere mai mare ca puterea rugăciunii sau soluţie mai bună ca răspunsul oferit de Dumnezeu la rugăciune.

Hudson a simţit ajutorul lui Dumnezeu şi a văzut modul în care El răspunde la rugăciuni încă din timpul în care se pregătea pentru lucrarea misionară. Un exemplu este acela când aştepta salariul după un trimestru de muncă la medicul Hardey. Medicul mereu uita să îi răsplătească munca la timp, iar tânărul Hudson avea nevoie de bani, dar s-a hotărât ca nici o dată să nu îi amintească medicului de salariu. Totuşi Dumnezeu a făcut în aşafel încât, chiar atunci când nu se aştepta, să primească banii necesari.[39]

Când era în China, la începutul misionării sale, el le scrie celor dragi din Anglia: ,,Am într-adevăr nevoie de rugăciunile voastre. Să lucrezi fără să vezi rezultate, cere multă credinţă, iar a mea este atât de slabă.”[40] Când hainele au trebuit să-i fie distruse, deoarece erau infestate în urma îngrijirii unui bolnav, care în cele din urmă decedase, nu avea nici o resursă pentru a-şi putea cumpăra altele noi. I-a încredinţat problema Domnului, iar în aceeaşi zi i-a sosit vechea îmbrăcăminte lăsată într-o altă localitate.[41] Hudson scria sorei sale: ,, Poate oare Hristos să fie bogat şi eu sărac? ... Poate capul să aibă hrană, iar trupul să flămânzească? Şi gândeşte-te atunci ce înseamnă acest adevăr când este vorba de rugăciunile noastre.”[42]

Cineva îl auzise într-o biserică în Anglia cum se ruga. Aceată persoană mărturisea: ,,Niciodată n-am auzit pe cineva rugându-se cu atâta simplitate, dragoste, îndrăzneală. Am fost foarte mult atras de el. Se vedea că acest om se bucura de o mare intimitate cu Dumnezeu. Îi vorbea ca unui prieten.”[43] Rugăciunea etse viaţa credinciosului cu Dumnezeu, este dovada relaţiei cu Domnul. Hudson ştia că are un Dumnezeu măreţ, Care pe deasupra îi este şi prieten.

5. Hudson arăta dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni prin viaţa lui – Principiul: Ca să ai succes în lucrare trebuie să faci cunoscută dragostea şi compasiunea lui Dumnezeu prin dragostea şi compasiunea ta faţă de semeni

În timp ce era la Hull, un om de pe staradă l-a oprit şi l-a rugat să vină degrabă în casa lor, pentru că soţia era pe moarte, iar preotul nu dorea să vină fără a fi plătit. Hudson a venit şi a simţit nevoia să-i ajute pe aceşti oameni, dar nu mai avea decât o jumătate de coroană în buzunar, ultimii bani pentru hrana lui de a doua zi. A încercat să se roage, să le vorbească femeii bolnave, soţului şi copiilor despre bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu, dar s-a considerat un făţarnic, până ce nu le-a dat ultimul bănuţ pe care îl avea în buzunar.[44] După ce a făcut acesta a simţit o mare eliberare şi a putu s-L vestească pe Domnul.

6. Hudson a fost mereu un om corect şi onest – Principiul: În relaţia cu Dumnezeu corectitudinea este esenţială pentru a putea face lucrarea lui Dumnezeu într-un mod ireproşabil

Înainte ca să meargă în China, s-a hotărât să urmeze nişte studii în domeniul medical, pentru a fi folositor pentru băştinaşii din China. Studiile trebuiau realizate la Londra. Tatăl lui se oferise să suporte cheltuielile celor doi ani de studii. În acelaşi timp, Societatea Misionară Britanică, având cunoştinţă de intenţiile lui de a merge misionar în China, acceptase să-l finanţeze în domeniul studiilor medicale. Hudson nu a putu accepta un ajutor din două părţi şi a cerut călăuzire din partea Domnului în acest sens.[45]

7. Hudson era convins că Dumnezeu are un plan cu el şi orice încercări ar veni în viaţa lui, El îşi va duce la îndeplinire planul – Principiul: Dumnezeu nu cheamă pe nimeni acasă în ceruri până când slujitorul nu şi-a sfârşit slujba pe pământ; astfel, El este Cel care îi ocroteşte

În urma unui mic accident în timpul unei disecţii într-u laborator, Hudson a fost infestat de un virus. Un medic i-a spus să meargă degrabă acasă, pentru că este un om mort. Dar tânărul i-a spus că este convins că nu va muri, deoarece Dumnezeu îl chemase la o lucrare specială în China. Hudson se vindecase în mod miraculos.[46]

Când era în China, nu după mult timp după ce soţia lui, Maria, născuse primul lor copil, pe Grace, în oraşul Ningbo a pornit o revoltă înmpotriva europenilor, numiţi ,diavoli străini’. În timpul acestei răzmeriţe nimeni nu s-a apropiat de casa lor ca să le producă vreo pagubă sau să le facă vreun rău.[47] Într-adevăr, Domnul poartă de grijă slujitorilor Lui.

8. Hudson punea mare accent pe unirea creştinilor în orice loc pentru părtăşie – Principiul: Oriunde ar fi, creştinii trebuie să se adune pentru părtăşie de dragul şi în Numele Domnului Isus Christos

Atât de importantă era pentru Hudson părtăşia cu fraţii, încât chiar şi pe vasul pe care erau îmbarcaţi misionarii în drum spe China, s-au adunat în mod regulat pentru a avea părtăşie unii cu alţii.[48] În adoua călătorie din Anglia către China, pe vasul cu care călătorea s-au ţinut din nou adunări creştine, în urma cărora s-au întors la Dumnezeu ofiţerul secund şi o bună parte din echipaj. Schimbarea vieţii secundului, care era un om brutal, dur, i-a convins pe mulţi marinari că soluţia transformării vieţii este în Christos.[49]

9. Hudson era o persoană foarte disciplinată – Principiul: Disciplina în lucrare este de fapt lepădarea de sine pe care o cere Domnul Isus slujitorilor Săi

Ajuns în China, deşi se simţea singur, era convins că Mântuitorul era mereu cu El. Aceasta îi dădea putere ca să studieze în fiecare zi atât medicina, limba chineză cât şi limbile greacă şi latină, pentru a deveni cât mai folositor lucrării lui Dumnezeu din China. A renunţat la tot pentru a se pregăti în mod corespunzător pentru vestirea Evangheliei acelor oameni.[50] El nu dorea nici onoruri, nici renume, ci doar să fie folositor lucrării.[51]

10. Hudson nu s-a lăsat copleşit de întristare – Principiul: Când lucrezi pentru Domnul, El este bucuria vieţii slujitorului, indiferent de încercări, pentru că El este scopul slujirii

Hudson spunea într-o scrisoare adresată sorei lui: ,,Un surâs al Celui pe care-L iubim ne va despăgubi de toate întristările noastre.”[52] Nu s-a lăsat copleşit de întristare nici chiar atunci când fetiţa lor Grace a murit, ştiind că ea este cu Mântuitorul pe care-L slujise în felul ei încă de mică.[53] Nu s-a întristat când în timpul unei revolte împotriva creştinilor cineva l-a anunţat că toţi ai lui au murit. El şi-a pus şi mai mult încrederea în Domnul – până la urmă s-a dovedit a fi un zvon. Dumnezeu a fost din nou în control.[54]

Nu doar că nu s-a lăsat copleşit de întristare, dar era un om care mereu se bucura în Domnul, fiind convins că harul Lui era suficient. ,,Astăzi, prin harul lui Dumnezeu, putem duce greutatea zilei de mâine. Mâine poate vom fi cu El, acolo unde nu mai sunt greutăţi de dus. Şi chiar dacă nu vom fi încă la El, El va fi cu noi şi prezenţa Lui este o plinătate de bucurie.”[55]

11. Hudson nu s-a lăsat biruit de ameninţări şi opoziţii – Principiul: Când e vorba de lucrarea lui Dumnezeu, nici un sacrificiu nu este prea mare, datorită dragostei pentru Domnul. Mai mul, el şi-a pus deplin încrederea în Domnul – Încrederea în Domnul trebuie să fie constantă, pentru că El este mereu Acelaşi

,,Dragostea întâi, suferinţa după aceea, apoi dragoste mai adâncă – acesta este singurul fel de a face lucrarea lui Dumnezeu.”[56] Spre sfârşitul vieţii sale şi a lucrării din China, când creştinii au început să fie prigoniţi, iar lucrarea de misiunea suferea mari pierderi, pe când se afla în Anglia şi primea o mulţime de veşti nefavorbile, bătrânul Hudson spunea cu durere: ,,Nu pot să citesc, nu pot să gândesc, nu pot nici să mă rog, dar pot să am încredere.”[57]

12. Hudson era de părere că oamenii Îl pot descoperi pe Christos mai uşor dacă te identifici cu ei – Principiul: Cristos S-a identificat cu umanitatea pe care a misionat-o; vestitorul evangheliei trebuie să se identifice cu cei pe care îi evanghelizează

Hudson a adoptat modul chinezilor de a trăi, portul lor, chiar şi tunsoarea lor, pentru a putea fi cât mai aproape de oamenii de rând şi de modul lor de existenţă. Scopul a fost acela de a-i câştiga pentru Christos prin orice mijloace.[58] Atitudinea lui a stârnit atât apreciere, cât şi nemulţumire din partea altor misionari din China sau din partea celor din Europa, care nu îi înţelegeau metoda de lucru.

13. Hudson a văzut că în lucrarea Domnului pot apărea schimbări neaşteptate care pot provoca tristeţe sau pot ridica întrebări în inima lui – Principiul: Lucrarea lui Dumnezeu poate schimba (influenţa) viaţa unui om, dar un om nu poate schimba (influenţa) lucrarea lui Dumnezeu

Hudson s-a împrietenit cu un alt misonar, Burns, cu care făcea o echipă foarte bună. Când Dumnezeu i-a arătat lui Hudson că trebuie să se mute cu lucrarea de la Shangai la Shantou, i-a fost greu să accepte, deoarece nu dorea să se despartă de prietenul său. Când în sfârşit a fost convins de Domnul şi s-a hotărât să-i spună lui Burns, acesta i-a împătăşit că Dumnezeu îi pusese pe inimă aceeaşi lucrare. Astfel cei doi prieteni au rămas împreună, slujindu-L pe Domnul cu devotament, fără a pune mai presus de lucrare prietena lor.[59]

14. Hudson ştia că Dumnezeu veghează mereu asupra sa şi îi îndeplineşte nevoile personale şi nevoile în ce priveşte misiunea – Principiul: Dumnezeu veghează şi îi călăuzeşte mereu pe slujitorii Săi

,,Noi suntem călăuziţi de Dumnezeu, chiar şi atunci când simţim cel mai puţin acest lucru. Dacă porţile se deschid sau se închid, aceasta vine de la Dumnezeu, în vederea binelui nostru şi pentru împlinirea planurilor Lui. Abia târziu înţelegem că mâna Lui iubitoare a fost la lucru.”[60] Într-un moment de păcăinţă misionarul spunea: ,,Credinţa mea ... adesea, adesea a căzut şi mi-a părut rău şi mi-a fost ruşine de eşecul meu în a-mi pune încrederea într-un astfel de Tată. Dar ooo! Învăţam să Îl cunosc... El mi-a devenit aşa de real şi de intim.”[61]

 

15. Hudson nu s-a îngrijorat în ce priveşte evoluţia lucrării – Principiul: Lucrarea nu este a oamenilor, ci a lui Dumnezeu, dar totul depinde de ascultarea oamenilor

Când Hudson extindea lucrarea de misiune în China şi se făcea simţită mereu nevoia unor noi misionari care să se dedice lucrării lui Dumnezeu, El aducea problema înaintea Domnului, chiar dacă mai întâi s-a îngrijorat. ,,Dacă noi ascultăm de Dumnezeu, răspunderea apasă asupra Lui şi nu asupra noastră. Doamne, Tu vei purta toată povara. La cuvântul Tău, eu, slujitorul Tău, voi merge înainte. Rezultatele Te privesc pe Tine.”[62] ,,Fiţi siguri, o lucrare a lui Dumnezeu făcută în felul lui Dumnezeu, nu va duce niciodată lipsă de ajutorul lui Dumnezeu.”[63] Chiar dacă misonarul a avut multe pierderi: trei copii:Grace, Noel, Samuel şi prima lui soţie Maria, după moartea lui Samuel Hudson spunea: ,,N-am nici un regret că m-am angajat la această lucrarea. Este lucrarea Lui, nici a mea, nici a dumneavoastră. Şi totuşi ea este a noastră, nu pentru că noi suntem angajaţi în ea, ci pentru că suntem ai Lui şi una cu Acela căruia Îi aparţine această lucrare.”[64]

16. Hudson era un om curajos – Principiul: Când asupra ta apasă responsabilitatea vieţii altora şi când eşti convins că Îl ai pe Dumnezeu alături, atunci eşti plin de curaj

În timpul unei răzmeriţe împotriva creştinilor, centrul creştin de la Yangzhou a fost devastat, mai mulţi misionari răniţi, dar toţi au rămas în viaţă. ,,Hudson s-a dus la mandarin şi cu multă îndrăzneală i-a cerut să oprească răscoala. După câteva ore, soldaţii au fost trimişi şi au izgonit mulţimea strânsă în faţa misiunii.”[65] Pe lângă toate încercările şi piedicile care se ridicau, acasă, în Anglia, de multe ori faptele lui aveau un alt ecou, iar imaginea lui nu era una foarte bună. Chiar şi în aceste cazuri el spunea:

 

Adeseori învinuit de lucruri de care sunt cu totul străin, având de luptat împotriva unor sisteme puternice de învăţături greşite şi superstiţii păgâne, mergând pe un drum pe care nu se găsesc urmele nimănui... în împrejurările de toate zilele aş fi pierdut de mult curajul, dacă Domnul plin de bunătate faţă de mine, nu m-ar fi susţinut cu convingerea că aceasta este lucrarea Lui şi că El este cu mine în cele mai apăsătoare lupte. Da, această luptă este a Domnului şi El va birui.[66]

 

 

17. Hudson a fost un om care mereu I-a mulţumit lui Dumnezeu – Principiul: Dumnezeu merită întreaga mulţumire şi consacrare, şi în binecuvântări , şi în probleme, pentru că El are doar intenţii bune cu cei care Îi aparţin Lui

Cineva mărturisea depre Hudson şi momentele în care a vegheat-o pe Maria înainte de a fi luată acasă la Domnul: ,,Când scumpa doamnă Taylor îşi dădea sufletul, domnul Taylor era în genunchi, cu inima grea încredinţând-o Domnului. I-a mulţumit pentru că i-o dăduse şi pentru cei doisprezece ani de fericire pe care îi petrecuseră împreună. I-a mulţumit şi pentru că a luat-o de la el şi s-a predat pe sine din nou în slujba Lui.”[67]

18. Hudson a dovedit dragostea ce-o avea faţă de Domnul prin credincioşie – Principiul: Mântuitorul merită toată dragostea, iar dragostea Lui pentru credincioşi este puterea lor

 

El va fi credincios cu noi, cum a fost totdeauna. Şi chiar dacă încrederea noastră ar da greş, credincioşia Lui va rămâne, căci este scris: ,Dacă noi suntem necredincioşi, El rămâne credincios.’ Un lucru, unul singur, ne va susţine şi mereu ne va da izbândă: dragostea lui Hristos, dragostea care te constrânge şi te susţine, este singura putere care ne trebuie. Nu este vorba de dragostea noastră pentru Hristos şi nici chiar de dragostea lui Hristos pentru noi personal, ci de dragostea Lui în noi pentru sărmanii păcătoşi. Aceată dragoste care nu se poate stinge, va căuta oile risipite până ce le va găsi.[68]

 

El mai spunea: ,,Acum sunt fericit în dragostea Mântuitorului meu. Pot să-I mulţumesc penrtru tot, chiar pentru cele mai dificile experienţe din trecut, şi să mă încred în El fără nici o teamă în viitor.”[69] ,,Cred că Îl iubesc mai mult ca oricând, şi doresc să-L slujesc mai mult ca oricând aşa cum porunceşte.”[70] În concepţia lui Hudson Taylor dragostea faţă de Domnul nu putea fi luată separat de slujire şi de ascultarea totală de Dumnezeu.

19. Hudson venea mereu cu durerea Sa înaintea lui Dumnezez – Principiul: Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile, dar creştinul trebuie să vină cu frământările lui înaintea Domnului, deoarece acesta este semnul încrederii neclintite în Dumnezeu

Misonarul Îi împărtăşea Domnului atât bucuriile, cât şi dezamăgirile lui. Deşi făcuse atât de mult pentru lucrarea Domnului, Hudson era mâhnit pentru că erau atâţia oameni care nu auziseră despre Domnul Isus. ,,Mulţimii din apropiere îi vorbise despre Domnul Hristos până ce n-a mai putut, şi când nu a mai putut spune o vorbă, s-a retras singur pe munte, pentru a-şi vărsa inima înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune.”[71]

20. Hudson a fost un om modest, smerit – Principiul: Slujitorul Domnului trebuie să se smerescă pentru ca toată slava să fie a Domnului

La un moment dat cineva a lăudat lucrarea sa misionară, care a crescut foarte mult. Hudson a răspuns: ,,Eu nu văd tot aşa lucrurile. Iată, eu găsesc că uneori Dumnezeu trebuie să fi căutat pe cineva foarte slab, foarte mic, pentru ca El să Se poată sluji de el, în aşa fel încât toată slava să aparţină Lui – şi El m-a găsit.”[72]

 

IV.   Încheiere

            O lucrare biografică nu se poate încheia fără să se amintească unele din memorabilele cuvinte ale lui Hudson Taylor, care demonstrează că modelul lui de viaţă a fost modelul suprem al Mântuitorului. Principiul ultim după care s-a călăuzit şi pe care l-a propovăduit a fost mereu Christos:

Trebuie să ne dăm noi înşine pentru viaţa lumii, aşa cum El Şi-a dat trupul pentru hrana celor care erau fără viaţă şi pentru sufletele a căror viaţă nu poate fi întreţinută decât prin aceeaşi pâine a vieţii. O viaţă uşoară şi fără renunţări nu va avea niciodată putere.[73]

 

Bibliografie

 

 

 

***  Hudson Taylor. Dillenburg: Gute Botschaft Verlang, 1991.

*** Jesus Freaks. vol. II, Minneapolis, Minnnesota: Bethany House publishers, 2002.

Pollok, J. C..  Hudson Taylor and Maria – Pioneers in China. New York: McGraw-Hill Book              Company, 1962.

Popovici, Petru.  Lumini peste veacuri. vol. 2, Korntal: Lumina lumii, 1992.

Taylor, Howard.  Aventura creidnţei – Biografia medicului misonar Hudson Taylor. Făgăraş: Agape,            1996.

Taylor, Hudson.  A Prospect – The Only Autobiographical Writing of J. Hudson Taylor. Chicago: Moody Press.

Tucker, A. Ruth.  From Jerusalem to Irian Jaya. Grand Rapids: Academie Books, 1983.

 

 

1.   Introducere – Cine a fost David Livingstone?

Viitorul misionar David Livingstone s-a născut pe data de 19 martie 1813, în localitatea Blantyre, în apropierea oraşului Glasgow, marea Britanie. Provenea dintr-o familie modestă, dar care a oferit o educaţie aleasă din punct de vedere creştin copilului lor. Tatăl său era membru al Societăţii Misionare, iar mama (Agnes) era o iubitoare de literatură, dar în primul rând era o femeie deosebit de evlavioasă.[1] În această familie, Livingstone şi-a dezvoltat caracterul deosebit, dar ,,Cu toate acestea ei n-au ştiut pe cine cresc”.[2]

Micul David a reuşit la vârsta de doar 9 ani să memoreze Psalmul 119, iar pentru această performanţă a primit în dar un Nou Testament. Datorită situaţiei materiale precare, Livingstone a fost nevoit să muncească de la vârsta de 10 ani. Toate experienţele din viaţă i-au fost de un real folos pentru lucrarea sa şi nu a uitat niciodată cine a fost şi nici de unde a plecat. N-a uitat niciodată cuvintele spuse de învăţătorul Şcolii duminecale pe patul morţii: ,,Băiete, transpune religia ta în viaţa de toate zilele şi nu te opri la promisiuni şi ceremonii; astfel vei reuşi să birui ispitele şi să ai succes în viaţă”.[3]

Un eveniment important al vieţii lui s-a petrecut pe cînd avea 20 de ani. Acest eveniment a fost ‚marea schimbare spirituală’[4]. ,, La început n-a avut de gând să se facă misionar, însă dăruia pentru susţinerea misionarilor cât putea de mult.”[5]

 

2.   Chemarea şi educaţia lui David Livingstone

Un apel scris al lui Gutzlaff, care era un medic misionar în China, dar şi faptele acestuia ,,au fost întrebuinţate de duhul Sfânt pentru a-l convinge pe Livingstone să devină misionar şi inima lui s-a îndreptat spre China”.[6] La vârsta de doar 21 de ani, când unii tineri nu-şi iau viaţa în serios, Livingstone era preocupat cum să poată să-şi plătească studiile în domeniul medical şi teologic (sub îndrumarea Dr. Wardlaw). Iarna studia la Universitatea Anderson din Glasgow, iar vara muncea la fbrică pentru a procura banii necesari. ,,Cu toate acestea a trebuit să facă cea mai mare economie.”[7]

Livingstone a intrat în legătură cu Societatea de Misiune Londoneză, exprimându-şi dorinţa de a lucra ca misionar. El avea această opinie despre lucrarea misionară:

 

Scopul misionarului este să caute să răspândească Evanghelia prin predici, îndemnuri, conversaţie şi educaţia tineretului, încerccând în acelaşi timp să îmbunătăţească situaţia materială a acestora la care este trimis, întroducând ştiinţa şi educaţia între ei, făcând totul ca ei să primească creştinismul în inimă şi viaţă.[8]

 

            După ce în anul 1838 a susţinut un examen în faţa unei comisii a Societăţii Misionare din Londra, a fost trimis în Ongar la Rev. R. Cecil pentru 3 luni de probă. Cei veniţi la Ongar trebuiau să înveţe să predice, iar mai apoi să intre în lucrare în bisericile rurale. Aici s-a îmrietenit cu I. Moore. Moore şi Livigstone au devenit prieteni foarte buni. Livingstone afirmase într-o scrisoare către Moore: ,,Din toţi câţi i-am întâlnit de la despărţirea noastră, nici unul nu se aseamănă cu tine în prietenie sinceră”.[9] Moore a rămas profund impresiont de viaţa lui Livingstone, de faptul că în rugăciune cerea de fiecare dată în rugăciune ajutorul domnului de a-L imita pe Domnul Isus Hristos. Se pare că Livingstone nu a fost un orator strălucit. La prima predică pe care a trebuit să o susţină în faţa colegilor şi a Rev. R. Cecil, uitase tot ce avea să spună şi a fugit afară. Din această cauză era să-şi rateze viitorul misionar, dar cineva intervenise pentru el şi a fost trimis din nou la Ongar pentru 3 luni. După aceasta a plecat la londra pentru a studia medicina.[10]

            Pe durata acestor studii s-a întâlnit cu o mulţime de oameni influenţi asupra cărora David Livingstone a lăsat o impresie deosebită. Astfel de oameni au fost: Sir. W. Thomson (cel mai învăţat om al timpului său), Mr. Young (asistent la facultate), I. Tazlor (scriitor), L.L.D.Dr. Bennet (preşedintele Colegiului Regal al medicilor).[11]

            Una din frământările cu care se confrunta Livingstone în timpul studiilor era locul unde avea să activeze ca misionar. Deşi plănuise să meargă în China, planurile i-au fost date peste cap datorită războiului existent acolo. Dr. Moffat, un misionar în Africa l-a direcţionat pe Livingstone spre Continentul Negru, explicându-i nevoia de evanghelizare din acele locuri aride atât din punct de vedere climatic, cât şi din punct de vedere spiritual. Astfel Livingstone a spus: ,, Ce rost are să aştept sfârşitul războiului din China? Voi pleca în Africa!”[12]. După ce s-a  sfătuit cu directorii Societăţii misionare, aceştia şi-au dat consimţământul. În luna noiembrie a anului 1840, Livingstone şi-a luat doctoratul în medicină şi a devenit licenţiat în farmecie, la facultatea din Glasgow.[13]

Înainte de plecare David a petrecut o noapte discutând cu familia. În dimineaţa zilei de 17 noiembrie au petrecut o oră în rugăciune. Tatăl l-a condus până la port. Aceea a fost ultima dată când şi-a văzut fiul, dar a fost nespus de bucuros pentru lucrarea minunată ce o făcea Dumnezeu prin fiul lui.[14] Ajuns în Africa a scris părinţilor o scrisoare prin care le vorbea despre primele sale impresii cu privire la noul său loc de viaţă.[15] ,,La prima vizită făcută băştinaşilor, a fost întâmpinat de ei cu foc, cu arme şi au venit cu mare alai să-l salute.”[16] A debarcat în sudul Africii la Algoa-Pay şi s-a îndreptat spre Kuruman, în ţa ra Bechuana, cel mai îndepărtat punct al Societăţii Misionare.[17]

 

3.   Din activitatea misionară

Ř Prima călătorie

Ajuns la Kuruman i-au venit în minte două gânduri, după cum urmează:[18]

-     pentru ca misiunea să aibe succes era nevoie să fie implicaţi cât mai mulţi africani creştini;

-     Societatea Misionară să pătrundă cu Evanghelia cât mai mult spre interiorul continentului;

Este de remarcat faptul că pregătirea medicală a lui Livingstone l-a ajutat foarte mult în interacţiunea cu africanii. Pasiunea lui pentru botanică i-a fost de asemenea de mare folos. Astfel se face că a descoperit 43 de soiuri de fructe comestibile, dar care nu erau cultivate.[19]

Livingstone a dovedit mult curaj în acţiunile sale. A predicat Evanghelia unui trib foarte setos de sânge: Bakoa.[20] ,,Am avut o deosebită plăcere să predic acestor ucigaşi, despre sângele preţios care curăţă păcatul.”[21]

Ř A doua călătorie

Peste 5 luni, în iunie, a revenit la Kuruman. Datorită unor tulburări interne nu a mai putut pleca până în luna februarie a anului următor. Biserica din localitate a avut un deosebit succes, deoarece într-o singură lună s-au convertit 24 de persoane.[22] A fost foarte afectat de întrebarea lui Sechele, şeful de trib al bakwainilor: ,,Dacă este adevărat că toţi care mor neiertaţi sunt pierduţi pe vecie, de ce n-a venit poporul creştin să ne spună acest lucru mai de mult? Toţi strămoşii mei au murit fără să ştie ceva despre cele ce-mi spui. Cum se poate asta?”[23]

,,În acest timp, a apărut la orizontul vieţii lui Livingstone o stea nouă, care fusese destinată să înfrumuseţeze mult viaţa lui. Până aici (în 1844) el înlăturare orice gând despre căsătorie. Dar cunoştinţa sa cu Maria, fata misionarului Moffat, care se întoarse din Africa la Kuruman, i-a schimbat părerea. Ei s-au logodit ...”.[24] S-au căsătorit; Maria a organizat la Mabotsa o şcoală pentru copii mici, iar el răspândea mai departe Evanghelia.[25] David a avut de gând să înfiinţeze un seminar pentru băştinaşi, dar nu a primit aprobarea Societăţii, ba mai mult, un alt misionar l-a reclamat, acuzându-l de gânduri duplicitare, dar reclamaţiile au fost nefondate. În urma acestui conflict Livingstone a fost nevoit să se mute.[26]

Sechele avea dorinţa pe care o avusese odinioară regele David, acea dorinţă de a ridica o casă Domnului. El i-a spus lui Livingstone: ,,Doresc să zidesc o casă lui Dumnezeu, care pe tine să nu te coste nimic.”[27] Aceasta dovedeşte că Livingstone avea un mare succes în lucrare, dar el a rămas prudent şi sincer cu oamenii, cu Dumnezeu şi cu el însuşi. Astfel el afirma: ,,Nimic nu mă va putea face să înfiinţez o Biserică păcătosă. Sună frumos să primeşti 50 de membri în Biserică, dar dacă numai 5 din ei sunt membri pocăiţi cum trebuie, ce folos va fi în ziua judecăţii?”[28]

De multe ori, datorită dragostei sale pentru Dumnezeu şi pentru oameni a înfruntat mari primejdii, dar punându-şi de fiecare dată încrederea în Dumnezeu, a fost ocrotit, ocolit de pericole.

,,Aici, la Kolobeng, Livingstone a stat mai mult decât în orice alt loc. Restul vieţii sale a fost mai mult o călătorie. Aici i s-au născut mulţi copii.”[29]

În anul 1851 a reuşit să ajungă în ţara lui Sebituane, dar nu fără mari greutăţi. Livingstone nu s-a lăsat descurajat, ci a continuat să predice Evanghelia, punând accent pe: dragostea lui Dumnezeu, providenţa divină, învierea şi judecata.[30] A trecut prin ţara boşimanilor, dar limba lor nu era cunoscută de nimeni – aceasta i-a provocat o mare întristare misionarului englez.[31]

Sebituane, conducătorul ţării l-a primit foarte bine, dar la scurt timp acesta murise. A apucat să asculte doar o predică a lui Livingstone. Sora lui Sebituane care preluase conducerea i-a dat voie lui Livingstone să viziteze întreaga ţară. A fost atacat de un elefant, dar din nou a fost ocrotit de Dumnezeu, astfel încât a putut spune următorul adevăr: ,, Suntem nemuritori până ne isprăvim lucrul la care am fost chemaţi”.[32]

Ř Prima vizită în Anglia

David livingstone a făcut 3 vizite în anglia după ce a intrat în lucrarea lui Dumnezeu ca misionar. Prima sa vizită a fost cea mai semnificativă. A plecat în Anglia pe data de 12 august 1856; la Cairo aflase că tatăl său murise. Ajunsese la Londra în luna decembrie, unde s-a revăzut cu familia după 4 ani de despărţire. Cât timp a fost acasă a primit numeroase onoruri datorită activităţii sale misionare, dar şi datorită activităţilor sale paralele de om de ştiinţă în domeniul geografiei şi medicinei.

Am putea spune că Livingstone a deschis o nouă perioadă a marilor descoperiri geografice: descoperirea Cascadei Victoria (după numele reginei Victoria a Marii Britanii)[33], descoperirea lacurilor Nyassa[34], Tanganica şi Moero[35], dar şi a unor râuri sau fluvii. De asemenea a realizat noi drumuri, care nu au fost parcurse de nici un european, care au înlesnit comerţul în pe continent (spre exemplu de la Linyanti la Luanda[36]).

După toate onorurile, Dr. Livingstone nu a putut spune la Cambridge decât:

 

Eu n-am făcut nici o jertfă vreodată. Nu trebuie să vorbim despre acest lucru când ne amintim de marea jertfă a Aceluia ce a lăsat tronul Tatălui Său şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi...

Vă rog să vă îndreptaţi atenţia spre Africa; ştiu că peste câţiva ani, eu voi muri în acel continent deschis astăzi; nu-l lăsaţi să se închidă din nou! Eu merg iarăşi în Africa să deschid drumuri pentru creştinism şi comerţ. Veţi continua oare lucrarea începută de mine? O las în mâinile dumneavoastră!

 

La banchetul organizat înaintea întoarcerii lui Livingstone în Africa, soţia sa a primit o mică parte din aprecierile ce i se cuveneau: ,,Dar niciodată n-a aplaudat lumea aşa de tare ca şi atunci când a fost vorba de soţia sa. Toată lumea engleză a admirat jertfa acelei femei.”[37]

Ř Revenirea pe câmpul de misiune

            La 10 martie 1858, Dr. Livingstone îm preună cu soţia şi cu o echipă de expediţie au plecat spre Africa[38]. Deşi bucuria misionarului a fost mare, în curând a primit cea mai grea lovitură a vieţii – după cum afirma el însuşi – moartea soţiei.[39]

            Fiind din nou în Africa, Livingstone, pe lângă activitatea misionară a fost preocupat şi de a deschide noi drumuri pentru a favoriza comerţul, dar o lucrare într-adevăr deosebită a fost efortul său sincer de a aboli sclavia. ,,Scopul său era dublu: să răspândească adevărurile Evangheliei şi să obţină abolirea sclaviei.”[40] Situaţia era critică, iar aceasta îl afecta deosebit de mult pe misionarul britanic.

 

    Dar sclavia făcea ravagii pretutindeni. Portughezii se duceau pe urmele Dr. Livingstone şi făceau comerţ cu sclavi. Dr. Livingstone a fost informat de la Zanzibar că în fiecare an trec pe acolo 19 000 de sclavi din regiunea Nyassa , afară de cei din porturile portugheze. Pe lângă aceasta, mii şi mii de sclavi mureau pe drum. Poate numai 10% rămâneau cu viaţă.

 

            A fost o situaţie în care pentru a elibera nişte sclavi, Livingstone a fost nevoit să folosească pentru prima dată armele împotriva unui trib sălbatic răsculat de către negustorii de sclavi.[41]

            Problema sclaviei l-a preocupat pe acest om al lui Dumnezeu, astfel că în a doua sa vizită în Anglia a scris o carte intitulată ,,Zambezi şi afluenţii săi”, în conţinutul căreia se vorbea despre descoperirile sale ştiinţifice, dar şi despre atrocităţile sclaviei.[42]

 

            4.   Ultima perioadă a vieţii

Revenit în Africa, au urmat o serie de dezamăgiri pentru david Livingstone. A fost jefuit de mai multe ori, a fost grav bolnav de două ori şi se părea că toţi au uitat de el, ba mai mult şi pe plan misionar parcă I se ridicau tot mai multe piedici.[43] În această perioadă deosebit de grea a găsit un sprijin în Stanley, un corespondent al ziarului ,,New-York Herald”, care venise în Africa special pentru a-l găsi pe misionar (şi nu i-a fost uşor să pătrundă în inima Africii), deşi se credea că a Livingstone murise.[44] Stanley îl descrie pe David Livingstone astfel: ,,…în el nu se găseşte viclenie; ce se vede în căutarea lui este şi înăuntrul său…părul său este negru, dar amestecat cu alb. Barba şi mustăţile sunt cărunte. Ochii săi sunt foarte strălucitori şi foarte ageri. Numai dinţii arată bătrâneţea …Statură înaltă…Mersul drept, dar obosit…Hainele foarte curate…”[45] După o perioadă de aproximativ jumătate de an, cei doi au fost nevoiţi să se despartă; mărturisirile lui Stanley sunt deosebit de emoţionante.[46]

Din nou singur, Livingstone şi-a continuat lucrarea cu acelaşi devotament faşă de Dumnezeu şi faţă de oameni. În acest timp starea de sănătate a misionarului s-a agravat. Anii grei şi suferinţa şi-au spus în cele din urmă cuvântul. În luna aprilie a anului 1873, David livingstone a murit într-o colibă sărăcăcioasă fără a avea pe nimeni alături. A fost găsit pe genunchi – probabil rugându-se pentru Africa.[47] Inima misionarului a fost îngropată sub un arbore în Africa, iar trupul a fost dus în Anglia pentru a fi înmormântat alături de regii şi de marii oameni ai Angliei în Catedrala Westminster Abbey (18 aprilie 1874).[48]

 

5.   Aprecieri – Concluzii

Ca orice om redutabil al lui Dumnezeu, David Livingstone a lăsat o moştenire deosebit de importantă pentru lumea creştină. Avântul său misionar este recunoscut şi astăzi şi poate fi luat ca model.

David Livingstone impresionează prin dedicarea sa în lucrarea de misiune, iar acest lucru se poate constata în urma discuţiei pe care a avut-o cu Stanley: ,,Livingstone nu va merge cu Stanley acasă. Cu toată invitaţia stăruitoare a lui Stanley, cu tot gândul la onoarea , odihna şi fericirea ce-l aştepta în Anglia, el a fost ferm hotărât să se întoarcă din nou la viaţa chinuită, cu boală şi cu foame, cu riscuri şi tristeţe.”[49]

Gândul care l-a însufleţit întreaga viaţă a fost acela că datoria oricărui om este aceea de a duce Evanghelia la toţi cei care nu au aflat-o. Pentru aceasta nu este prea mare nici un sacrificiu. Toţi oamenii trebuie să aibe şansa de a se întâlni cu Mântuitorul: ,,Nu trebuie … să ne oprim numai într-un loc pentru a aduce câteva suflete la Cristos. Trebuie să găsim o cale ca să influenţăm viaţa tuturor păgânilor”.[50] Pentru Livingstone o misiune la marginile Africii era o lucrare superficială, de aceea considera că era nevoie ca să pătrundă cât mai mult în interiorul continentului spre inima Africii.

Fiecare credincios care are în minte marea trimitere şi dacă este conştient de necesitatea misiunii în lumea contemporană, ar trebui să ia în considerare următoarele cuvinte ale marelui misionar David Livingstone:

 

Este o mare greşeală să ne închipuim că Dumnezul Cel Preaînalt Se află prea sus pentru ca să dea atenţie faptelor noastre mici. Oamenii cu o minte mare au dat totdeauna cea mai mare atenţie celor mai mici amănunte…un ochi atotveghetor şi iubitor veghează asupra mea şi eu pot să-mi urmez în siguranţă calea şi să merg înainte între păgâni, ducând vestea păcii şi a bunei învoiri. De aceea eu merg înainte, rugîndu-mă ca Cel Atotputernic să mă ajute să fiu credincios.[51]

 

 

 

I.                   INTRODUCERE

 

A creşte în har este o provocare continuă a proaspătului convertit. Reformaţia unei persoane în Christos trebuie să urmeze moartea spirituală a fiinţei [eului] vechi. El este destinat să concaterneze dorinţele sale instinctive în fidelitate faţă de voia lui Christos. Această re-formaţiune a personalităţii sparge tiparele vechi ale vieţii şi reorientează interesul faţă de sine spre imaginea centrală a Salvatorului. [traducerea autorului][1]

 

            Aici este exprimat un paradox al ucenicizării. ,Creşterea în har’ este posibilă prin ucenicizare, prin relaţia dintre un învăţător şi un ucenic. Învăţătorul este un îndrumător, unul care ştie să pună temelia credinţei în viaţa unui om. Ucenicul, deşi are posibilitatea să adopte modelul învăţătorului, nu trebuie să o facă în mod neapărat. În vechime se ştie despre fiecare rabin din ce şcoală rabinică a făcut parte şi la picioarele cărui învăţat a studiat şi căruia îi fusese ucenic. Aceasta se datora faptului că ucenicul adopta modelul maestrului uneori până la imitare. Învăţătorul creştin are un ţel mult mai înalt, acela de a-l determina pe ucenic nu să urmeze modelul său, ci să urmeze modelul lui Christos. Atenţia este mereu îndreptată spre Christos, atât atenţia învăţătorului, cât şi cea a ucenicului. Creştinul trebuie să fie imitator al lui Christos, aşa cum sugerează apostolul Pavel în Efeseni: ,,Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi. (Efeseni 5:1)” În original textul este mult mai sugestiv: Gi,nesqe ou=n mimhtai. tou/ qeou/ w`j te,kna avgaphta.. Ginesthe un mimetai tou Theu… Adică, deveniţi imitatori ai lui Dumnezeu. Apostolul Pavel vorbeşte aici de procesul de ucenicozare, de creştere în Christos, dar mai apoi le aminteşte şi de începutul evanghelizării lor: ,,Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii. (Efeseni 5:8)”

            Când se vorbeşte despre ucenicizare trebuie să se aibă în vedere cele două ramuri sau delimitări ale ucenicizării: ucenicizarea celor proaspăt convertiţi şi ucenicizarea unor persoane pentru a fi înrolate în lucrarea de răspândire a Evangheliei. Ideal ar fi ca aceste două dimensiuni să aibe continuitate în viaţa credinciosului, având în vedere că este esenţial ca fiecare credincios să fie conştient de mandatul conferit de Mântuitorul Bisericii: ,,Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v’am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. (Matei 28:19-20)” 

            Mandatarea are în vedere ucenicizarea noilor convertiţi, care au intrat în Biserică în baza credinţei şi a botezului nou-testamental. Aceeaşi mandatare îi are în vedere pe ucenicii deveniţi apostoli prin trimitere, care au fost ucenicizaţi în vederea acestei slujbe de vestire a mesajului mântuirii lui Dumnezeu.

            În lucraea de faţă autorul îşi propune să prezinte sumar cele două dimensiuni ale ucenicizării, dar nu înainte de a prezenta terminologia ce va fi folosită. Mai apoi se va aminti rolul păstorului în ucenicizare şi în mobilizarea bisericii la slujba duhovnicească de evanghelizare şi ucenicizare.

            Se aminteşte că sursele primare care stau la baza lucrării de faţă sunt: Walter A. Henrichsen, Ucenicii se fac nu se nasc şi Robert E. Coleman, Planul de evanghelizare al învăţătorului.

 

 

II.                DEFINIŢII ŞI TERMINOLOGIE

1.      Evanghelizarea

Cuvântul provine din limba greacă de la euvagge,lion / ,evanghelion’, adică Evanghelie. O definiţie a evanghelizării ar fi cea a lui George E. Sweazey: ,,Evanghelizarea este orice cale posibilă de a ajunge la oamenii din afara Bisericii pentru a-i aduce la credinţa conştientă în Isus Hristos şi la o viaţă creştină în cadrul unei biserici.”[2]

Când se dicută despre evanghelizare şi ucenicizare se are în vedere modelul evanghelizării personale şi nu a altor tipuri de evanghelizare. Ucenicizarea este de fapt parte integrantă a evanghelizării personale. Astfel:

Evanghelizarea personală este confruntarea sufletelor cu mesajul dragostei Domnului Isus, conştientizarea celui pierdut de starea dezastruoasă  în care se află. [...] Evanghelizarea este simplul, dar substanţialul dialog dintre cel păcătos şi mesajul Regelui Isus. Prezentarea, proclamarea, mărturisirea Celui ce este unicul Domn şi Mântuitor Isus Cristos.[3]

 

2.      Ucenicizarea

            Cuvântul ,ucenic’ există în Noul Testament, dar cuvântul ,ucenicizare’ nu există. Cuvântul de la care s-a obţinut termenul ,ucenicizare’, în limba greacă este maqhtaj / ,mathetas’, adică ,ucenic’ – înseamnă unul învăţat sau unul pregătit, termenul purtând în sine idea de relaţie.[4] Terminologia nu este specifică exclusiv Noului Testament, deoarece cuvântul ,ucenic’ apare şi în 1Cronici 25:8, cu înţelesul de ,,unul care învaţă; unul care acceptă şi urmează o doctrină dată.”[5] Metoda ucenicizării a folosit-o cu precădere Domnul Isus Christos, dar ea îşi are originea în cultura iudaică, în timpul profeţilor orali: Samuel (cf. 1Samuel 19:20), Ilie (cf. 1Regi 2:1), Elisei. Se pare că şcola profeţilor era în primă instanţă o şcoală a ucenicizării.[6] Metoda este întâlnită şi la Ioan Botezătorul. În iudaismul secolului întâi, metoda ucenicizării a pătruns pe filieră greacă, fiind caracteristică filosofilor greci. Chiar şi unele partide iudaice promovau o formă de ucenicizare – în special fariseii (cf. Matei 23:15).

            Atfel, ucenicizarea este ,,procesul prin care învăţătorul îşi pregăteşte sucesorii pentru ca, în final, să le încredinţeze lor lucrarea pe care el însuşi a făcut-o, pe care le-a prezentat-o întâi verbal şi pe care le-a şi exemplificat-o.[7]

 

III.             EVANGHELIZAREA ŞI UCENICIZAREA

1. Primul model – începe cu evanghelizarea fortuită

Ucenicia trebuie să aibă mereu ca început o relaţie potrivită cu Mântuitorul. Mai mult, formarea de ucenici începe cu evanghelizarea.[8] Ucenicizarea este continuarea firească a evanghelizării personale. ,,Dacă alte metode de răspândire a Evangheliei au fost importante, evanghelismul personal a fost şi rămâne de asemenea una dintre metodele cele mai importante în sensul acesta şi din unele puncte de vedere chiar cea mai importantă metodă de evanghelizare.”[9] Paradigma ce mai bună pentru evanghelizare este modelul oferit de Mântuitorul. Conform lui Henrichsen, există opt paşi în realizarea evanghelizării. Punctul său de plecare este Evanghelia după Ioan capitolul 4, pentru că Domnul ,,a fost un maestru în a folosi metoda potrivită”.[10] Pentru a găsi metoda potrivită este nevoie de o capacitate bine dezvoltată de introspecţie, de o bună cunoaştere a psihologiei, dar cel mai important de călăuzirea Duhului Sfânt, care-l însoceşte pe cel ce face evanghelizare. Astfel, paşii adresaţi celui ce face evanghelizarea sunt următoarele imperative:

1. Facilitează ocazia cerând un serviciu (v. 7)

Sunt multe metode de a intra în vorbă cu cineva. Totuşi, cel mai nimerit şi mai uşor mod este acela de a arăta că acela care doreşte să evanghelizeze o persoană are nevoie de ajutorul acelei persoane. Omul se simte mai important şi este mai deschis atunci când are oportunitatea de a fi folositor. Evanghelizarea are trei puncte de sprijin: Christos, mesajul Evangheliei şi persoana evanghelizată. Vestitorul stabileşte doar legătura dintre aceste trei puncte din planul evanghelizării. Cel care evanghelizează nu este un medic care stabileşte un diagnostic. El trebuie să arate că este un om obişnuit care împărtăşeşte aceleaşi nevoi şi limite ca oricare alt om.

2. Foloseşte abordarea potrivită acelei persoane (v. 10)

Cunoştinţele de psihologie sunt foarte utile pentru a observa tipurile de temperament a persoanelor evanghelizate. Discuţiile au dinamici diferite. O persoană poate fi mai sensibilă sau cu o gândire mai raţională decât alta. Alte persoane se confruntă cu diverse probleme, care pot fi un punct de plecare pentru a-L mărturisi pe Mântuitorul, El fiind mereu soluţia la orice problemă umană. Oricum, persoana trebuie ajutată să treacă peste anumite bariere impuse de o anumită tradiţie culturală sau de anumite idei preconcepute. Stabilirea unui punct comun de plecare sau oferirea exemplului propriu al întâlnirii cu Christos sau exemplul înaintaşilor poate fi chiar folositor.

3. Alege întrebările la care vrei să răspunzi şi neglijează-le pe celelalte (v. 9)

Concentrarea celui ce evanghelizează trebuie să fie aupra problemelor importante. Acestea sunt întrebări care au în vedere cunoaşterea lui Dumnezeu. Domnul Isus a vrut să ofere răspuns nevoilor umane şi nu a luat în discuţie aspecte neesenţiale.[11] Oamenii se confruntă cu tot felul de întrebări în ce priveşte Biblia, existenţa lui Dumnezeu, viaţa de după moarte. Dacă persoana este interesată de o anumită întrebarea, pentru a-i întări credinţa despre Christos, el trebuie să primească neapărat un răspuns. Dacă persoana doreşte doar să ducă discuţia în altă direcţie, fără a fi interesat de cunoaşterea lui Christos, atunci răspunsul trebuie să fie cât se poate de sincer, chiar dacă este ,nu’. Forţa de convingere când este vorba de mântuire nu o are apologetica creştină, mai ales într-un context preponderent creştin. Forţa o are mesajul Evangheliei, care Îl proclamă pe Mântuitorul şi dragostea Lui pentru oameni. În această zonă se află întrebările cruciale ale vieţii umane.

 

 

4. Atinge-l în punctul sensibil şi aceasta îl va face să se deschidă

,,Evanghelia este vestea cea bună că Dumnezeu poate schimba omul. Această Evanghelie se bazează pe faptul că nevoile fiecărui om pot fi împlinite. De aceea, în evanghelizare, unul din primele obiective este acela de a-l face pe om să-şi exprime nevoile.”[12] În vestirea mesajului Evangheliei este nevoie de multă înţelepciune şi tact. Pentru ca omul să se deschidă este nevoie de încredere. Omul trebuie să constate că într-adevăr soarta lui este importantă. Doar atunci se va putea atinge o problemă sensibilă şi specifică a vieţii lui. Doar atunci se va putea stabili o punte a încrederii.

5. Spune adevărul chiar dacă e dureros (v. 2)

,,Când Îl mărturiseşti pe Isus, vei întâlni oameni care te vor privi drept în ochi şi te vor întreba: ,Vrei să spui că, într-adevăr, cei ce nu cred în Isus Hristos vor merge în iad?’ Ce vei face? Le vei spune adevărul? Sau vei încerca s-o scalzi şi să schimbi subiectul?”[13] Adevărul poate fi dureros, dar adevărul este mereu acela care schimbă viaţa şi care eliberează. Evanghelia se bazează pe adevărul absolut al lui Dumnezeu. Niciodată adevărul nu are nevoie de sprijin. El se susţine singur. Cu atât mai mult nu are nevoie de o minciună pentru a rămâne ,în picioare’ şi nici măcar de jumătate de adevăr.

6. Fii de acord cu persoana respectivă, în măsura în care e posibil

Este bine să se găsească puncte comune între interlocutori, dacă este posibil. Aceasta dă impresia de familiaritate şi de încredere. Asemănările, mai ales în materie de religie, îi apropie pe oameni, mai ales că de cele mai multe ori religia este un subiect care duce la controverse şi la evidenţierea discrepanţelor ritualice, tradiţionale sau culturale. Între persoanele fără pregătire teologică, principiile teologice au mai puţină importanţă. Când oamenii se deosebesc de la început, iar acest aspect în loc să fie cosmetizat, este dimpotrivă evidenţiat, atunci, încercările ulterioare de a comunica ,,adesea îi îndepărtează şi mai mult unul de altul, în loc să-i apropie.”[14]

7. Nu lăsa ca discuţia să alunece de la subiect

Când se înfiripă o discuţie cu un om care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu şi nu are cunoştinţe aprofundate sau cel puţin elementare despre Biblie sau doctrina creştină, este foarte uşor să se ia în discuţie o sumedenie de probleme la care cu greu se va putea pune capăt. În acest caz este nevoie de multă abilitate în a oferi răspunsuri simple şi concise şi a reveni mereu la adevărurile mântuirii în jertfa Domnului Isus Christos. Postmodernismul influenţează şi modul de comunicare. De numeroase ori comunicarea poatefi incoerentă, distorsionată sau disturbată, mai ales când este vorba de mesajul Evangheliei mântuirii. Revenirea la Cuvântul lui Dumnezeu este esenţială, pentru că aici se găseşte puterea care sensibilizează inimile oamenilor şi care transformă vieţi.

Discuţia poate devia de la subiect şi datorită expunerii defectuase a Evangheliei, folosind un limbaj creştin tradiţional, care cu greu poate fi înţeles de o persoană care nu are multe în comun cu creştinismul biblic. Aceasta are în vedere şi aspectul relevanţei mesajului comunicat şi a modului în care este comunicat acest mesaj. ,,Aşadar, am putea spune că sarcina principală în vederea unei comunicări adecvate ... este aceea de a arunca o punte peste prăpastia ce-i desparte [pe creştini] de auditoriul lor. Pentru asta e nevoie de două lucruri: o înţelegere a tiparelor de gândire ale ascultătorilor şi traducerea mesajului evangheliei în limba lor de toate zilele.”[15]

8. Fii sensibil la lucrarea Duhului Sfânt în viaţa omului

Forţa în evanghelizare nu o are nici abilitatea de a vorbi, sau cunoştinţele de psihologie, introspecţia sau capacitatea de manipulare. Forţa o are Duhul Sfânt, prin Cuvânt. Până la urmă, conform planului divin, oamenii vor mărturisi ei înşişi pe Mâtuitorul ca Domn. Chemarea la mântuire nu este inovaţia credincioşilor, ci ,dreptul de autor’ al acestei chemări îl are Domnului Isus Christos.

Evanghelizarea nu se opreşte doar la evenimentul vestirii Evangheliei, la săvârşirea botezului nou-testamental, la introducerea unei persoane într-o comunitate eclezială, ci evanghelizarea se opreşte atunci când persoana evanghelizată a fost în acelaşi timp şi ucenicizată. Evanghelizarea şi-a atins ţinta atunci când o persoană este suficient echipată şi suficient de matură încât să poată la rându-i evangheliza şi uceniciza.

Ucenicizarea este un proces de formare, care necesită multă pasiune, dedicare şi răbdare din partea ,maestrului’. Desigur că primul pas în procesul de formare al unui ucenic este evanghelizarea, ceea ce s-a şi luat deja în discuţie. În cele ce urmează se va arunca o privire asupra ucenicului, ceea ce se numeşte ,creştere supravegheată’[16]. În mod metaforic, această creştere poate fi considerată o ,grijă părintească împletită cu bun simţ’[17].

 

Multora le este frică să se angajeze în munca de creştere supravegheată deoarece nu se simt vrednici. Ei cred că nu ştiu destul despre viaţa creştină pentru a-şi putea asuma responsabilitatea de a fi părinţi spirituali. Sau consideră că mai au atât de parcurs în viaţa creştină, încât ei ar trebui să fie învăţaţi, nu ei să-i înveţe pe alţii. Toate aceste sentimente de nevrednicie sunt cât se poate de normale şi probabil nu ne vor părăsi niciodată. Ele însoţesc mereu condiţia umană. N-am întâlnit niciodată părinţi care, în creşterea copiilor, să fi crezut că posedă toate răspunsurile.[18] 

 

            Vor fi amintiţi câţiva paşi[19] esenţiali care trebuiesc parcuşi în tandemul ucenic-învăţător, în vederea unei bune creşteri spirituale a ucenicului. Această creştere este de fapt o creştere în Christos, o umblare în adevăr. Cel ce ucenicizează are satisfacţia de a sta la dispoziţia lui Dumnezeu şi de a vedea rodul credincioşiei lui faţă de Dumnezeu, ceea ce se va sfârşi printr-o bucurie asemăătoare cu cea a apostolului Ioan: ,,Eu n-am bucurie mai mare decât să aud despre copiii mei că umblă în adevăr. (3Ioan 1:4)”

1.      Recapitulează cu el planul mântuirii

El trebuie să aibe convingerea că este mântuit prin Christos şi nu prin meritele lui. Prezenţa lui Christos în viaţa omului asigură viaţa eternă. Fără Chrisos nimic nu este posibil sau nimic nu are valoare în ceea ce priveşte credinţa creştină şi planul de mântuire divin. Mântuitorul trebuie să aibe întâietate în viaţa credinciosului.

 

2.      Roagă-te pentru el

Rugăciunea este deosebit de importantă pentru o creştere armonioasă a uceniclui. Acesta este şi modelul oferit de Domnul Isus. Evangheliştii Îl surprind adesea pe Mântuitorul rugându-Se pentru multe ceasuri. Evanghelistul Ioan dezvăluie această dilemă a ceasurilor lungi de rugăciune când redă cuvintele Domnului: ,,Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe cari Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi: tot ce este al Meu, este al Tău, şi ce este al Tău, este al Meu, şi Eu sunt proslăvit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe cari Mi i-ai dat, pentruca ei să fie una, cum suntem şi noi. (Ioan 17:9-11)”

Apartenenţa la Christos este deosebit de importantă, iar această apartenenţă se realizează prin mijlocirea Mântuitorului. El i-a primit pe ucenici de la Tatăl, un dar, datorită bunătăţii lui Dumnezeu. Orice ucenic este un dar de la Dumnezeu în care trebuie investit, iar investirea se face începând cu rugăciunea.

3.      Petreceţi timp împreună după ce s-a hotărât pentru Christos

Atacurile celui rău sunt puternice şi de natură să-l discrediteze pe credincios. Dacă Domnul Isus Însuşi a fost asaltat de forţele întunericului, atunci nici cei care au intrat în părtăşie proaspătă cu Dumnezeirea nu vor fi scutiţi de astfel de pericole. Este foarte important ca ucenicul să nu fie şi să nu se simtă singur: ,,Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor (Greceşte: Paraclet, apărător, ajutor.), care să rămînă cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentrucă nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi. (Ioan 14:16-18)”

4.      Hotărâţi un timp de părtăşie

În cadrul timpul de părtăşie se poate realiza cel mai bine supravegherea creşterii armonioase a ucenicului în Christos. Acesta este timpul care permite discuţii, studiu, rugăciune, o deschidere a sufletului ucenicului, care are nevoie de îndrumare sprijin, încurajare sau nevoia de a fi ascultat. Această părtăşie poate adesea să împrumute traiectoria unei consilieri spirituale, care se poate dovedi benefică.

5.      Citirea şi studierea Bibliei

Cercetarea şi citirea Scripturii trebuie să devină un mod de viaţă. Când Christos este centrul vieţii unui om, Christos rămâne acolo prin Scriptură. Dragostea pentru Domnul poate fi exprimată prin dragostea pentru Scriptură. În Scriptură omul Îl descoperă pe Dumnezeu. Scriptura este ghidul de viaţă al oricărui creştin. ,,Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. (Ioan 5:39)”

6.      Arată-i dragoste şi atenţie

Mântuitorul le-a mărturisit în repetate rânduri dragostea ucenicilor Săi. Dar El niciodată nu a izolat această dragoste ca fiind ceva doar între Dumnezeu şi om. El a dorit să implementeze modelul dragostei divine în societatea umană, dacă nu cel puţin în Biserica Sa. ,,Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu; aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. (Ioan 13:34)”

 

 

7.      Implică-l în Biserică

A face parte din trupul lui Christos, Biserica, este deosebit de important pentru noul ucenic. Aici el învaţă să se relaţioneze cu comunitatea eclesială, aici el învaţă principiile egalităţii în Christos, principiile sluijirii, dragostei, vestirii Evangheliei. În contextul bisericesc se poate observa adevărata creştere în Christos a ucenicului. ,,Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atît mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie. (Evrei 10:25)”

Desigur că în procesul de formare, de creştere al ucenicului, un rol fundamental îl reprezintă ,bazele’, care sunt cu totul esenţiale. Conform lui Henrichsen, baza în formarea unui ucenic o constituie: Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea mărturia persoană (prin trăire şi prin mărturisire) şi părtăşia.

 

2. Al doilea model – începe cu evanghelizarea premeditată           

Robert E. Coleman are o abordare diferită a ucenicizării. El pune accent pe ucenicizarea care pregăteşte oameni pentru slujire, pentru vestirea Evangheliei. Cu alte cuvinte el prezintă paşi în formarea unui ucenic gata să formeze ucenici. Aceata o realizează printr-o privire atentă la modul în care Mântuitorul a lucrat cu apostolii sau ucenicii pregătiţi pentru a uceniciza.

a.      Alegerea

Dumnezeu alege oameni, pentru că oamenii sunt metoda Sa în câştigarea din nou a lumii pentru Dumnezeu.[20] Lumea nu poate fi câştigată decât dacă oamenii sunt schimbaţi, iar schimbarea se realizează prin modelarea Învăţătorului. Păstorul trebuie să aleagă câţiva ,laici’ pe care să-i pregătească pentru lucrare şi cu care să poată mai apoi lucra şi colabora în mod eficient.[21] Este bine de ştiut că, grupul ,ucenicilor’, cu cât este mai restrâns, cu atât ,ucenicii’ sunt mai eficienţi în lucrare.[22]

b.      Asocierea

Isus a rătat clar că înainte ca aceşti oameni [ucenicii] să poată predica sau scoate draci, trebuiau să fie cu El. De fapt, această cerinţă de a fi mereu cu El constituia o parte a ordinării lor, la fel ca împuternicirea de a evangheliza. Şi, pentru moment, a fi cu El era chiar mai important decât evanghelizarea, deoarece constituia pregătirea necesară pentru aceasta.[23]

 

Pentru a se forma conducători pentru lucrarea de evanghelizare nu este suficientă doar predicarea, studierea Bibliei, rugăciunea. Formarea de oameni pentru slujirea cauzei lui Christos este o responsabilitate veritabilă. ,,Exemplul dat de Isus ne învaţă că acest lucru nu se poate face decât prin prezenţa [păstorului, învăţătorului, leaderului] în mijlocul celor pe care dorim să-i conducem.”[24] Întrebarea este, dacă Mântuitorul a considerat că este necesar ca ucenicii să fie împreună cu El tot timpul şi totuşi unul dintre ei s-a pierdut, cum se aşteaptă biserica să aibe un rezultat mai bun sau să se descurce mai bine în faţa pericolelor, folosindu-se în ucenicizare doar de câteva zile pe an, desemnate pentru închinarea şi părtăşia comună a comunităţii credincioşilor?[25]

 

 

 

 

c.       Consacrarea

,,Din punct de vedere al strategiei Sale, ascultarea era singurul mod în care Isus putea modela viaţa ucenicilor prin Cuvântul Său. Fără ascultare nu s-ar fi putut forma caracterul acestora, iar scopul n-ar fi fost atins. Dacă un părinte vrea să-i semene copiii, trebuie să-i înveţe să-l asculte.”[26] Ascultarea este esenţială. În ascultarea totală de Domnul se vede dragostea faţă de El, responsabilitatea faţă de lucrare. Tot aici se vede dacă credinciosul este mereu gata să înveţe de la Domnul şi dacă este gata să plătească preţul, în cazul în care Domnul îi va cere aceasta.

d.      Dăruirea

Desigur că nu putem dărui ceea ce nu avem. Faptul că suntem în stare să dăruim viaţa noastră în Hristos este dovada că o posedăm. Dar nici nu putem reţine ceea ce avem prin Duhul lui Hristos, fără să pierdem, căci Duhul lui Dumnezeu cere insistent ca Isus să fie făcut cunoscut. În aceasta constă marele paradox al vieţii: trebuie să murim faţă de noi înşine pentru a trăi în Hristos şi, renunţând la noi înşine, trebuie să ne dăruim în slujire şi devotament Domnului nostru. Aceasta a fost metoda de evanghelizare a lui Isus, văzută la început doar de câţiva ucenici, dar, prin ei, ea urma să devină puterea lui Dumnezeu pentru biruinţa asupra lumii.[27]

 

e.       Demonstrarea

Domnul Isus le-a arătat ucenicilor ce înseamnă a trăi o viaţă pentru Dumnezeu şi implicit pentru cauza Lui, cauza Evangheliei. Viaţa sau exemplul personal este cel mai bun şi de folos ,material didactic’ în ucenicizare. ,,Nu ne este permis să ne eschivăm sau să evadăm în faţa răspunderii personale pe care o avem de a arăta calea celor pe care-i învăţăm, şi această revelaţie trebuie să cuprindă trăirea adevărurilor spirituale. Aceasta este metoda Învăţătorului şi nimic altceva nu va fi suficient pentru a-i pregăti pe alţii pentru lucrarea Lui.”[28]

f.        Trimiterea

Trimiterea este una scalară. Tatăl Îl trimite pe Fiul, iar Fiul îi trimite pe ucenici. Biserica, în ultimă instanţă este trimisă de Dumnezeire. ,,Cum M’a trimes pe Mine Tatăl, aşa vă trimet şi Eu pe voi. (Ioan 20:21)” Ea este însoţită în trimitere, în mandatare, de Duhul Sfânt, Care şi El fusese trimis, ca să echipeze pe deplin Biserica pentru îndeplinirea scopului divin de a câştiga lumea pentru Christos. Trimiterea nu este stagiul final al pregătirii. Trimiterea face parte din procesul de ucenicizare. Ucenicizarea se sfârşeşte atunci când ucenicul este el însuşi capabil să formeze ucenici după modelul Mântuitorului.

g.      Supravegherea

Ucenicii s-au aflat mereu sub atenta supraveghere a Domnului. El le urmărea orice mişcare, ba mai mult le cunoştea şi gândurile şi intenţiile. După ce Domnul i-a trimis să vestească Evanghelia, ei ,,s-au adunat la Isus” ca să-I spună tot ce făcuseră” (Marcu 6:30; Luca 9:10).[29] Supravegherea este esenţială pentru că este mereu nevoie de un nou sfat sau pot apărea probleme neaşteptate. Orice nouă etapă a lucrării de slujire trebuie supravegheată, pentru că fiecare etapă are necunoscutele ei. Entuziasmul poate să pună în ceaţă anumite aspecte esenţiale ale slujirii sau uneori dezamăgirea poate să frâneze imboldul iniţial sau chiar să redefinească viziunea într-un mod mai modest.

h.      Multiplicarea

,,Planul lui Isus era ca ucenicii să-I reproducă chipul în şi prin Biserică, pe care Şi-a adunat-o din întreaga lume. Astfel, lucrarea Lui în Duhul va fi multiplicată prin lucrarea Lui în vieţile ucenicilor Săi.”[30] ,,Proba oricărei lucrări de evanghelizare nu constă în ceea ce se poate vedea acum, nici în ceea ce spun statisticile, ci în eficienţa cu care continuă în generaţia următoare.”[31]

 

IV.              ROLUL PĂSTORULUI ÎN EDUCAREA BISERICII ÎN VEDEREA EVANGHELIZĂRII ŞI UCENICIZĂRII

Fără ,evanghelism pastoral’ nu va exista niciodată un ,evanghelism membral’ (întreprins de membrii unei biserici) şi nici un alt fel de evanghelism.[32] Păstorul are o foarte mare influenţă asupra bisericii pe care o păstoreşte. El este cel care prezintă viziunea pentru biserică, conform cu mesajul lui Dumnezeu şi cu planul Mântuitorului cu privire la acea comunitate de credincioşi. Un păstor care duce evanghelizarea până la capăt, adică prin continuarea ucenicizării noilor convertiţi va fi un model de impact pentru membrii bisericii. ,,Există anumite situaţii în care păstorul crede (simte) că responsabilitatea lui evanghelistică este atât de importantă încât încearcă el să realizeze întreaga câştigarea de suflete. Aceasta este o greşeală. El trebuie să stabilească un exemplu şi apoi să conducă întreaga biserică în a urma acest exemplu.” [traducerea autorului][33]

Evanghelizarea poate fi destul de uşor de realizat. Se poate ca oamenii să se întoarcă la Dumnezeu. Succesul în evanghelizare poate produce ideea de rutină. Nu este suficient ca omul să fie chemat la biserică sau să i se împărtăşească mesajul Evangheliei doar o dată. Persoana evanghelizată, care s-a confruntat cu mesajul mântuirii trebuie mai apoi să fie ucenicizată. Dacă păstorul este deficitar în a forma ucenici din rândul credincioşilor pe care îi păstoreşte, în vederea pregătirii lor pentru vestirea Evangheliei poate din copilărie sau adolescenţă, cu atât mai mult va fi deficitar în ucenicizarea noilor convertiţi. Practica predării unor cursuri de maturizare spirituală în unele biserici este un procedeu bun de creştere a credinciosului, dar această creştere are în vedere doar dezvoltarea în ceea ce priveşte apropierea de Cuvânt şi de doctrină. Omul trebuie educat cum să se apropie de Christos prin Cuvânt şi nu invers. Modelul ideal ar fi un ucenic (cel puţin) şi un învăţător. Ucenicizarea are la bază stabilirea unei relaţii de încredere dintre un om dornic să crească în credinţă şi altul deja matur în credinţă.. ,,Fiecare credincios ar trebui să fie un învăţător (pregătitor de ucenici[34]). Istoria arată că fiecare credincios este un potenţial învăţător (pregătitor de ucenici), dar ca şi o regulă el nu va mărturisi efectiv fără direcţionare şi inspirare pastorală.” [traducerea autorului][35]

,,Evanghelizarea... este inima a tot ceea ce suntem chemaţi să fim ori să facem. Ea este misiunea Bisericii şi dă semnificaţie la tot ceea ce se face în Numele lui Hristos.”[36] ,,Când Biserica îşi va pune la inimă această lecţie şi va lua în serios problema evanghelizării, atunci cei din bănci vor porni la lucru.”[37]

 

V.                 ÎNCHEIERE

Evanghelizarea şi ucenicizarea sunt imperativele stabilite de Mântuitorul pentru Biserica Sa. Ele sunt indispensabile lucrării Bisericii în lume. Ele au rolul de a scoate în evidenţă discrepanţa dintre lume şi Biserică şi mai mult, au rolul de a câştiga lumea pentru Dumnezeu. Ele sunt complementare şi nu pot fi defective una faţă de cealaltă. Biserica este însoţiă în lucrarea sa de Mântuitorul, care promite că va fi cu Biserica mereu, întotdeauna. Nu este vorba aici de persoana Duhului Sfânt, deoarece Duhul la acel moment nu fusese trimis. Lucrarea se face prin Duhul Sfânt, dar prezenţa Fiului este vitală, deoarece El este centrul mesajului Evangheliei. Prezenţa Fiului conştientizează credincioşii că ei aduc slavă lui Dumnezeu prin slujirea lor, aşa cum a făcut şi Fiul (Ioan 17:4 ,,Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s’o fac.”; Ioan 15:8 ,,Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit, şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei.”).

Matei 28:19-20  poreuqe,ntej ou=n maqhteu,sate pa,nta ta. e;qnh( bapti,zontej auvtou.j eivj to. o;noma tou/ patro.j kai. tou/ ui`ou/ kai. tou/ a`gi,ou pneu,matoj( dida,skontej auvtou.j threi/n pa,nta o[sa evneteila,mhn u`mi/n\ kai. ivdou. evgw. meqV u`mw/n eivmi pa,saj ta.j h`me,raj e[wj th/j suntelei,aj tou/ aivw/nojĹ

Matei 28:19  poreuqe,ntej ou=n maqhteu,sate pa,nta ta. e;qnh. În limba greagă, verbul ,a trimite’ / poreuw sau ,mergeţi’este mult mai expresiv, conştientizându-i pe ucenici că vremea este scurtă, iar lucrarea este importantă. Verbul poreuqe,ntej / mergând este la participiu aorist. ,,Participiul aorist descrie o acţiune de moment, limitată în timp, anterioară acţiunii verbului principal (prediactul).”[38] Mai degrabă verbul s-ar traduce ,fiind duşi’, pentru că este la pasiv. Ucenicii de fapt au fost trimişi de Mântuitorul. El este Cel care îi poartă în această slujbă de evanghelizare-ucenicizare. Timpul este limitat pentru ,a merge’. De aceea ucenicizarea este esenţială. Verbul maqhteu,sate / ,ucenicizaţi’, este la imperativ aorist, ceea ce sugerează o acţiune care trebuie să aibă loc degrabă, îndată. Conjuncţia ou=n / ,aşadar’, ,astfel’, întăreşte cuvintele Domnului Isus, sugerând gravitatea cuvintelor. Celelalte verbe sunt la participiu present, acţiuni simultane cu ale verbului cu funcţie de predicat, ucenicizaţi. Aceste verbe sunt ,botezaţi-i’ / bapti,zontej  şi ,în văţaţi-i’ / dida,skontej.

Marea trimitere a Domnului Isus este de fapt tetamentul Său lăsat Bisericii pe care a stabilit-o şi stabilizat-o cu Însuşi sângele Său. Marea trimitere a Mântuitorului motivează şi astăzi Biserica la a vesti mesajul mântuirii, la evanghelizare şi ucenicizare. Acest testament al Domnului Isus Christos inspiră şi astăzi Biserica pentru a realiza noi proiecte evanghelistice sau misionare ingenioase. Unul dintre acestea, care îşi găseşte originea în cuvintele Mântuitorului este DAWN - ,,Discipling A Whole Nation” (Ucenicizarea unei întregi naţiuni).[39]

 

 

 

Bibliografie

 

 

 

 

 

1.      Autrey, C. E..  Basic Evanghelism. Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing House, 1961.

2.      Baban, Octavian.  Introducere în limba greacă a Noului Testament. Bucureşti: Dorotea, 2003.

3.      Coleman, E. Robert.  Planul de evanghelizare al învăţătorului. Cluj: Logos, 1992.

4.      Costea, Samuel.  Ghid de evanghelizare persoană. Arad: Carmel Print, 2004.

5.      Henrichsen, A. Walter.  Ucenicii se fac nu se nasc. Cluj: Logos, 1992.

6.      Iuga, Romică.  Evanghelizarea după modelul suprem. Arad: 1994.

7.      Montgomery, Jim.  Zori 2000 – Ucenicizarea unei întregi naţiuni. Sibiu: Polsib.

8.      Petersen, Jim.  Evanghelizarea ca mod de viaţă. Oradea: Imprimeria de vest, 1991.

9.      Southard, Samuel.  Patoral Evanghelism. Nashville, Tennessee: Broadman Press, 1962.

10.  Vasile Talpoş, Vasile & Mariş, Daniel.  Evanghelism biblic. Bucureşti: Editura universităţii Bucureşti, 2000.