Va invitam sa parcurgeti diverse articole cu caracter teologic

Oamenii din timpul Domnului Isus Christos şi-au pus multe întrebări cu privire la persoana Sa: ,,Cine este Acesta de-L ascultă chiar şi vântul şi marea? (Marcu 4:41)”; ,,Cine este Acesta de iartă chiar şi păcatele? (Luca 7:49)”; ,,De unde are El înţelepciunea şi minunile acestea? (Matei 13:54)”; ,,De unde eşti Tu? (Ioan 19:9)”; ,,Oare nu este Acesta Isus, fiul lui Iosif, pe al cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum dar zice El: ,Eu M’am pogorât din cer?’ (Ioan 6:42)”; ,,Veniţi de vedeţi un om, care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este Acesta Hristosul? (Ioan 4:29)”. Pentru noi aceste întrebări îşi au răspunsul foarte clar în Scriptură, dar rămâne o întrebare care este valabilă şi actuală în dreptul fiecărui om care încearcă să înţeleagă semnificaţia sărbătorii Paştelor, o întrebare la care, din păcate, cei din generaţia Domnului nu s-au gândit: ,,De ce S-a jertfit Christos?”

Răspunsul nu îl putem găsi în altă parte decât în Sfânta Scriptură. Răspunsurile care vor fi oferite nu întocmesc o listă exhaustivă, dar încearcă să sumarizeze câteva aspecte care să ne ajute să înţelegem de ce S-a jertfit Mântuitorul ,,pe lemn” la Golgota. Domnul Isus Christos S-a jertfit pentru:

- ca ,,orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Christos este Domnul.”;

- a putea trimite Duhul Sfânt celor credincioşi;

- a demonstra dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni;

- a oferi creaţiei împăcarea cu Creatorul;

- a forma un nou popor pentru Dumnezeu – Biserica – în care să fie restabilit chipul lui Dumnezeu;

- a împlini toată Scriptura ce era cu privire la El;

- a birui forţele întunericului o dată pentru totdeauna.

În continuare vom zăbovi asupra primului răspuns, iar cu ajutorul Domnului vom analiza celelalte răspunsuri în numerele viitoare.

Mântuitorul S-a jertfit pentru ca

,,orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul”

Probabil că de cele mai multe ori credincioşii au o imagine egocentrică şi în acelaşi timp antropocentrică despre sărbătoarea Paştelor, adică se gândesc că Mântuitorul S-a jertfit din motive care au în vedere doar omenirea: oamenii să aibă parte de iertare, oamenii să fie împăcaţi cu Dumnezeu, oamenii să primească dragostea lui Dumnezeu, oamenii să poată moşteni Împărăţia cerurilor. Adevărat, dar Mântuitorul ne aminteşte de pretenţia lui Dumnezeu de a primi toată gloria: ,,Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?... ,Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?... Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, proslăveşte (gr. doxason) Numele Tău!’ Şi din cer s’a auzit un glas, care zicea: ,L-am proslăvit (gr. edoxasa), şi-L voi mai proslăvi! (gr. doxaso)’ (Ioan 12:27-28).“ Domnul Dumnezeu spune prin profetul Isaia: ,,Din dragoste pentru Mine, din dragoste pentru Mine vreau să lucrez! ... Nu voi da altuia slava (LXX, gr. doxan) Mea. (Isaia 48:11)” Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este egoist, ci înseamnă că Domnul este Dumnezeu Suveran în veci; ,,Eu, Eu sunt Cel dintâi, şi tot Eu sunt şi Cel din urmă. (Isaia 48:12).”

Întrebarea căreia vom încerca să-i dăm un răspuns în continuare este: ,,Cum I-a dat Christos glorie lui Dumnezeu şi mai ales Cum I-a dat glorie prin jertfa Sa?

1. Christos I-a dat glorie Tatălui prin întrupare

Universul a fost creat de Dumnezeu cu scopul de a-L glorifica pe Creatorul: prin existenţa lui, prin supunerea la legile naturale stabilite de Dumnezeu, prin dependenţa totală faţă de Dumnezeu. Acest principiu i se aplică şi omului ca fiinţă creată de Dumnezeu. Totuşi de la om, ca fiinţă raţională, Dumnezeu aştepta ceva mai mult. El dorea o relaţie cu omul, o relaţie prin care omul să-L glorifice pe Dumnezeu prin existenţa lui conform voii Creatorului. În Romani 1:20-32, apostolul Pavel prezintă pe scurt istoria omenirii în relaţie cu Dumnezeu, arătând că încă de la început omul a eşuat în acest domeniu: ,,fiindcă măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit (gr. edoxasan) ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţămit; ci s’au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s’a întunecat (Romani 1:21).” Omul creat după chipul lui Dumnezeu nu a reuşit să-I dea glorie Creatorului, pentru că păcatul a pus stăpânire asupra lui.

Fiul S-a întrupat pentru a le arăta oamenilor că trăirea pentru gloria Creatorului este posibilă. Întruparea Fiului avea ca prim scop gloria Tatălui. Întruparea este cel mai mare act de smerenie, dar prin cel mai mare act de smerenie, Dumnezeu a primit glorie. ,,El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuş n’a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S’a desbrăcat pe Sine Însuş şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. (Filipeni 2:6-7)” Domnul Isus Christos afirmă că L-a proslăvit pe Tatăl în Sine însuşi, adică atât în fiinţa Sa divină, cât şi în fiinţa Sa umană: ,,...Isus a zis: ,Acum, Fiul omului a fost proslăvit (gr. edoxasthe) şi Dumnezeu a fost proslăvit (gr. edoxasthe) în El. (Ioan 13:31)” Autorul Epistolei către evrei explică faptul că întruparea Fiului a fost în vederea jertfei perfecte, plăcute lui Dumnezeu: ,,De aceea, când intră în lume, El zice: ,,Tu n’ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n’ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. (Evrei 10:5-6)” Astfel:

2. Christos I-a dat glorie Tatălui prin jertfa Sa

Dacă întruparea este cel mai autentic act de smerenie, atunci jertfa este cel mai mare act de ascultare, de supunere a Fiului faţă de voia desăvârşită a Tatălui: ,,La înfăţişare a fost găsit ca un om, S’a smerit şi S’a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. (Filipeni 2:8)” În Ghetsimani Fiul a demonstrat că este gata pentru orice sacrificiu pentru ca voia Tatălui să fie împlinită: ,,Tată, dacă este cu putinţă, depărtează dela Mine paharul acesta! Totuş nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu. (Matei 26:39)” Acestă ascultare a Mântuitorului faţă de Tatăl a fost totală, manifestându-se în toate aspectele vieţii Sale: ,,Căci M’am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M’a trimis. (Ioan 6:38)”

Jertfa lui Christos la Golgota este prefigurată de jertfele mozaice prevăzute de Lgea Vechiului Testament, în sensul ispăşirii, a iertării oferite de Dumnezeu prin har. Aceste jertfe demonstrau că omul este păcătos şi este departe de a-I aduce glorie lui Dumnezeu prin existenţa lui. Jertfa adusă de Christos este o jertfă care Îi aduce glorie Tatălui, Fiul neavând păcat şi neavând nevoie să aducă o jertfă pentru Sine. Jertfa a fost iniţiativa Fiului. Prin aceasta El avea un scop precis: ,,Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-L vor asculta, vor învia. Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine. […]Eu nu pot face nimic dela Mine însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M’a trimis. (Ioan 5:25-26, 30)”

Rezultatele jertfei Sale aduc de asemenea glorie lui Dumnezeu prin răscumpărarea oamenilor care au crezut în Mântuitorul, ,,câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei (gr. doxes) Lui. (Efeseni 1:14)” prin jertfa lui Christos. Mai mult, datorită jertfei Sale toate fiinţele trebuie să dea slavă dumnezeirii: ,,Ei ziceau cu glas tare: ,Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava (gr. doxan) şi lauda!’ Şi pe toate făpturile, cari sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: ,A Celui ce şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava (gr. he doxa) şi stăpânirea în vecii vecilor!’ (Apocalipsa 5:12-13)”

3. Christos I-a dat glorie lui Dumnezeu prin înviere

Apostolul Ioan mărturiseşte despre întâlnirea pe care a avut-o cu Mântuitorul înviat, în slava cerească: ,,Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: ,Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. (Apocalipsa 1:17-18)” Expresia ,, Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă” este o expresie care exprimă pretenţia lui Dumnezeu de a primi toată gloria (conform Isaia 48:12 ,,Eu, Eu sunt Cel dintâi, şi tot Eu sunt şi Cel din urmă.”). Prin învierea Sa, Christos a fost glorificat, dar în acelaşi timp şi Tatăl a fost glorificat; ,, De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de supt pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava (gr. doxan) lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul. (Filipeni 2:9-11)”. Scriptura spune despre Christos că este: ,,cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului! A lui care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său, şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava (gr. he doxa) şi puterea în vecii vecilor! Amin. (Apocalipsa 1:5-6)”

Gloria Fiului este şi gloria Tatălui, pentru că Tatăl şi Fiul sunt una (conform Ioan 10:30). Fiul I-a adus glorie Tatălui prin înviere, iar Tatăl I-a dat glorie Fiului datorită lucrării pe care a făcut-o pentru gloria dumnezeirii şi care a culminat cu învierea (conform 1 Petru 1:21). Mântuitorul spune: ,,Eu Te-am proslăvit (gr. edoxasa) pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s’o fac. Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă (gr. doxason me) la Tine Însuţi cu slava (gr. tei doxei) pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea. (Ioan 17:4-5)” Expresia ,,cu slava pe care o aveam la Tine” sugerează faptul că toate Persoanele Treimii împărtăşesc aceeaşi slavă şi fiecare caută slava celeilalte. Domnul Isus Christos, prin învierea Lui, a adus glorie dumnezeirii, iar toţi credincioşii, care se identifică împreună cu Mântuitorul lor în moartea şi învierea Lui, aduc glorie Sfintei Treimi printr-o viaţă nouă în Christos.

Patimile şi învierea Mântuitorului ne amintesc de faptul că Dumnezeul nostru este Dumnezeul glorios al slavei. Dacă creaţia lui Dumnezeu Îi dă slavă creatorului (,,Cerurile spun slava «LXX, gr. doxan» lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.” – Psalmul 19:1), cu atât mai mult oamenii răscumpăraţi prin jertfa lui Christos şi restauraţi prin învierea Lui sunt datori să trăiască o viaţă pentru gloria lui Dumnezeu, în Christos, prin puterea şi călăuzirea Duhului Sfânt. Credincioşii se vor uni în veşnicie pentru a-I aduce glorie Domnului, prin adorarea veşnică a dumnezeirii. Christos va rămâne mereu Mielul lui Dumnezeu, care S-a jertfit şi înviat pentru a-I aduce glorie Tatălui, iar prin meritele Sale noi suntem învredniciţi să aducem la rândul nostru glorie Trinităţii, aşa cum spune Scriptura: ,,...orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul. (Filipeni 2:11)”

,,După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: ,Aleluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava (gr. he doxa), cinstea şi puterea! (Apocalipsa 19:1)”

Teodor-Ioan Colda

student anul III, Institutul Teologic Baptist Bucureşti

Articol 2

De ce S-a jertfit Christos?

articol publicat în revista

Farul Crestin, mai 2007

Pentru a putea trimite Duhul Sfânt celor credincioşi

Dacă privim cu atenţie în Sfânta Scriptură vom vedea că jertfa Mântuitorului a fost necesară pentru ca Duhul Sfânt să poată fi trimis credincioşilor ca prezenţă permanentă a dumnezeirii în viaţa lor. În Evanghelia lui Ioan există o temă a trimiterii. Vedem că: Ioan Botezătorul este trimis de Dumnezeu (1:6, 33; 3:28); Fiul este trimis în lume în vederea mântuirii ei (3:17); Christos este trimis de Dumnezeu pentru a transmite mesajul Tatălui (3:34; 14:24); Isus a fost trimis să împlinească lucrarea Tatălui şi să facă voia Lui (4:34; 5:30; 6:29,38,39); cunoaşterea lui Dumnezeu este posibilă prin trimiterea Fiului (17:3); Duhul Sfânt va fi trimis (15:26). Interesant este faptul că ucenicii sunt trimişi de Domnul atunci când este cert faptul că ei vor beneficia de prezenţa Duhului Sfânt în misiunea lor de vestire a Evangheliei în lume: ,,Isus le-a zis...: Cum M’a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.’ După aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis: ,Luaţi Duh Sfânt!’ (Ioan 20:21-22)” Acest eveniment ce are loc după învierea Domnului este o preilustrare a coborârii Duhului Sfânt la Rusalii. Propovăduirea Bisericii poate începe doar după ce Duhul Sfânt este trimis (Faptele 1:8). În continuare vom studia câteva aspecte cu privire la trimiterea Duhului Sfânt celor credincioşi.

Condiţiile trimiterii Duhului Sfânt celor credincioşi

Scriptura prezintă două condiţii prin împlinirea cărora se face posibilă trimiterea Duhului Sfânt.

Prima condiţie este jertfa şi învierea Domnului Isus Christos. ,,Şi le-a zis: ,Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Christos, şi să învieze a treia zi dintre cei morţi.[...] Voi sunteţi martori ai acestor lucruri. Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus. (Luca 24:46, 48-49; vezi şi Faptele 1:3-5)” Făgăduinţa Tatălui se referă la Duhul Sfânt care trebuia să fie trimis (Isaia 44:3-4; Ioel 2:28-29).

A doua condiţie este înălţarea Domnului Isus Christos. ,,Acum Mă duc la Cel ce M’a trimis; şi nimeni din voi nu Mă întreabă: ,Unde Te duci?’[…] Totuş, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. (Ioan 16:5, 7)”

Există un verset care conţine într-un singur cuvânt ambele condiţii care trebuie să se împlinească pentru ca Duhul Sfânt să fie trimis: ,,Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească ceice vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit (gr. edoxasthe). (Ioan 7:39)” A fost arătat în articolul precedent că termenul a proslăvi indică spre jertfa Domnului. Termenul este explicat prin metafora morţii bobului de grâu, o metaforă care desemnează moartea Mântuitorului la Golgota (,,Drept răspuns, Isus le-a zis: ,A sosit ceasul să fie proslăvit «gr. doxasthei» Fiul omului. Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.”, Ioan 12:23-24). În acelaşi timp, termenul indică învierea şi înălţarea Domnului (,,Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s’o fac. Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă «gr. doxason me» la Tine Însuţi cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.”, Ioan 17: 4-5).

Totuşi, de ce a fost necesară înfăptuirea acestor condiţii? Nu putea oare Dumnezeu trimite Duhul Sfânt fără ca aceste condiţii să fie împlinite? Raspunsul este categoric, nu. Duhul Sfânt nu poate fi primit decât de persoane credincioase, care au primit iertarea păcatelor prin credinţa în jertfa Domnului Isus Christos. Duhul lui Dumnezeu nu poate locui într-un templu care nu este sfinţit de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu prin sângele Mântuitorului – credinciosul este templul Duhului Sfânt (1 Corinteni 6:19-20). Mai apoi era necesar ca Mântuitorul înviat să Se înalţe la cer pentru a deveni Mijlocitorul credincioşilor înaintea Tatălui (Ioan 16:5-7; 1 Timotei 2:1; 1 Ioan 2:1). El trebuia să arate Tatălui că ei, credincioşii, pot primi Duhul Sfânt pentru că au crezut în jertfa şi învierea Fiului.

Imaginile existente în Scriptură referitoare la trimiterea Duhului Sfânt

Mântuitorul prezintă mai multe imagini în Scriptură care să ne determine să înţelegem mai bine lucrarea Duhului Sfânt. Astfel imaginea bunătăţii divine este asociată cu primirea Duhului Sfânt. ,,Deci, dacă voi, cari sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt (gr. pneuma haghion) celor ce I-L cer! (Luca 11:13)” Bunătatea lui Dumnezeu nu este exprimată neapărat prin binecuvântări de ordin material. Oamenii pot primi astfel de binecuvântări şi le pot înţelege ca venind din partea oamenilor. Dumnezeu oferă ceea ce nici un om nu poate oferi: prezenţa Sa divină binecuvântată, prin locuirea Duhului Sfânt în viaţa credinciosului.

O altă imagine este imaginea botezului. Botezul este folosit ca o metaforă a primirii Duhului Sfânt. Ioan Botezătorul spunea: ,,Eu, da, v’am botezat cu apă dar El [Isus] vă va boteza (gr. baptisei) cu Duhul Sfânt. (Marcu 1:8)” De ce se poate spune că botezul este o metaforă a primirii Duhului Sfânt? În Noul Testament botezul apare ca o metaforă a judecăţii divine: ,,Ioan, drept răspuns, a zis tuturor: ,Cât despre mine, eu vă botez cu apă dar vine Acela care este mai puternic decât mine... El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela are lopata în mână Îşi va curăţi aria cu desăvârşire, şi Îşi va strânge grâul în grânar, iar pleava o va arde într’un foc care nu se stinge. (Luca 3:16-17)” Aici botezul cu foc se referă la pedeapsa lui Dumnezeu pentru cei necredincioşi, care sunt ca pleava care ,,va arde într-un foc care nu se stinge.” Botezul mai apare ca metaforă a suferinţelor Domnului Isus, culminând cu moartea: ,,Drept răspuns Isus a zis: ,Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu, şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?’ ,Putem’, I-au zis ei. (Matei 20:22 sau Luca 12:50)” Această metaforă a botezului, care desemnează moartea, este explicată foarte bine de apostolul Pavel în Romani 6:3-4 şi Coloseni 2:12. În 1 Corinteni 10:1-2 trecerea poporului Israel prin Marea Roşie e comparată cu botezul – ,,toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise”. În acest context botezul apare ca o dedicare a poporului Israel faţă de Moise. Astfel se poate concluziona că botezul poate fi o imagine care face referire la trimiterea Duhului Sfânt. Această imagine sugerează copleşirea credinciosului de prezenţa Duhului Sfânt. El este ,,cufundat” în Duhul Sfânt, murind în mod simbolic prin botez după cum a murit Christos şi revenind la viaţă prin lucrarea Duhului Sfânt, după cum a înviat Christos. – ,,Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. (Coloseni 3:3).” Credinciosul care primeşte Duhul Sfânt trăieşte o nouă viaţă (Ioan 3:5-7), o viaţă total dedicată Domnului.

Domnul Isus vorbeşte despre Duhul Sfânt ca despre un vestitor al Evangheliei. Astfel avem o nouă imagine referitoare la Duhul Sfânt. ,,Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi (gr. marturesei) despre Mine. Şi voi deasemenea veţi mărturisi (gr. martureite), pentru că aţi fost cu Mine de la început. (Ioan 15:26-27)” Domnul Isus spunea: ,,Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M’a uns să vestesc săracilor Evanghelia (gr. evaghelisasthai)... (Luca 4:18)” Acest aspect se observă cel mai bine în Luca 24:47-49, unde Scriptura spune: ,,Şi să se propovăduiască (gr. keruchthenai) tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori (gr. martures) ai acestor lucruri. Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu...” Putem înţelege cu uşurinţă că Duhul Sfânt este dat credincioşilor în vederea mărturiei pe care ei trebuie să o depună despre Domnul Isus Christos. Propovăduirea Evangheliei trebuie făcută sub călăuzirea Duhului Sfânt, pentru că atunci când Domnul Isus a vestit Evanghelia a fost însoţit de Duhul Sfânt (Luca 4:18). Puterea de convingere a credinciosului când vesteşte Evanghelia stă nu în abilitatea lui, ci în faptul că el mărturiseşte despre Domnul Isus, dar nu este singurul care mărturiseşte, pentru că Duhul Sfânt mărturiseşte împreună cu El.

Mai putem descoperi imaginea de învăţător a Duhului Sfânt. ,,Duhul Sfânt vă va învăţa (gr. didaxei) chiar în ceasul acela ce va trebui să vorbiţi. (Luca 12:12)” Sau ,,Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa (gr. didaxei) toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v’am spus Eu. (Ioan 14:26)” Duhul Sfânt preia locul de Învăţător al Domnului Isus Christos. Învăţătura nu este în sensul primirii unei alteia noi, ci în sensul amintirii şi înţelegerii învăţăturii lui Christos (1 Corinteni 2:9-16).

O ultimă imagine ar fi imaginea de revelator; Duhul Sfânt face descoperiri. ,,Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi dela El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. (Ioan 16:13)” După cum Fiul le-a descoperit ucenicilor mesajul Tatălui (,,...v’am făcut cunoscut tot ce am auzit devla Tatăl Meu. – Ioan 15:15), şi Duhul Sfânt va face descoperiri cu privire la lucrurile viitoare. Credinciosul trebuie să aibă încredere deplină în Dumnezeu, pentru că El ştie finalul tuturor lucrurilor. Creştinul este biruitor împreună cu Christos, iar acest lucru îl poate vedea deosebit de clar în Scriptura inspirată de Duhul Sfânt.

Dacă acum avem o privire de ansamblu în ce priveşte trimiterea Duhului Sfânt, este bine să vedem măcar sumar:

Beneficiile trimiterii Duhului Sfânt în viaţa credinciosului

Cel mai mare beneficiu probabil este acela că Duhul Sfânt este prezent în viaţa credinciosului pentru totdeauna: ,,Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor care să rămână cu voi în veac. (Ioan 14:16)” Fiul face aceeaşi promisiune cu privire la Sine: ,,Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. (Matei 28:20b)” Mântuitorul face o promisiune asemănătoare cu privire la Tatăl: ,,Drept răspuns, Isus i-a zis: ,Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el. (Ioan 14:23)” Credinciosul beneficiază de prezenţa Sfintei Treimi în viaţa lui, adică credinciosul intră într-o relaţie reală cu Dumnezeu, pe care o trăieşte şi o simte prin credinţă. Prezenţa Duhului Sfânt nu este doar una de acompaniere, ci este una de colocuire (de fiinţare): Duhul Sfânt ,,rămâne cu voi şi va fi în voi. (Ioan 14:17b)”

Prezenţa Duhului Sfânt în viaţa credinciosului se poate vedea în trei moduri: prin înţelegerea şi însuşirea adevărurilor Scripturii (1 Corinteni 2:9-10), prin manifestarea roadelor specifice Duhului Sfânt în viaţa lui (Galateni 5:22-25), prin darurile Duhului Sfânt (1 Corinteni 12:4) şi prin propovăduirea Evangheliei (Matei 10:19-20). Relatările evangheliştilor conduc la concluzia că Duhul Sfânt a fost trimis în mod prioritar pentru propovăduirea Evangheliei Domnului Isus Christos (Luca 24:45-49; Ioan 20:19-23). Credinciosul are responsabilitatea să vestească această Evanghelie, mărturisindu-L pe Domnul (Faptele 1:8). Duhul Sfânt îl conştientizează de această responsabilitate şi îl însoţeşte în misiunea măreaţă a vestirii, care este singura lucrare făcută de credincioşi care are efecte în veşnicie (Ioan 15:16). Efectul îi are în vedere pe ei şi pe cei care cred în propovăduirea lor, devenind moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu, garanţia moştenirii fiind Duhul Sfânt: ,,Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit, şi Care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui. (Efeseni 1:13-14)”

Teodor Ioan Colda

student anul III, Institutul Teologic Baptist Bucureşti

Articol 3

De ce s-a jertfit Christos?

Pentru a demonstra dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni

Dragostea lui Dumnezeu este incomparabilă şi uimitor de măreaţă. Măreţia dragostei divine se vede prin faptul că Dumnezeu nu aşteptase nici un semn de pocăinţă din partea omului pentru a hotărî să Se jertfească pentru salvarea lui de sub puterea păcatului şi a morţii: ,,Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Christos a murit pentru noi. (Romani 5:8)” Bucuria este că dacă Fiul a murit pentru noi atunci când eram păcătoşi, înseamnă că acum nu mai suntem păcătoşii dinaite, ci copiii iertaţi ai lui Dumnezeu. Prin dragostea Sa, care L-a condus pe Mântuitorul la jertfă, noi beneficiem de iertarea lui Dumnezeu. Dragostea Domnului este deosebit de importantă pentru om, deoarece:

1. Dragostea lui Dumnezeu face posibilă mântuire

,,Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. ¹¹ Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii. (Ioan 4:10-11)” Dragostea L-a determinat pe Dumnezeu să trimită în lume pe singurul Său Fiu, ca să le arate oamenilor într-un mod accesibil lor cât de mare este iubirea Sa faţă de oamenii pe care i-a creat. Dumnezeu îi iubeşte pe oameni pentru că sunt creaţi după chipul şi asemănrea Sa. Scriptura nu spune că Dumnezeu îi iubeşte pe îngeri sau că îngerii au fost creaţi după chipul şi asemănarea Creatorului. Omul este unic din pricina a ceea ce a pus Creatorul în el, a pus ceva din frumuseţea Sa. De asemenea Dumnezeu îi iubeşte pe oameni pentru cee ce pot ei să devină în Christos. Oricât l-ar fi iubit omul pe Dumnezeu, el nu ar fi putut dobândi mântuirea, dacă mai întâi Dumnezeu nu l-ar fi iubit pe om. Dragostea lui Dumnezeu are caracter răscumpărător. De aceea dragostea stă ,,în faptul că El ne-a iubit pe noi”. Mântuirea este ridicarea omului decăzut la statura de om plăcut înaintea Domnului. Această ridicare este realizată prin dragoste divină. Este dragostea care trece dincolo de pragul morţii. De aceea înţeleptul spunea: ,,dragostea este tare ca moartea” (Cântarea cântărilor 8:6).

2. Dragostea lui Dumnezeu face posibilă intrarea în familia lui Dumnezeu

Dragostea Domnului nu înseamnă doar mântuire, ci şi intrare în familia lui Dumnezeu. ,,Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. (Ioan 3:1)” Dragostea nu se rezumă doar la ridicarea omului din starea de păcat la statura de om după voia lui Dumnezeu. Dragostea Domnului îi ridică pe oameni la statura de fii, pentru că Domnul Isus Christos este Fiu. ,,Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său… (Romani 8:29)” Intrarea în familia lui Dumnezeu este posibilă datorită dragostei Tatălui faţă de oameni, manifestată în Christos, prin jertfă. Intrarea în familia lui Dumnezeu are efecte extraordinare în viaţa credinciosului. ,,Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste, şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el. (Ioan 4:16)” Cunoaşterea dragostei lui Dumnezeu înseamnă de fapt cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru că ,Dumnezeu este dragoste’. Mai mult, cine ,rămâne în dragoste’, cu alte cuvinte, cine iubeşte, ,,rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.” Dragostea este legătura dintre Dumnezeu şi credincios. Aceasta este cauza pentru care apostolul Pavel spune că: ,,mai pe sus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii. (Coloseni 3:14)”

3. Dragostea lui Dumnezeu face posibilă trăirea după voia lui Dumnezeu

Credinciosul trăieşte prin harul lui Dumnezeu. Viaţa credinciosului este de fapt viaţa lui Christos. Christos a murit moartea pe care trebuia să o moară fiecare păcătos din pricina păcatelor lui. Dacă fiecare om ar muri pentru sine însuşi, nu ar mai avea nici o şansă de răscumpărare, pentru că nici un om nu poate aduce o jertfă fără cusur înaintea Creatorului. O singură moarte este răscumpărătoare, moartea Domnului Isus Christos, pentru că este moartea Fiului divin şi pentru că nu este din pur simţ al responsabilităţii faţă de creaţie, ci pentru că este din dragoste pentru fiinţele create după chipul şi asemănarea Creatorului. ,,Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s’a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimes în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. (Ioan 4:9)” Dacă credinciosul trăieşte viaţa lui Christos, în meritele Sale, atunci trebuie să trăiască într-adevăr cum a trăit Mântuitorul. Dacă viaţa omului nu reflectă viaţa lui Isus, atunci înseamnă că el nu trăieşte viaţa lui Christos. De aceea Scriptura spune: ,,Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m’a iubit şi S’a dat pe Sine Însuş pentru mine. (Galateni 2:20)” Credinciosul poate să trăiască o viaţă după voia lui Dumnezeu doar dacă trăieşte în dragoste faţă de Domnul şi faţă de semeni. Când este vorba de trăirea creştină, întotdeauna aceasta se rezumă la copierea cu fidelitate a modelului Domnului Isus: ,,Trăiţi în dragoste, după cum şi Christos ne-a iubit, şi S’a dat pe Sine pentru noi ,ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros’, lui Dumnezeu. (Efeseni 5:2)”

Pentru a oferi creaţiei împăcarea cu Creatorul

Într-un context în care lumea îi ispiteşte pe oameni şi le oferă prietenia ei, Scriptura atenţionează că prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu (Iacov 4:4). Vrăjmăşia dintre om şi Dumnezeu a început odată cu intrarea păcatului în lume şi a generat o stare de răzvrătire faţă de Dumnezeu. Puterea păcatului stă tocmai în vrăjmăşia, opoziţia, pe care o generează în oameni faţă de Creatorul. Această opoziţie a păcatului este dublată de un alt vrăjmaş, care este moartea, care a încercat să Îl biruiască şi pe Mântuitorul. Dar Christos a biruit atât păcatul, cât şi moartea prin jertfa şi învierea Sa (1 Corinteni 15:21-22). Biruinţa lui Christos asupra morţii reprezintă înlăturarea stării de vrăjmăşie dintre om şi Dumnezeu, oferindu-le celor ce cred şansa împăcării cu Creatorul. Astfel se face că, jertfa Domnului Isus Christos este bază pentru împăcarea dintre Creator şi creaţie. ,,Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v’a împăcat acum ²² prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină. (Coloseni 1:21-22)” Acest aspect al împăcării conţine în sine mai multe valenţe:

1. Prin împăcarea cu Dumnezeu, omul devine o nouă creaţie

,,Căci, dacă este cineva în Christos, este o făptură (sau zidire) nouă. Cele vechi s’au dus: iată că toate lucrurile s’au făcut noi. ¹⁸ Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării. (2 Corinteni 5:17-18)” Împăcarea presupune renunţarea la trecutul păcătos, la vechea natură dominată de păcat. Părtăşia cu Christos nu este o relaţie obişnuită dintre două persoane. Expresia ,în Christos’ indică o relaţie profundă, o locuire a credinciosului în Christos. Aceasta înseamnă că credinciosul trăieşte: în ascultarea lui Christos, în smerenia Sa, în slujirea Sa, în bunătatea Sa, cu alte cuvinte, credinciosul trăieşte modelul vieţii Domnului, fiind întotdeuna plăcut lui Dumnezeu. Mai mult, viaţa credinciosului este viaţa Mântuitorului. Viaţa nouă, în care păcatul nu mai stăpâneşte asupra lui, este ,de la Dumnezeu’. El trăieşte pentru că Mântuitorul este viu. Fiul a trebuit să Se jertfească, pentru că altfel nu exista iertare de păcate. A trebuit să învieze, pentru că altfel nu exista biruinţă asupra morţii. Dacă moartea Fiului nu era primită de Tatăl ca jertfă de ispăşire, învierea nu ar fi avut valoare, iar dacă moartea ar fi avut rolul unei jertfe de ispăşire, dar fără înviere, atunci sacrificiul Domnului nu ar fi avut un efect mai mare decât cel al jertfelor Vechiului Legământ. Fără moarte şi înviere nu există împăcare cu Dumnezeu. Cei care sunt împăcaţi cu Creatorul primesc ,slujba împăcării’, responsabilitatea de a le spune tuturor oamenilor că fiecare are şansa de a începe o relaţie cu Domnul, în baza împăcării oferite prin jertfa Fiului Său. Împăcarea este bazată pe dragoste, nu a omului, ci a lui Dumnezeu.

2. Prin împăcarea cu Dumnezeu, omul devine fiul Său

,,Căci El este pacea noastră, care din doi [Israel şi neamurile] a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, [...]¹⁶ şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într’un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia. (Efeseni 2:14, 16)” În trecut, doar poporul Israel a fost ales de Dumnezeu şi sfinţit pentru a-I sluji Domnului. Israel a fost împăcat cu Dumnezeu prin mielul care a fost jertfit la Paşte, în timp ce egiptenii, care nu jertfiseră nimic la Paşte, nu au fost împăcaţi cu Dumnezeu, iar pedeapsa divină a căzut peste ei. Prin Christos, fiecare om a primit şansa de a deveni un fiu al lui Dumnezeu. Israel a devenit fiu al lui Dumnezeu când a fost scos din Egipt – ,,Când era tânăr Israel, îl iubeam, şi am chemat pe fiul meu din Egipt. (Osea 11:1)” Până la venirea Fiului în lume doar Israel a fost fiu. Bucuria este că ,,tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu, ¹³ născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. (Ioan 1:12-13)” Orice popor din lume, nu era doar vrăjmaşul lui Dumnezeu, ci şi vrăjmaşul lui Israel, pentru că Israel era alesul lui Dumnezeu. Prin moartea Sa pe cruce, Mântuitorul a înlăturat vrăjmaşia dintre neamuri şi Israel, toţi devenind fii ai lui Dumnezeu pe baza credinţei.

3. Prin împăcarea cu Dumnezeu, omul primeşte un nou scop în viaţă

,,El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi. ²⁵ Căci eraţi ca nişte oi rătăcite. Dar acum v’aţi întors la Păstorul şi Episcopul sufletelor voastre. (1 Petru 2:24-25)” Un om păcătos trăieşte cu scopul de a-şi împlini poftele firii, ale cărnii. Scopul lui este unul egoist şi nu ţine seama de felul de trăire pe care o doreşte Dumnezeu pentru el. De aceea apostolul Pavel avertizează: ,,Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste. (Galateni 5:13)” Un om care nu este împăcat cu Dumnezeu trăieşte ,pentru firea pământească’, dar un om împăcat cu Domnul, are un nou scop, acela de a trăi ,pentru neprihănire’. Dar de ce trăieşte credinciosul ,pentru neprihănire’? Pentru că Evanghelia descoperă ,,o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: ,Cel neprihănit va trăi prin credinţă.’ (Romani 1:17)”

Teodor Ioan Colda

Institutul Teologic Baptist Bucureşti, anul III

Articole teologie biblica

Articol 1

Numele Domnului Isus, Dumnezeul nostru întrupat

articol publicat în revista

Farul Crestin, decembrie 2006

Şi anul acesta, în timpul zilelor în care sărbătorim întruparea Domnului Isus Christos, ne gândim la naraţiunile biblice care vorbesc despre naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru. Naraţiunea din Evanghelia după Matei (capitolele 1şi 2) ne determină să înţelegem cât de important este pentru Dumnezeu ca oamenii să înţeleagă planul Său de izbăvire a omenirii. Astfel El le vorbeşte fiecăruia prin metode care au menirea să-i convingă. Magilor le vorbeşte prin semne astrologice, preoţilor şi cărturarilor le vorbeşte prin Scriptură, iar lui Iosif îi vorbeşte printr-un înger. Mesajul îngerului pentru părintele uman al Domnului Isus Christos se conturează în jurul Numelor pruncului divin. Mântuitorul ar fi trebuit să poarte numele Iosif, conform obiceiurilor evreieşti (Luca 1:59-63), dar îngerul îi explică lui Iosif de ce copilul nu va purta numele său. Numele pruncului au semnificaţii deosebite şi ele explică intenţia lui Dumnezeu cu pruncul ce avea să se nască în mod miraculos.

Numele Isus – Dumnezeu este mântuire

,,…şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale. (Matei 1:21)”

Anunţă înfăptuirea mântuirii promise în vechime de Dumnezeu (Isaia 9:6)

Prima profeţie cu privire la Domnul Isus Christos o găsim în Scriptură, în Genesa 3:15, fiind rostită de Însuşi Dumnezeu: ,,Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” La o primă vedere aceste cuvinte nu par a vorbi despre Mântuitorul. Dacă se studiază textul biblic ebraic se va observa că pronumele demonstartiv ‘aceasta’, cu referire la sămânţa femeii, în limba ebraică în care a fost scris Vechiul Testament, este de fapt ,el’. În Septuaginta (traducerea în limba greacă a Vechiului Testament, traducere folosită de primii creştini), textul rămâne fidel originalului ebraic: ,,Voi pune duşmănie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. El îţi va pândi capul, iar tu îi vei pândi călcâiul.” Aceasta dovedeşte că, încă de la momentul rostirii profeţiei, primii oameni sperau ca să vină Izbăvitorul, poate chiar în timpul vieţii lor. Astfel ei şi-au pus speranţa în fiii lor, pentru că promisiunea vorbea despre izbăvirea ce avea să vină prin cineva născut din femeie.

Promisiunea s-a împlinit prin Christos, Singurul născut doar din femeie. De aceea apostolul Pavel afirmă: ,,Iar când a venit împlinirea vremurilor, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege. (Galateni 4:4)” Acest adevăr este dezvăluit de evanghelistul Matei în genealogia din 1:1-16. Finalul genealogiei este deosebit de sugestiv, deoarece evanghelistul subliniază faptul că Mântuitorul S-a născut doar din Maria. ,,Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei, din care [ea] S-a născut Isus, care Se cheamă Hristos. (Matei 1:16)”

Exprimă împlinirea aşteptărilor mesianice

Aşa cum s-a amintit deja, oamenii nădăjduiau la un izbăvitor încă din debutul istoriei, gândindu-se că acest izbăvitor va fi rodul unităţii lor în căsnicie. Astfel Biblia spune: ,,Adam s-a împreunat cu nevastă-sa, Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain. Şi a zis: ,Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!’ (Genesa 4:1)” Expresia ‘cu ajutorul’ este în mod literal doar ‘cu’ sau ,de la’. Deşi acest cuvânt ebraic lasă loc altor interpretări cea clasică ‘de la’ sau ‘cu ajutorul’ este cea mai simplă (cf. 1 Samuel 14:45). Eva priveşte în acelaşi mod naşterea lui Set (Genesa 4:25). Deşi de-a lungul istoriei oamenii doreau ca Mesia, Mântuitroul să vină şi să-L poată vedea, dorinţa lor s-a împlinit atunci când Simeon s-a rugat în Templu: ,,... au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor… (Luca 2:30-31)”

De numele Isus sau Iosua se leagă primele aşteptări mesianice concrete ale poporului evreu, în perioada în care se întorceau din robia babiloniană. O figură mesianică este marele preot Iosua, despre care vorbeşte profetul Zaharia. ,,Ascultă dar, Iosua, mare preot, tu şi tovarăşii tăi de slujbă, cari stau înaintea ta – căci aceştia sunt nişte oameni cari vor sluji ca semne. – Iată, voi aduce pe Robul Meu, Odrasla. (Zaharia 3:8)” Iosua este ,un semn’ care anunţă venirea Odraslei, Mântuitorul. ,,Să iei dela ei argint şi aur, şi să faci din el o cunună, şi s-o pui pe capul lui Iosua, fiul lui Ioţadac, marele preot. Şi să-i spui: Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,Iată că un om, al cărui nume este Odrasla, va odrăsli din locul lui, şi va zidi Templul Domnului.’ (Zaharia 6:11-12)”

Demonstrează divinitatea Mântuitorului şi calitatea Sa de Mântuitor

În Vechiul Testament Dumnezeu a spus: ,,Eu, Eu sînt Domnul, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor! (Isaia 43:11)” În Noul Testament Cuvântul spune: ,,Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor… (Faptele 5:37)”

Numele Isus este în limba greacă. În limba ebraică numele Isus este Iosua şi înseamnă ,Dumnezeu este mântuire’. Domnul Isus poartă un nume care demonstrează identitatea Sa divină şi calitatea de Mântuitor. Mai mult El a demonstrat acest adevăr prin fapte (Matei 9:2-6 – Mântuitorul spune: ,,Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!”).

Scriptura mai spune în vechiul Testament: ,,Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mîntuit. Căci mîntuirea va fi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, cum a făgăduit Domnul… (Ioel 2:32)”, iar în Noul Testament apostolul Petru îl citează pe profetul Ioel referindu-se la Domnul Isus: ,,Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mîntuit. (Faptele 2:21)”

Astfel, apostolul Petru a putut să spună: ,,În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fie mântuiţi. (Faptele 4:12)”

Numele Emanuel – Dumnezeu este cu noi

,,…şi-i vor pune numele Emanuel, care, tălmăcit, înseamnă: ,Dumnezeu este cu noi’. (Matei 1:23)”

Anunţă naşterea unui Împărat

Matei îşi conturează prezentarea vieţii Domnului Isus în jurul aspectului mesianic. Se poate spune că este vorba despre o Evanghelie a Împăratului. Magii întreabă: ,,Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor …?”. Se observă o continuare a temei Împăratului şi a Împărăţiei pe tot parcursul evangheliei.

Deşi în relaţie directă cu Mântuitorul titulatura de ,Împăratul Iudeilor’, este folosită doar de trei ori: în contextul naşterii Sale (Matei 2:2) şi în contextul patimilor Sale (cf. Matei 27:11, 37), este suficient pentru ca evanghelistul să-şi facă argumentul mesianic-regesc. Matei plasează în contextul folosirii acestei titulaturi împlinirea a două profeţii mesianice, care la momentul istoric aveau în vedere două figuri mesianice majore ale iudaismului: împăratul Ezechia şi împăratul David. În 1:23, evanghelistul citează Isaia 7:14 – ,,De aceea Domnul însuş vă va da un semn: Iată, fecioara va rămînea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel”. Cuvintele din profeţie îi erau adresate lui Ahaz, împăratul lui Iuda. El cerea un semn din partea Domnului, care să-i demonstreze că Iuda nu va cădea sub suzeranitate efraimită sau siriană. Cel mai probabil, cuvintele profetului anunţau la acel moment naşterea lui Ezechia, figură mesianică deosebit de importantă, dar în acelaşi timp arunca o privire în viitor la naşterea Domnului Isus. În contextul patimilor, Matei îl citează pe împăratul David cu Psalmul 22:18, în evanghelie la 27:11, 37. Evanghelistul doreşte să spună că Mântuitorul este Împăratul Iudeilor, mult aşteptat, prin asociere cu doi împăraţi de seamă ai iudeilor: David şi Ezechia.

Exprimă cel mai bine întruparea Fiului divin

În Psalmul 78:60 psalmistul vorbeşte despre Şilo ca fiind locuinţa Domnului, cu următoarea specificaţie: ,,cortul în care locuia [Dumnezeu] între oameni”. Evanghelistul Ioan spune: ,,Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. (Ioan 1:14)” De fapt, evanghelistul preia ideea psalmistului şi o foloseşte ca metaforă pentru a explica întruparea, arătând că Domnul Isus a trăit printre oameni asemeni unui om, dar arătând frumuseţea lui Dumnezeu. Verbul tradus în limba română ,a locuit’, în limba greacă, în care a fost scris Noul testament, este ,a încortat’, sau ,a aşezat cortul’. Dacă în Vechiul Legământ prezenţa lui Dumnezeu era în Cortul Întâlnirii sau în Templul din Ierusalim, în Noul Legământ, prezenţa lui Dumnezeu este în Christos, Care Şi-a aşezat cortul, locuinţa printre oameni. Dumnezeu a venit din ceruri ca să fie cu oamenii, iar aceasta în vederea binelui şi a mântuirii lor. Marta spunea: ,,Da, Doamne, cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume. (Ioan 11:27)”

Demonstrează credincioşia lui Dumnezeu faţă de Biserica Sa

Înainte ca să mergă la Tatăl, Mântuitorul le spunea ucenicilor: ,,Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. (Matei 28:20)” Domnul este întotdeauna cu cei ce cred în El, cei care Îl cunosc ca Mântuitor. El este prezent în vieţile lor şi prin prezenţa Sa, mijlocită de Duhul Sfânt. Emanuel îi aduce aproape de Dumnezeu Tatăl.

Sărbătoarea naşterii Domnului ne aminteşte de începutul înfăptuirii planului de mântuire a lui Dumnezeu. El a ales să ni se descopere într-un mod unic şi minunat, prin Fiul Său, născut ca om, prin intervenţia Duhului Sfânt, într-un staul în Betleemul de altă dată. În Domnul Isus Christos Biserica are parte de înfăptuirea intenţiilor .... ale lui Dumnezeu faţă de oameni, în Numele Sale, care sunt cele mai minunate nume din veşnicie în veşnicie.

Teo Colda

Articol 2

Ziua corectă de închinare – sabatul sau duminica?

Mi-a căzut în mână o carte în care am găsit un citat care m-a intrigat şi în acelaşi timp m-a determinat să caut răspunsuri scripturale la această problemă: ,,Înlăturând autoritatea Bisericii (Romano-Catolice), Protestantismul nu are nici o jusificare pentru teoria proprie a duminicii şi în mod logic trebuie să păzească sâmbăta ca Sabat.” (John Gilmary Shea, American Catholoc Quarterly Review, ianuarie 1883). Atunci care este ziua corectă de închinare ce ar trebui să fie celebrată de protestanţi? Ce îi legitimizează pe protestanţi să respecte ca zi de dedicată părtăşiei Bisericii duminica? Pentru a răspunde la aceste întrebări, vom încerca să găsim evidenţe biblice cu scopul de a descoperi care este semnificaţia sabatului şi a duminicii şi care este ziua corectă de închinare.

Care este semnificaţia şi rolul sabatului?

Din punct de vedere al etimologiei cuvântului, sabat înseamnă ziua a şaptea. Adevărata semnificaţie a sabatului se poate descoperi în Sfânta Scriptură, debarasându-ne de orice prejudecăţi sau tradiţii în a înţelege locul sabatului în Vechiul Legământ. Astfel:

Sabatul este o zi hotărâtă de Dumnezeu pentru odihnă – ,,Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s’o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. (Exodul 20:8-10)”

Sabatul este o zi hotărâtă de Dumnezeu pentru a le aduce aminte oamenilor că El este Creatorul lor – ,,Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S’a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o. (Exodul 20:11)”

Sabatul este o poruncă a Legii lui Moise

Păzirea sabatului este o poruncă a Legii Vechiului Testament. Ea face parte dintr-un sistem de legi armonios, care nu avea în vedere doar indivizii din naţiunea aleasă, ci era o poruncă ce Îl avea în vedere pe Dumnezeu (,în ziua a şaptea S-a odihnit’), dar o poruncă ce avea în vedere şi ţara promisă de Dumnezeu lui Israel (Levitic 25:2-4). Cu siguranţă că Dumnezeu nu are nevoie de odihnă, pentru că El nu este o fiinţă omenească. Sabatul a fost dat pentru om, ca el să poată intra în odihna oferită de Dumnezeu. Această odihnă simbolizează pacea pe care Dumnezeu o dă omului şi întregii creaţii. Omul nu poate avea această odihnă până când nu este împăcat cu creatorul prin Domnul Isus Christos. El oferă adevărata odihnă, adevărata pace (Evrei 4:1-11).

Sabatul este dovada că Dumnezeu există

Prin faptul că poporul Israel respecta această zi, aducea o dovadă clară că are un Dumnezeu personal, un Dumnezeu care Se revelează pe Sine şi care se implică în creaţie, influenţând prin poruncile Sale viaţa poporului Său. Existenţa lui Dumnezeu nu este dovedită prin simpla poruncă, ci prin faptul că ea era respectată ca fiind o poruncă divină, primită printr-o revelaţie autentică la Sinai. Mai mult, încălcarea poruncii era pedepsită, sentinţa fiind hotărâtă de Dumnezeu Însuşi (Numeri 15:32-36).

Sabatul este o zi hotărâtă de Dumnezeu exclusiv pentru adorarea Sa (Isaia 58:13-14)

Sabatul nu are în vedere respectarea unei porunci, ca o lege exterioară sufletului uman. Respectarea poruncii era strict legată de relaţia evreului cu Dumnezeu şi de atitudinea inimii lui faţă de Domnul. ,Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti’ presupune că omul din poporul lui Dumnezeu trebuie să fie cu gândul la Dumnezeu, cu gândul la ceea ce doreşte El. Omul trebuie să-şi amintească nu de poruncă, ci de Dumnezeul care dă porunca. Este interesant ce înseamnă a sfinţi sabatul. A sfinţi înseamnă a pune de-o parte ceva sau pe cineva pentru Dumnezeu. A sfinţi înseamnă a oferi o poziţie specială a ceva datorită relaţiei pe care o are acel ceva cu Dumnezeu (spre exemplu, toate obiectele din perimetrul Cortului Întâlnirii erau sfinte prin faptul că erau în prezenţa lui Dumnezeu). Deci a sfinţi sabatele înseamnă a conferi un statut special anumitor zile pentru Dumnezeu, cu scopul adorării Lui. ,, Să lucrezi şase zile; dar a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă, închinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului, va fi pedepsit cu moartea. (Exodul 31:15)”

Care sunt elementele necesare pentru ca sabatul să poată fi celebrat?

În primul rând este nevoie de un popor care să fie dispus să respecte întreaga Lege (ce conţine şi porunca respectării sabatului). În acest sens trebuie să se specifice faptul că Legea Vechiului Testament s-a adresat în mod exclusiv poporului Israel, celor care au intrat în legământ cu Dumnezeu la Muntele Sinai. Participarea la legământul acesta se face prin tăierea împrejur şi prin participarea la sărbătoarea Paştelor, care era semnul eliberării oferite de Dumnezeu poporului Său. Cine nu practică tăierea împrejur (Exodul 12:47-50) şi cine nu celebrează eliberarea din robia egipteană, nu poate participa la Vechiul Legămât şi nu are legitimitatea de a respecta Legea şi sabatul. Când a fost dată Legea la Sinai, Dumnezeu a spus: ,,Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei (Exodul 20:2).” Deci porunca este doar pentru poporul Israel şi pentru cei care doresc să facă parte din acest popor, care sărbătoreşte eliberarea din robie an de an. Sabatul este semnul legământului dintre Dumnezeu şi Israel (conform Ezechiel 20:20). ,,Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat. Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S’a odihnit şi a răsuflat. (Exodul 31:16-17)”

În al doilea rând este nevoie de o ţară. S-a spus deja că sabatul nu are în vedere doar naţiunea israelită, ci şi ţara pe care o posedă aceasta. Conform Legii, din şapte în şapte ani poporul trebuia să aibă un an sabatic, în care ţara să nu fie exploatată. Adevărul este că aceasta nu s-a întâmplat nici o dată în istoria poporului Israel. De aceea Scriptura spune: ,,Ţara voastră va fi pustiită, şi cetăţile voastre vor rămâne pustii. Atunci ţara se va bucura de Sabatele ei, tot timpul cât va fi pustiită şi cât veţi fi în ţara vrăjmaşilor voştri; atunci ţara se va odihni şi se va bucura de Sabatele ei. Tot timpul cât va fi pustiită, va avea odihna pe care n’o avusese în anii voştri de Sabat, când o locuiaţi (Levitic 26:33b-35).”

În al treilea rând este nevoie de un loc unic de închinare. Dumnezeu a stabilit pentru Israel un loc unic de închinare, pentru a-i feri de idolatrie şi pentru a putea fi mereu verificaţi în modul în care ei împlinesc Legea (Deuteronom 12:4-8, 11-14). Din Scriptură se deduce că există o strânsă legătură între acest loc unic de închinare (Cortul Întâlnirii sau Templul) şi sabat. ,,Să păziţi Sabatele Mele şi să cinstiţi locaşul Meu cel sfânt. Eu sunt Domnul (Levitic 19:30).” ,,Afară de aceasta iată ce Mi-au mai făcut: Mi-au spurcat Locaşul cel sfânt în aceiaş zi, şi Mi-au pângărit Sabatele (Ezechiel 23:38).”

În ultimul rând este nevoie de un legământ valabil şi de o Lege valabilă. Credinciosul creştin trebuie să fie conştient că Dumnezeu se raportează la oamenii din perioade diferite în moduri diferite, în funcţie de revelaţia despre Sine pe care El o descoperă. Într-un fel a lucrat Dumnezeu cu Avraam, în alt fel cu Israel şi în alt fel cu Biserica Sa. Diferenţa o face modul în care a evoluat revelaţia lui Dumnezu faţă de oameni. Revelaţia în timpul lui Avraam era, să spunem, precară. În istoria lui Israel revelaţia lui Dumnezeu a fost dată prin Lege, la Muntele Sinai. Dar Biserica are revelaţia deplină în Christos, care însumează toată revelaţia trecutului (Evrei 1:1-2).

Prin Christos omenirea are parte de un nou legământ. Când apare un nou legământ, cel vechi este desfiinţat şi este desfiinţat de Cel care a iniţiat legământul, adică de Dumnezeu. Prin Christos, Dumnezeu a desfiinţat Vechiul Legământ (Evrei 8:6-10). Mai mult, Scriptura spune: ,,Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentruca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea. În adevăr, Moise scrie că omul care împlineşte neprihănirea pe care o dă Legea, va trăi prin ea. (Romani 10:4-5)” Principiul acesta a fost valabil până când a stat în picioare Vechiul Legământ, dar acum principiul este Christos şi viaţa în Christos; de aceea ,,cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Romani 1:17b) şi nu prin Lege. Când expiră un legământ îşi pierde utilitatea orice valoare (element) care este în legătură cu legământul acela. Templul nu mai există din anul 70 după Christos, iar astfel Legea nu mai poate fi respectată în totalitate (spre exemplu nu se mai pot aduce jertfe). Legătura dintre Lege şi Templu s-a rupt, iar astfel şi legătura dintre sabat şi Templu.

Ce reprezintă duminica din punct de vedere biblic pentru creştini?

Din punct de vedere etimologic duminică înseamnăeste ziua soarelui. Duminica era ziua de închinare pentru religiile păgâne. În limba engheză s-a păstrat această semnificaţie: Sunday. Cuvântul este unul compus din substantivele Sun/Soare şi day/zi. Etimologica creştină a cuvântului este alta. Duminică provine din limba latina Domenica, de la cuvântul Dominu/Domnul, deci Ziua Domnului.

Pentru creştini această zi are o semnificaţie importantă. Este ziua învierii Domnului Isus Christos (Matei 28:1); este ziua în care se aduna biserica primară pentru a comemora Cina Domnului (Faptele 20:7); este ziua în care biserica se aduna pentru părtăşie (1 Corinteni 16:2). Mai mult, duminica era o zi a închinării. Aceasta sugerează apostolul Ioan când spune ,,În ziua Domnului eram în Duhul. (Apocalipsa 1:10)” În Vechiul Testament sintagma ziua Domnului nu se referea la o zi a închinării, ci la o zi a judecăţii (Isaia 13:9). Ioan schimbă sensul acestei expresii. Faptul că aminteşte că era în Duhul, este un indiciu în plus pentru a susţine că este vorba de o zi a închinării. Domnul Isus spune: ,,închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr” (Ioan 4:21-24).

Care este atitudinea Domnului Isus vis-a-vis de sabat?

Trebuie să avem în vedere faptul că Mântuitorul este o autoritate mai mare decât Legea, pentru că El este Dumnezeul care a dat Legea. De aceea El este mai important decât sabatul. Marcu 2:27-28 ,,Apoi le-a zis: ,Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului’.”

Mântuitorul a desfiinţat sabatul, având deplina autoritate să o facă. Respectarea sabatului devenise un act al făţărniciei (Luca 14:5-6), pierzându-şi semnificaţia. Sabatul demonstra că Dumnezeu există, dar într-o zi de sabat Domnul a fost acuzat că El face minuni cu puterea întunericului, ne mai fiind vorba să-L recunoască pe Domnul Isus ca fiind Dumnezeu (Matei 12:1, 25). Ioan 5:18 ,,Tocmai de aceea căutau şi mai mult Iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă deslega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu.”

Mântuitorul a pus accent pe atitudinea inimii faţă de Dumnezeu. Omul se raportează la Dumnezeu şi nu la un cod de legi. Dumnezeu este un Dumnezeu personal, în timp ce Legea este impersonală (adică nu este o fiinţă cu care să se poată relaţiona). Matei 12:3-5 ,,Dar Isus le-a răspuns: ,Oare n’aţi citit ce a făcut David, când a flămânzit, el şi ceice erau împreună cu el? Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu şi a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu-i era îngăduit să le mănânce nici lui, nici celor ce erau cu el, ci numai preoţilor? Sau n’aţi citit în Lege că, în zilele de Sabat, preoţii calcă Sabatul în Templu, şi totuş sunt nevinovaţi?”

Care este atitudinea apostolilor vis-a-vis de sabat?

Creştinul este liber în Christos. Tot ce face el, face pentru Domnul. Romani 14:6 ,,Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n’o face.”

Creştinul nu poate fi judecat de nimeni. El S-a identificat cu Domnul Isus Christos în moartea şi învierea Lui. Creştinul care este în Christos nu este judecat, pentru că Christos locuieşte în el, iar Christos nu poate fi judecat. Coloseni 2:16-17 ,,Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, cari sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.”

Creştinul nu are nevoie de sistemul Legii, pentru că Christos îi este suficient. Cine mai adaugă ceva pe lângă Christos pune la îndoială valoarea harului divin şi uită faptul că ,,El este plinătatea lui Dumnezeu.” Iacov 2:10-11 ,,Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într’o singură poruncă, se face vinovat de toate. Căci, Cel ce a zis: ,Să nu preacurveşti’, a zis şi: ,Să nu ucizi’. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii.”

Creştinul este conştient că el are în Scriptură revelaţia finală a lui Dumnezeu în Christos şi nu se mai întoarce la principiile unei revelaţii incomplete, sărăcăcioase. Galateni 4:9-11 ,,Dar acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai întoarceţi iarăş la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou? Voi păziţi zile, luni, vremi şi ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi.”

Duminica şi odihna lui Christos

Protestanţii au acceptat doar autoritatea lui Dumnezeu prin Scriptură. Altă autoritate nu există. Nu Biserica hotărăşte ziua de închinare, ci Dumnezeu. El a hotărât sabatul pentru Israel, iar pentru Biserică a hotărât duminica, nu prin poruncă, pentru că Christos nu a venit cu o Lege, ci cu exemplul dragostei. Porunca Lui este dragostea care reprezintă împlinirea Legii. Christos ne-a lăsat un model şi nu o Lege. Modelul acesta ne arată că după înviere El avea părtăşie cu ucenicii duminica (Ioan 20:19; 20:26; Luca 24:13-15, 36; Marcu 16:9-14). Justificarea pentru respectarea duminicii ca zi de închinare este învierea Domnului şi modelul Său.

Este adevărat că Domnul Isus a reactualizat decalogul în cadrul predicii de pe munte, dar nu a reactualizat sabatul. Sabatul reprezenta odihna lui Israel prin intervenţia lui Dumnezeu în viaţa poporului. În Christos există o nouă zi de odihnă pe care o oferă Christos prin moartea şi învierea Sa, pentru cei ce se identifică împreună cu Mântuitorul prin credinţă (Evrei 4:4-10). Odihna pentru Biserică nu este odihna sabatului, ci este odihna lui Christos, pe care a oferit-o prin înviere, în prima zi a săptămânii, duminica. Revelaţia a progresat până la posibilitatea de a formula noua concluzie în ce priveşte sabatul: ,,Fiul omului este Domn şi al sabatului.”

Teodor Ioan Colda

student Institutul Teologic Baptist Bucureşti, anul III

Articole teologie practica

Articol 1

Religia: cunoasterea lui Dumnezeu până la transformarea vietii

articol publicat în revista

Farul Crestin, ianuarie 2007

Pentru unii religia poate fi un subict de actualitate. Apar tot felul de grupări religioase, care sunt atractive prin simplitatea lor, prin senzualitate, prin provocarea exagerată a sentimentelor sau prin ocultism. Pentru alţii religia este un subiect tabu. Sunt şi din aceia care spun că sunt agnostici pentru a-şi linişti subconştientul care mereu le aminteşte de existenţa lui Dumnezeu prin întrebarea: ,,Dacă totuşi Dumnezeu există?”

Când vorbim de religie, care este primul lucru care ne vine în minte? Să spunem: biserica... poate preotul sau poate crucea ori nişte icoane... Dar care este rostul tuturor acestora? Credeam că religia îl are în vedere pe Dumnezeu. Dacă gândim obiectiv, toate acestea în loc să ne facă să ne gândim la Dumnezeu, ne duc cu gândul total în altă parte. Înţelegerea curentă despre religie este una deosebit de simplistă: ritual învăluit în mister sau nişte practici care să-l facă pe om să se simtă bine sau cel puţin să se liniştească, amăgindu-se că şi-a rezolvat problemele cu Dumnezeu. Dar oare aceasta nu este o concepţie egocentrică despre religie? Oare nu pune omul mai mult accent pe propria-i persoană decât pe Dumnezeu, în actul închinării? Să observăm totuşi câteva jaloane ca să ne facem o idee despre ce este cu adevărat religia.

1. Religia are de-a face cu atenţia noastră

Spre ce ne îndreptăm atenţia? Ce ne preocupă? Întotdeauna mai mulţi oameni care au aceleaşi preocupări tind să formeze un grup. Ceea ce ne preocupă, aceea ne reprezintă. Poţi să faci din carieră religia ta, poţi să faci din persoana iubită religia ta sau de ce nu din hobby-ul tău. Ceea ce te preocupă cel mai mult devine religia ta. ,,Aşa vobeşte Domnul, Dumnezeu: ,Întoarceţi-vă, şi abateţi-vă de la idolii voştri, întoarceţi-vă privirile dela toate urâciunile voastre! (Ezechiel 14:6)” Atenţia omului este adesea îndreptată spre „idolii” actuali, dar Dumnezeu doreşte atenţia noastră, pentru că El este Singurul Dumnezeu Adevărat. ,,Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet! Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate, şi-I pare rău de relele pe cari le trimite. (Ioel 2:12-13)”

2. Religia are de-a face cu dorinţa noastră de a-L căuta pe Dumnezeu

O definiţe simplă a religiei ar fi: modul în care un grup de oameni se închină lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu este în centrul atenţiei. Dumnezeu este scopul religiei. Dumnezeu este cauza religiei. Sfântul apostol Pavel spune: ,,Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. (Romani 1:19)” Dumnezeu a pus în om dorinţa de a-L căuta pe El, de a I se închina Creatorului şi mai mult decât orice, de a avea o relaţie cu El. Religia are de-a face cu dorinţa omului de a-L căuta pe Dumnezeu.

,,Căutaţi pe Domnul cîtă vreme se poate găsi; chemaţi-L, cîtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gîndurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertînd. (Isaia 55:6-7)” Căutarea lui Dumnezeu este esenţială. Omul trebuie să-L caute pe Dumnezeu în Biblie, pentru că Dumnezeu a hotărât ca oamenii să-L cunoască pe El prin Biblie. Dumnezeu S-a revelat prin Domnul Isus Christos, dar numai Scriptura ne vorbeşte despre Mântuitorul. Astfel:

3. Religia are de-a face cu Cartea Sfântă – Biblia

,,Căutaţi în cartea Domnului, şi citiţi! Niciuna din toate acestea nu va lipsi, nici una nici alta nu vor da greş, căci gura Domnului a poruncit lucrul acesta… (Isaia 34:16)” Omul Îl cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum vrea El să fie cunoscut. Omul este prea păcătos pentru a avea pretenţia să-L cunoască pe Dumnezeu cum vrea el: prin ritual, prin incantaţii, tradiţii, prin mijlocirea altor oameni. Dumnezeu se descoperă în mod special prin Scriptură. El Însuşi porunceşte cercetarea Bibliei.,,Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutînd să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbîndi în toate lucrările tale, şi atunci vei lucra cu înţelepciune. (Iosua 1:8)” Mântuitorul atrăgea atenţia că Biblia vorbeşte despre El. Cine vrea să-L caute pe Dumnezeu, trebuie să-L caute în Biblie: ,,Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa vecinică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. (Ioan 5:39)”

4. Religia are de-a face cu realitatea existenţei noastre în relaţie cu Dumnezeu

Să revenim la definiţia religiei. O definiţe mai complexă ar fi: un grup de credinţe care răspund întrebărilor fundamentale ale vieţii: Care este realitatea fundamentală? Care este natura lumii? Care este natura umanităţii? Care este problema principală a umanităţii? Care este realitatea de după moarte? Aproape toate religiile au un răspuns pentru primele patru întrebări, dar ultima întrebare arată dacă o religie are sau nu un sistem coerent şi veridic.

Care este realitatea fundamentală? Marea majoritate a religiilor amintesc de existenţa unui zeu suprem, care acţionează în lumea noastră. Dar Scriptura spune: ,,Să ştii dar în ziua aceasta, şi pune-ţi în inimă că numai Domnul este Dumnezeu, sus în cer şi jos pe pămînt, şi că nu este alt Dumnezeu afară de El. (Deuteronom 4:39)”

Care este natura lumii? Lumea a fost creată de acest zeu suprem, care deţine întreaga putere. ,,Să ştiţi dar că Eu sunt Dumnezeu, Şi că nu este alt dumnezeu afară de Mine; Eu dau viaţă şi Eu omor, Eu rănesc şi Eu tămăduiesc, Şi nimeni nu poate scoate pe cineva din mîna Mea. (Deuteronom 32:39)”

Care este natura umanităţii? Omul a fost şi el creat de Dumnezeu, dar de obicei religiile nu stabilesc scopul omului în lume. ,,Aşa vorbeşte Domnul, Sfîntul lui Israel, şi Făcătorul său: ,Vrea cineva să Mă întrebe asupra viitorului, să-Mi poruncească pentru copiii Mei şi pentru lucrarea mînilor Mele? Eu am făcut pământul, şi am făcut pe om pe el; Eu cu mâinile Mele am întins cerurile, şi am aşezat toată oştirea lor. (Isaia 45:11-12)” Dumnezeu, Creatorul, stabileşte scopul omului în lume.

Care este problema principală a umanităţii? Aici unele religii acceptă, altele nu acceptă problema păcatului. Dacă apare într-un sistem religios problema păcatului, această problemă nu are în vedere divinitatea, ci comunitatea din care face parte omul. Astfel, omul nu păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu, ci împotriva comunităţii. Totuşi, Biblia spune: ,,Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, cari înăduşe adevărul în nelegiuirea lor. (Romani 1:18)” Păcatul este în primul rand împotriva lui Dumnezeu. Omul când păcătuieşte, de fapt se răzvrăteşte împotriva Creatorului Său. Totuşi, tot El este Mântuitorul omenirii. ,,Nu este alt Dumnezeu decât Mine, Eu sunt singurul Dumnezeu drept şi mântuitor, alt Dumnezeu afară de Mine nu este. Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi ceice sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul. (Isaia 45:21-22)”

Care este realitatea de după moarte? Aici este problema cea mai mare. Pentru unele religii, după moarte nu mai există nimic. Pentru altele există un ciclu de naştere-viaţă-moarte-reîncarnare. Oamenii doresc să iasă din acest ciclu pentru a dispărea în absolut. Alte religii spun că există un loc paradisiac sau unul de chin. Dar oare ce este după moarte? ,,Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos. (1Corinteni 15:21-22)”

5. Religia are de-a face cu necesitatea cunoaşterii lui Dumnezeu şi o credinţă autentică

Mântuitorul spunea: ,,Şi viaţa vecinică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimes Tu.” (Ioan 17:3) Mântuitorul vorbeşte despre o viaţă veşnică ulterioară morţii. Viaţa aceasta este condiţionată de cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului Isus Christos. Religia are în vedere cunoaşterea lui Dumnezeu.

La ce se referă cunoaşterea lui Dumnezeu? Cunoaşterea lui Dumezeu oferă răspuns la primele trei întrebări. Dumnezeu există necondiţionat, iar datorită Lui există toate lucrurile. El este Creatorul Universului, dar şi al omului. Dumnezeu l-a creat pe om cu un scop bine stabilit: să ilustreze frumuseţea Creatorului (Genesa 1:26). Dacă omul vrea să fie fidel scopului stabilit pentru el de Domnul, atunci el trebuie să Îl cunoască pe Dumnezeu, să aibă o relaţie personală cu El. Omul trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu din Scriptură, să-L vadă în Scriptură, ca să poată să-L imite. Christos L-a descoperit pe Dumnezeu. Cine-L descoperă pe Mântuitorul în Scriptură, Îl cunoaşte pe Dumnezeu (Ioan 14:9).

Cunoaşterea Mântuitorului are de-a face cu ultimele două întrebări. Problema principală a umanităţii este păcatul. Omul este o fiinţă înclinată spre păcat. ,,Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sînge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare. (Evrei 9:22)” Omul ar trebui să moară pentru păcatele sale, dar Dumnezeu doreşte ca omul să aibă viaţă veşnică. De aceea Christos a murit în locul nostru. Moartea pe care trebuia să o murim noi din pricina păcatelor noastre a murit-o El, deşi nu era vinovat. El a înviat ca noi să putem avea o viaţă nouă, o viaţă eternă împreună cu El. Dacă El a murit moartea noastră, atunci noi trăim viaţa Lui, noi avem viaţă eternă prin El. Pentru aceasta este nevoie de credinţă. ,,Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. (Evrei 11:6)” Credinţa autentică este credinţa în Dumnezeul Autentic: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Altă credinţă valabilă nu este.

6. Religia are de-a face cu o viaţă morală, cu închinarea şi cu o autoritate spirituală

Apostolul Iacov spune: ,,Dacă crede cineva că este religios, şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşeală inima, religiunea unui astfel de om este zădarnică. Religiunea curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim neîntinaţi de lume. (Iacov 1:26-27)” Religia are în vedere şi relaţiile interumane. Dumnezeu priveşte modul în care relaţionăm. El doreşte o umanitate morală. De aceea apostolul subliniază: ,,să ne păzim neîntinaţi de lume.” O religie care promovează sau tolerează imoralitatea ori o viaţă superficială, acea religie nu urmează învăţătura stabilită de Dumnezeu prin Scriptură. Mântuitorul i-a învăţat pe oameni cum să aibe o viaţă morală, care să-L mulţumească atât pe Dumnezeu, cât şi pe oameni.

,,Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţămit; ci s’au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s’a întunecat... De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s’au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. (Romani 1:21-25)” Viaţa morală este în legătură cu închinarea. Dacă omul nu are o atitudine de închinare permanentă faţă de Dumnezeu, atunci el riscă să devină un om imoral: fie prin gândire, fie prin vorbire, fie prin comportament. O atitudine de închinare te face să fii mereu conştient că Dumnezeu te vede şi este atent la viaţa ta. Un om care nu este conştient de acest adevăr este tentat să trăiască o viaţă imorală, dezaprobată de Domnul. Nu ne închinăm doar la biserică, doar prin rugăciune, prin cântare, prin citirea Bibliei, ci ne închinăm permanent lui Dumnezeu printr-o viaţă total dedicată Lui, asemeni Domnului Isus Christos. Mai mult printr-o viaţă de închinare înaintea lui Dumnezeu demonstrăm că El este autoritatea noastră spirituală. Ritualurile se consumă de obicei în faţa unei persoane, un mediator, sau în faţa unui altar. Viaţa noastră se consumă, se derulează, înaintea lui Dumnezeu: ,,... aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. (Romani 12:1)”.

7. Religia are de-a face cu credinţa, cu dragostea, cu prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră

Apostolul Pavel spune: ,,Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n’au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste. (Galateni 5:6)” În religia adevărată instaurată de Mântuitorul Isus Christos, ritualul, obiceiurile, legile nu au valoare, ci credinţa, care transformă viaţa omului şi care îl determină să-L iubească pe Dumnezeu şi pe semeni. Religia are în vedere raţiunea umană prin faptul credinţei, dar şi sensibilitatea sufletului uman prin sentimentul dragostei. Mântuitorul ne învaţă să credem în El, iar credinţa aceasta nu poate fi lipsită de dragoste. Credinţa noastră în Dumnezeu există datorită dragostei Sale faţă de noi. ,,Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat. (Romani 5:5)” Dumnezeu lucrează în fiinţele noastre dragostea prin prezenţa Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este prezenţa lui Dumnezeu în noi. El ne aduce aproape de Dumnezeu ca să Îl cunoaştem mai bine, ca să ne închinăm corespunzător, în Duh şi în Adevăr. Apropiera de Dumnezeu se face prin Christos, care este Adevărul, şi prin Duhul Sfânt. Christos ne-a descoperit dragostea lui Dumnezeu prin moartea Sa, iar Duhul Sfânt ne face conştienţi de această dragoste. Când eşti conştient de dragostea lui Dumnezeu şi când crezi în El, atunci Dumnezeirea pătrunde în viaţa ta şi-ţi transfomă viaţa. Acesta trebuie să fie scopul religiei: cunoaşterea lui Dumnezeu până la transformarea vieţii. Transformarea trebuie să fie în conformitate cu scopul lui Dumnezeu pentru om: să ilustreze perfecţiunea Creatorului. Credincioşii sunt noua creaţie a lui Dumnezeu, care poartă în ei chipul Domnului Isus Christos. ,,Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă. (Galateni 6:15)” Îndreaptă-şi atenţia spre Dumnezeu! Caută-L pe Dumnezeu, şi El îţi va transforma viaţa.

Teo Colda, ITBB, anul III

Articole teologie limbi clasice

Articol 1

The Passover in the Synoptic Gospels and in the Gospel of John

A literary-theological research over the passion and resurrection of Christ

Teodor Ioan Colda

Student in the 3^rd year

Baptist Theological Institute of Bucharest, Romania

The Passover has a central role in the canonical Gospels. The literary-theological themes converge at this moment of climax in the development of the narrative, for each evangelist. We will take a look at the way that each evangelist presents the Passover, regarding at the same time the central aspect of the passion of Jesus Christ and His resurrection. If for Jews, Passover means the end of their suffering in Egypt, for Christians Passover represents the celebration of the passion of the Lord, Who defeated sin and death repetitious. The discussion of the theme is to have a literary-theological approach, trying to create, or at least to propose, a new perspective of the passion of the Lord and of the manner of understanding that the writers of the Gospels have regarding the way Christ passes through His passion and resurrection. This new approach intends to go further than a simple observation of the narrative and the traditional, historical approach. Following the main theological and literary themes of the Gospels we are going to see in which way these themes can be found at the event of the Passover and then at the event of the resurrection.

1. Passover in the Gospel of Matthew

1.1. Presents the climax of the narrative in a strong conflict manner[1] – the theme of conflict

Matthew allocates for the week of the passion a vast portion of his gospel; approximately 6 chapters (22-27). The climax can be found in this section of the writing: the sufferings and resurrection of Jesus Christ. The climax includes the summit of the conflict between Jesus and different religious Jewish parties. This conflict is well described, and sometimes just suggested, throughout the Gospel.

The entrance of Jesus, as the Messiah, in Jerusalem is presented at the same time as the debut of a severe conflict. The cleansing of the Temple (21:10-17), the parables preached by Jesus (the parable of the two sons and the parable of the workers of the vineyard – 21:45-46), the discussion about the taxes paid to Caesar (22:15-22) represent just the beginning of the conflict in the passion context.[2] The plot appears in 26:1-5, 14-16. Until this moment, the conflict just prepared the plot of the Gospel. The religious leaders decided to put an end to this conflict, getting rid of Jesus. The plot is announced much earlier, in 12:14. Starting with the last supper and Gethsemane, the author leads the reader towards the climax, which is taking shape round about Passover. The conflict reaches its peak in 27:45-46, the narrative that describes Christ’s death on the cross. Any conflict reaches a point of crisis; in this case, the cross.[3] This event is followed by calm and tranquility, during the three days Jesus was in the tomb, which is never found elsewhere in the Gospel. The conflict continues after resurrection too, regarding the witnessing about the resurrected Christ. The testimony of the Church appears in a relation of antagonism with the false testimony about the resurrection. The theme of the conflict remains at Matthew an opened theme. The Gospel begins with situations of conflict: the conflict of conception [evx h-j evgennh,qh VIhsou/j, ,of whom (she) was born Jesus’, 1:16]. The author of the gospel doesn’t say that Joseph begat Jesus, as it is said about Jacob, who begat Joseph. Mary has begotten Jesus. Matthew is using the pronoun at the feminine decline [evx h-j], which was unusual in the Jewish cultural context. Another conflict appears in the narrative of the birth, a monarchic conflict between The King of the Jews [basileu.j tw/n VIoudai,wn, 2:2] and Herod. Jesus is the true King a descendent of David, through Joseph, while Herod is an impostor – he wasn’t a Jew.

1.2. Presents evidence from Scripture for the messianic identity of Jesus – the theme of the monarchic identity

Matthew develops his presentation of the life and activity of Jesus in parallel with the messianic aspect. We can emphasis that we have a ‚Gospel of the King’.[4] David E. Aune argues that in the Gospel of Matthew the ideas regarding the eschatological prophet are joined with the concept of messianic King.[5] In this section we intend to discuss just the last part of Aune’s statement.

Matthew wants to discover the meaning of the death of the Messiah.[6] This desire is accomplished in the context of the Passover. The paschal event is an opportunity to proclaim that Jesus is indeed the Messiah. At the same time there is an opportunity to give obvious proof that He is God and the only true King of the Jews (27:37).[7] In this sense, Pilate’s question is very suggestive (27:11): ,,Art thou the King of the Jews? [su. ei= o` basileu.j tw/n VIoudai,wnČ].” This question is making a reference back to the beginning of the gospel, when the wise men ask (2:2): ,,Where is he that is born King of the Jews? [pou/ evstin o` tecqei.j basileu.j tw/n VIoudai,wnČ]” It is quite easy to observe that the theme is developed through the gospel. The words written by Pilate (27:37) represent a messianic statement – “this is Jesus, the King of the Jews. [ou-to,j evstin VIhsou/j o` basileu.j tw/n VIoudai,wn].” The statement is self sufficient that at the time of the Passover the identity of Jesus as divine King is confirmed, and all the prosecutors are witness of this confirmation.

Though in relation with the Savior the title basileu.j tw/n VIoudai,wn is used just three times (2:2; 27:11; 27:37) it is sufficient for the author to fulfill his messianic argument. Matthew is aware to place in the context of the usage of this title the fulfilling of two messianic prophecies. At the historical moment in which they were spoken, the oracles were about two major messianic figures of the Judaism: kink Hezekiah and King David. In 1:23, the author cites Isaiah 7:14. The message of the oracle was for Ahaz, the king of Judea. He asked for a sign from God, so he might know he might know his kingdom will not become under Ephraimit or Syrian sovereignty. Most probably, the prophet announced the birth of Hezekiah, an important figure in the Jewish conception about Messiah. In the context of the passion, Matthew cites King David, Psalm 22:1, 18, in the gospel at 27:35, 46. The author emphasizes that Jesus is the Messiah, associating His passion with the inner passion of King David. Christ suffers as David describes his sufferings, in prayer to God. The Sun prayed with the same words (27:46): ,,Eli, Eli, lama sabachthani? [ynIT"+b.z:[] hm'äl' yliaeâ yliäae, Eili, Eili lama ạzabătani] My God, my God, why hast thou forsaken me? [Qee, mou qee, mou( i`nati, me evgkate,lipejČ]”

1.3. Presents the characteristics of a messianic rabbinical gospel

Matthew makes a lot of connections with the Old Testament (130 references, from which 43 are explicit cites). The often used formula is “Then was fulfilled that which was spoken by the prophet, saying…” [tou/to de. o[lon ge,gonen i[na plhrwqh/| to. r`hqe.n u`po. kuri,ou dia. tou/ profh,tou le,gontoj\], for 11 times. This formula is used twice in the context of the Passover (27:9, 35). Jesus Himself is aware that the Scripture must be fulfilled and he is preoccupied of this aspect (26:54).[8]

The gospel has a circular structure: the birth [vb. gennaw] – the resurrection [vb. evgeirw], the last one can be considered a second birth. This circularity is a result of the manner in which Matthew wants to present his gospel. It is possible that Matthew intended to write the gospel to be an epilogue to the Old Testament writings or at least to be an epilogue of the messianic concept developed in the Scripture. The beginning of his writing is as it fallows: Bi,bloj gene,sewj VIhsou/ Cristou/ ui`ou/ Daui.d ui`ou/ VAbraa,m (1:2), which literary means: ,,The book of genesis of Jesus Christ, son of David, son of Abraham”. The author is suggesting that in Christ, God prepares a new creation, a new beginning for His people, Israel. Matthew goes far back in time to David, then to Abraham, till the event of creation. All the prophecies taken from the Old Testament find their fulfillment in Jesus Christ. The history of Israel is being recovered in Christ. By the resurrection of the Lord, Israel gains the possibility to reborn and also to find its place in the plan of God. The Church is born from Christ, in Israel, with the purpose of being a blessing for all the nations.

1.4. Presents details with an apologetic role

The resurrection of Jesus in the first day of the week, after the Jewish feast, gives a new dimension to the Passover. Besides the dimension of forgiveness and sacrifice that are historical elements from the exodus experience, there is another dimension: proving that Jesus is the Messiah and that His resurrection is authentic. That is why R.V.G. Tasker conceders the Gospel of Matthew an early Christian apology.[9] The fact that the passion are announced repeatedly (16:21; 17:22-23; 20:17-19; 26:32) prepares the reader for the event of the resurrection, which is the point of maximum of the apologetic argument. The resurrection is the undisputed evidence that Jesus is the Messiah, The Son of God.

Matthew’s apology regards some major aspects in his writing. The evangelist presents even from the beginning, indirectly, his intention. He wants to prove that Jesus Christ is the Messiah. In 1:1 the author says that Jesus Christ is ”the son of David, the Son of Abraham. [ui`ou/ Daui.d ui`ou/ VAbraa,mĹ]”. By the fact that He is “the son of David”, Matthew wishes to emphasize that He is the Messiah, and through the fact that He is “the son of Abraham” he argues that Jesus came as the fulfillment of the promises made by God to Abraham. Matthew is locating Jesus at the origins of the people of Israel by His belonging to Abraham’s seed. Jesus doesn’t represent just the origin of Israel, but also its eschatological destiny, by His belonging to David. The destiny of Israel is in the Messiah from the house of David. The Messiah has to restore the kingdom of Israel.

The sign of Jonah also has an apologetic role (12:40). Jesus is using this sign with specific understanding to His passion and resurrection, as being the perfect comparison from the Scripture. Afterwards, the Canaanite woman, though she was a gentile and an a person who didn’t have an inheritance in Israel, from the point of view of Jewish theology, appeals Jesus in this manner (15:22): “Have mercy on me, O Lord, thou Son of David! [evle,hso,n me( ku,rie ui`o.j Daui,d]”. She recognizes the divinity of the Lord and also the fact that He is the Messiah. Peter’s testimony is the focal point of Matthew’s demonstration regarding the fact that Jesus is indeed the Messiah and its the concluding argument in fulfilling his apologetic purpose (16:16-17). Peter is not the only one who testifies.[10] There is a theme of testimony (witnessing), which is developed in the narrative of the Passover. Here Lord Jesus testifies in front of the Sanhedrin (26:63-64). The centurion, though he was a gentile, testifies that Jesus is the Son of God (27:54), putting himself in antithesis with the Jews, who ironically were saying the same truth, but in a sardonic way (27:4, 43). In the morning of the resurrection, the angel witnesses that the Lord has risen from the dead (28:5-7). The testimony of heaven is given to the believers, so the women take further to the apostles the news of the resurrection (28:8). The Christian witness encounters a false testimony (28:11-15). This specific false testimony Matthew intended to demolish.

2. Passover in the Gospel ofMark

2.1. It is characterized by the silence of Christ – the theme of mystery

Jesus’ silence through all the time of the passion is amazing. Though He is challenged to affirm His identity, He doesn’t do so, as He refused to do it during His public life. From the moment of the arrest, the Lord speaks three times: in front of the High Priest (He declares Himself Messiah, Christ, the Son of man), in front of Pilate (He declares Himself King of the Jews), on the cross, where He says the words from the beginning of Psalm 22. The loneliness of Jesus is painful: the disciples leave Him (Mark 14:50), Peter denies and betrays Him (14:72). He even shouted from the cross: “My God, my God, why hast thou forsaken me? (27:46)”[11] The construction of this theme in the gospel might be the result of Peter’s experience, who, as we know so far, contributed to the writing of Mark’s gospel. In the Lord’s loneliness at Mark can be found the remorse of Peter, because of his denial. He left the lord alone (“And he went out…”, 26:75).

If in Matthew’s gospel the intention to proof that Jesus is the Messiah, the Son of God, in Mark, there is a mystery. The Lord forbids all those who have a connection with Him to reveal or divulge His identity – He forbids the demons to speck (1:24-25, 34; 3:11-12); He forbids the people to speak (1:44; 5:43; 7:36; 8:26); He also forbids the disciples (9:9; 8:30). Almost every one knew who He was: the demons knew, the disciples new, and even some of the people (10:46-48). But He doesn’t allow them to speak. Furthermore, He does some miracles in secret and it seems that He wants to suggest that He didn’t perform those miracles (5:38-43; 9:20-27). The only witness that He doesn’t refute is the Father’s (1:11; 9:7). It can be stressed that the Lord left the moment of revealing for the event of His passion and resurrection. Before the Sanhedrin Jesus says nothing, the author leaving the impression that the theme is going on (14:61a). But suddenly He answers the High priest (14:61b; 62). Before Pilate, He also speaks, confessing that He is the King of the Jews (15:2).

Mark continues his theme of the mystery of identity and silence, though the reader would expect the disciples to witness about Him after the resurrection, as He commanded them (9:9). Even if the angel is witnessing that Jesus has resurrected (16:6), the women continue with their silence (16:8). It seems that they were waiting for the Lord’s direct command. It is as if they were bound by an oath, not to reveal His identity before the resurrection (16:15, 20).

2.2. Caracterized by the centrality of the theme of the way

Mark uses the way as the basis of his point of view regarding the life and ministry of Christ. “…The theme of the way confers to the gospel a symmetric, circular structure (from Jerusalem – to Jerusalem, through Galilee and through the last journey, which guides us to the last week and to the cross) [the author’s translation].”[12] The gospel begins with this theme: ”Behold, I send my messenger before thy face, which shall prepare thy way [o]j kataskeua,sei th.n o`do,n sou] before thee. The voice of one crying in the wilderness, Prepare ye the way of the Lord [e`toima,sate th.n o`do.n kuri,ou], make his paths straight. (1:1-3)” The message of Mark is built on this theme of the way, which appears even from the beginning: “The beginning of the gospel [VArch. tou/ euvaggeli,ou]... As it is written in the prophets, Behold, I send my messenger before thy face, which shall prepare thy way before thee [th.n o`do,n sou\]. (1:1-2)” The theme of the way, he hodos, [h` o`doj, calea], has its origin in the prophecies of the Old Testament. What Mark intended to say was that Lord Jesus walked on the way prepared by God long before. Mark omitted to present the narrative of the birth of Jesus. He cites two prophecies from the Old Testament. The incarnation is presented as a metaphor of the way: “Prepare ye the way of the Lord!” The coming of Christ in flesh meant to be a walk on a way, which finally would end by death. The way was prepared so to lead to the cross. A new way is opened by the resurrection of the Savior. Through His death and His resurrection, the believers can walk on the way of the Lord, as He taught them: ,,Master, we know that thou art true, and cares for no man: for thou regards not the person of men, but teaches the way of God in truth [evpV avlhqei,aj th.n o`do.n tou/ qeou/ dida,skeij]. (12:14)”

The theme of the way is interlaced with the realist (tough) approach of the gospel, in the context created by the disciples, who are amazed and scared. “The reaction of amazement of the disciples is often accompanied by fear and insecurity [the usual formula is: efobunto ,evfobou/nto, “thay were afraid”]: they understood that Jesus was awaited by suffering [passion] at Jerusalem, but they didn’t understand the implications; 10:31-32 offers us a characteristic picture: “And they were in the way going up to Jerusalem; and Jesus went before them: and they were amazed; and as they followed, they were afraid.”) [the author’s translation]”[13] Fear and amazement are two central themes at Mark, being linked with the theme of the way.

The gospel appears to have the shape of a trip journal. The construction often used is: on the way [evn th/| o`dw/|]. In the first part of the gospel, the Lord’s journeys resumes just to the northern region of Palestine. The trips appear to be disordered and no journey is leading in south, in Judea. After the testimony of Peter (9:29), The Lord announces the inevitable: His passion in Jerusalem (8:31). On the way through Jerusalem, the theme of the way is interlaced with the theme of the mystery – “And they departed thence, and passed through Galilee; and he would not that any man should know it. (9:30)”

The theme of the way is suspended during the last week – He makes just a trip to Bethany (11:11). For the disciple, the way at mark is a way of initiation and also a way of reaching spiritual maturity. From this point of view, the gospel is a bildungsevanghelie.[14] Mark fallows the journey of their life, while being with Jesus. The reader can see their becoming from the moment of the meeting with Jesus to the moment of meeting Him after the resurrection. For Jesus, this is an onerous way, a suffering way, a way in the company of people that don’t understand and who fear. This theme of the fear continues even after the resurrection, together with the theme of mystery, until the moment of meeting with the disciples with the resurrected Christ (16:8). The theme of the way seems to be continuing after the resurrection, but not so intense at this point (16:7, 12, 15). The theme culminates with the great commission (16:15).[15] The disciples are sent on a new way, to the ends of the world, to proclaim the Gospel: “And they went forth, and preached every where… (16:20)”

3. Passover in the Gospel of Luke

3.1. Emphasizes specific geographic and social theological-literary themes

3.1.1. The centrality of Jerusalem and Temple

This theme is followed until the Paschal event, when the death, resurrection and ascension of the Lord take place; Jerusalem is strongly linked with these events.[16] The Lord speaks with Moses and Elijah on the mountain about His death in Jerusalem (Luke 9:31); Jesus puts Jerusalem in connection with the ministry of the prophets, with their martyrdom, and also with His own martyrdom (13:33-35); Jerusalem is the place of fulfillment of the prophecies regarding his passion (18:31); His passion will take place in Jerusalem (23:7, 28); all Jerusalem knew about Jesus’ death (24:13, 18); Jerusalem is the place of meeting with the resurrected Christ – the two going to Emmaus return to Jerusalem where they experience a new meeting with the Lord (24:33); Jerusalem is the point from where the Christian preaching [kai. khrucqh/nai evpi. tw/| ovno,mati auvtou/] begins (24:47); the Temple of Jerusalem remains a place of worshiping, but becomes the place of worshiping of the Church (24:52-53).

The theme of the centrality of Jerusalem confers the gospel a circular thematic structure:

- Jesus is brought to the Temple of Jerusalem to become part of the old covenant by circumcision (2:22) → the beginning of the new covenant at Jerusalem by preaching the gospel (24:47);

- Jesus is brought to Jerusalem with the occasion of the Passover (2:41-45) → He returns to Jerusalem with the occasion of His passion during the Passover (23:28);

- The gospel begins with the ministry of Zachariah in the Temple of Jerusalem (1:8-10) → the gospel ends with the ministry of the Church in the Temple of Jerusalem (24:52-53).

The primary purpose presented in the gospel is that of spreading the message which brings salvation. That is why it is necessary to be brought to the central point of Judaism, to Jerusalem, in order that the entire nation would know this message. Regarding this aspect, the death of Christ at Passover represents climax in spreading this message.[17] The central message of Jesus was to speak about the Kingdom of God (4:43). Christ was preaching about salvation, but the people wouldn’t listen (19:10; 13:34-35; 19:41-42), though some did (23:38-43).

3.1.2. The theme of the way

The theme of centrality of Jerusalem is linked with the theme of the way (9:51 poreu,esqai eivj VIerousalh,m, to go to Jerusalem; 9:53 h=n poreuo,menon eivj VIerousalh,m, he would go to Jerusalem; 13:22 kai. porei,an poiou,menoj eivj ~Ieroso,luma, and journeying toward Jerusalem; 17:11 Kai. evge,neto evn tw/| poreu,esqai eivj VIerousalh.m, And it came to pass, as he went to Jerusalem; 19:28 evporeu,eto e;mprosqen avnabai,nwn eivj ~Ieroso,luma, He went before, ascending up to Jerusalem). The way isn’t just a historical fact, it is a theme intended by the author as the thread of the narrative. Jesus is fallowed by the reader on His way to Jerusalem, the place of His passion. The Lord’s way ends at Jerusalem, by His death. The theme of the way is obvious even after the resurrection and especially in the experience of the two disciples on the way to Emmaus: “And they said one to another ‘Did not our heart burn within us, while he talked with us by the way...?’ [w`j evla,lei h`mi/n evn th/| o`dw/|] (24:32)”; “And they told what things were done in the way… [kai. auvtoi. evxhgou/nto ta. evn th/| o`dw/|] (24:35).”

3.1.3. The theme of the two witnesses

There are two witnesses (du,o martu,rwn, duo marturon, ‘two witnesses’) at every major event in the life of the Lord (Ann and Simeon 2:25-38; Moses and Elijah, 9:30, 32; the two on the way to Emmaus, 24:4).[18] The continuation of the theme is necessary till the week of the passion and especially to the moment of resurrection, because a statement was accepted on the basis of two or three witnesses (cf. Deuteronomy17:6; Matthew 18:16). The two on the way to Emmaus are witnesses of the resurrection and the two angels are sent to proclaim the resurrection of the Lord (24:4). From this point of view this theme receives an apologetic sense.

3.1.4. The theme of sitting at the table

There are three terms used by Luke for sitting at the table: avvnapiptw, anapipto, kataklinw, kataklino and sunanakei,mai, sunanakeimai. The Lord sits at the table with Levi, the tax collector, and his guests (5:29); He is at the table in the house of Simon the Pharisee (7:36, 49); at the table a women anointed His feet with ointment (7:37); in another Pharisee’s house at the table (11:37); the Lord says some parables about sitting at the table or feast (12:37; 13:29; 14:8-15; 14:16-24; 17:7); again at the table in the house of a Pharisee (14:1, 7). The theme of sitting at the table has soteriologic implications. The best picture in this sense is offered by the event that took place in the house of Simon the Pharisee. While they were sitting at the table, a sinful woman washes His feet with ointment and tears. The answer of the Lord towards the woman was: “Thy sins are forgiven. (7:48)” The author of the gospel uses the reaction of those who were sitting at the table to make a connection between the theme and the soteriologic aspect: “And they that sat at meat with him began to say within themselves: ‘Who is this that forgives sins also?’ (7:49)” For Luke, sitting at the table with the Lord means a call for having a relationship with God, with the purpose of rediscovering the divine truth and saving the human being (cf. 5:29-32).

Sitting at the table gains an enriched meaning in the frame created by the passion: “And when the hour was come, he sat down [avne,pesen], and the twelve apostles with him. (22:14)” Sitting together with the Lord at the table reaches to gain a sacred meaning. It becomes a celebration of the passion of the Lord. Also it represents a good opportunity for the disciples to listen a good lesson from the Lord about how to be a good servant. What is known to be ‘the Lord’s supper’ becomes a symbol of Christ’s serving by His sacrifice on the cross. The bread and the wine represent not just the body and the blood of the Lord, but also His servant’s act towards people: “For whether is greater, he that sits at meat [o` avnakei,menoj], or he that serves? Is not he that sits at meat [o` avnakei,menojČ]? But I am among you as he that serves. (22:27)” He is the king that calls the poor ones at His table (14:16-24), but He is also the one who served them.

After the resurrection, the event of sitting at the table has the role of remembrance, of knowing the Savior. ‘The Lord’s supper’ has, in a sense at Luke, a revealing role. Probably, the two on the way to Emmaus recognized the gesture of breaking the bread or maybe the Lord revealed them His identity in the sacred celebration of the supper. “And it came to pass, as he sat at meat with them [katakliqh/nai], he took bread, and blessed it, and brake, and gave to them. And their eyes were opened [auvtw/n de. dihnoi,cqhsan oi` ovfqalmoi.], and they knew him [kai. evpe,gnwsan auvto,n]; and he vanished out of their sight. (24:30-31)” The meal was to be an ordinary one, but Christ intended them to remember the moments of the last supper and it’s significance, so it transformed an usual meal into a sacred act of remembrance.

3.1.5. The theme of women’s priority

Having a social approach, it can be considered a gospel of the women’s priority – pro gunaikos [h` gunh., gunhaiko,j, femeie].[19] In an pro andros [o` avnh.r, avndro,j, bărbat] Jewish context, Luke amazes by his repeated mention of women, about their role in announcing Jesus’ birth, in His ministry, in the context of His death and resurrection. Therefore: Peter denies Jesus as result of the charges of a woman (22:57); some women lamented Him on His way to the cross (23:27-29); the women are present at the cross (23:49); the women see the grave and prepare perfumes for His burrier (23:55-56); the women go to the grave and they meet two angels (24:1-10); they testify about the empty tomb (24:22, 24). Luke presents some courageous women who take part in an active way in the plan of God, women as: Mary (1:27-33), Elisabeth (1:24-25), Ann (2:36-38), the women who fallowed Jesus and helped Him during His ministry (8:1-3). The Lord accepted their servitude in a context when in the Temple of Jerusalem only some particular men were allowed to serve. From this point of view, Luke creates an antagonism between the theme of the centrality of Jerusalem and Temple on one side and on the other side the theme of women’s priority.

3.2. Emphasizes some necessities

Several times the word ‘must’ appears in the gospel [vb. dei/, it is necessary, must]. The reader is coming across with a gospel of multiple necessities (2:49; 4:43; 12:12; 13:14; 19:5; 21:9). These necessities are directly linked with Christ’s passion. In this sense, two aspects are important: first, the fulfillment of Scripture regarding Him and second, His passions. The Savior is concerned to remind the disciples that there are some things that can’t be otherwise than what the Scripture prescribed. The fulfillment of the Scriptures is therefore essential, more, this theme is very important in building an apology for these Scriptures. This fact shows that the Scripture has authority even in relation with the Son of God – He was totally committed to the Scripture for the sake of the Father. He fulfilled the Scripture not because He was forced by the Scripture to do so, but because of His divine identity, He announce d through the voice of the prophets His ministry and sacrifice. The theme of necessity is amplified by the details given by Jesus regarding His sufferings and resurrection, details that fulfill as He has told: “Saying, The Son of man must suffer many things…and be slain, and be raised the third day. [o[ti dei/ to.n ui`o.n tou/ avnqrw,pou polla. paqei/n… kai. avpoktanqh/nai kai. th/| tri,th| h`me,ra| evgerqh/naiĹ] (9:22; see also 24:7, 44)”; the Prophet must die in Jerusalem (13:33); “…must suffer many things [prw/ton de. dei/ auvto.n polla. paqei/n]...(17:25)”; Scripture must fulfill exactly regarding Him: “For I say unto you, that this that is written must yet be accomplished in me…[le,gw ga.r u`mi/n o[ti tou/to to. gegramme,non dei/ telesqh/nai evn evmoi,] (22:37).”

4. Passover in the Gospel of John

4.1. Shows literary-theological themes different from the Synoptic Gospels

4.1.1. The theme of the centrality of Jerusalem and Temple

Most of the time, Jesus is present in Jerusalem, rather than in different areas. This fact makes a big difference between the Synoptic Gospel and the Gospel of John. This theme can be found at Luke too, but not as well emphasized as in the Gospel of John. In Luke, Jesus can be seen on the way, more than in Jerusalem. In John, the reader observes the opposite. Jerusalem has a central role because of the Temple. Jesus gives a special meaning to the Temple (John 2:19), that is going to be fulfilled in the context of His passion. The presence of the Lord in Jerusalem is usually connected with the Passover (2:13, 23; 11:55-57; 12:12) or with other Jewish feasts (5:1-2; 10:22). Jerusalem is often the place where Jesus is under the threat of death (7:25). Conceptually speaking, this theme of the centrality of Jerusalem is more stressed at John than the other gospels, because John made a clear connection between Jerusalem and Christ’s passion and the anticipating elements of His sacrifice.

The Temple also has a central place. In relation with Jesus, the Temple becomes a metaphor for His death and resurrection. During the discussion he had with Jews (2:14-22) the Lord uses the word nao.j, naos, for the Temple, which refers specifically to the Temple, the central building, while the complex of the sanctuary is called i`eron, hieron. In the naos, nao.j, was the presence of God. But Christ was the new presence of God among the people. He was the new Temple and should have been the object of their worship, because He is the Son, sent by the God of Israel. Though, for Jesus, the Temple was a place of threat and anticipation of the passion during the Passover (8:20, 59). At John, the Temple has a special function. The Lord could be found many times in the area of the Temple, teaching the people (7:14, 28; 8:2; 10:23; 18:20).

4.1.2. The theme of sending

This theme refers to a divine sending [apostello, avposte,llw, ,to send’], a divine mandate. John is sent by God (1:6, 33; 3:28); the Holly Spirit will be sent (15:26); the Son is sent by God into the world to redeem it (1:6, 33; 3:28); Christ is sent to bring the message of the Father to the humankind (3:34; 14:24); Jesus was sent to fulfill the work of the Father and to make His will (4:34; 5:30; 6:29,38,39); is possible to know God, because the Son was sent (17:3). The Lord confesses repeatedly that he is sent by God (5:23,24; 5:36-38; 6:44,57; 7:16,18,28,29,33; 8:16,18,26,29,42; 9:4; 10:36; 12:44,45,49; 13:20; 15:21; 16:5). The Son can be surprised talking with the Father and saying: ‘thou hast sent me’ [su, me avpe,steilaj] (11:42; 17:8,18,21,23,25).

In opposition with the sending made by the Lord (4:38; 9:7; 17:18; 20:21), some situations occur when the priests did the sending (1:19, 22; 5:33), with the purpose of arresting Jesus (7:32; 18:24). At the same time, the concept of the sending made by the priests with the authority of God is put in the position of antagonism with the sending of the Son by the Father. The priests represented the manifestation of the divine authority in the life of the people, but they didn’t accepted Christ as the one sent by God, the Son of God. In the context of the passion, after the resurrection the disciples are sent by the Lord with the message of the Gospel: “Then said Jesus to them again, Peace be unto you: ‘As my Father hath sent me, even so send I you [kaqw.j avpe,stalke,n me o` path,r( kavgw. pe,mpw u`ma/j]’. (20:21)”

4.2. Shows the theme of the rejection of Christ

The gospel begins with a discourse about the incarnation and rejection of the divine Logos: “He came unto his own, and his own received him not. [eivj ta. i;dia h=lqen( kai. oi` i;dioi auvto.n ouv pare,labonĹ] (1:11)” The rejection of Christ has implications in the life of the church and it’s message: “If they have persecuted me, they will also persecute you [eiv evme. evdi,wxan( kai. u`ma/j diw,xousin\]; if they have kept my saying, they will keep yours also [eiv to.n lo,gon mou evth,rhsan( kai. to.n u`me,teron thrh,sousin]. (15:20)”

This aspect of rejection is developed to the end of the narrative, reaching it’s peak in the context of the last week. Rejecting Christ implies the rejection of the new Passover. Apostle Paul says: “For even Christ our Passover is sacrificed for us (1Corinthians 5:7).“ Though the gospel is one of the miracles (the Passover is the climax of the miracles because of the resurrection of Christ), the people have the same attitude of rejection towards Christ. In contrast with the attitude of rejection of the people, God has an attitude of love, which is capable to gather the humankind. In this sense, the coat that wasn’t rendered (19:24 mh. sci,swmen auvto,n, Let us not rend it, gr. schiso, ,to rend’) represents the unity of the Church: “Jesus dies to bring the rendered sons of God together [the author’s translation].”[20] The rejection is stressed by using a metaphor of the light [to. fw/j, fos] and darkness [to. sko,toj, skotos]: “…that light is come into the world, and men loved darkness rather than light, because their deeds were evil. [o[ti to. fw/j evlh,luqen eivj to.n ko,smon kai. hvga,phsan oi` a;nqrwpoi ma/llon to. sko,toj h' to. fw/j\] (3:19)“

There is a theme of the light which often appears in the gospel linked to the theme of rejection: “I am the light of the world [evgw, eivmi to. fw/j tou/ ko,smou\]: he that followed me shall not walk in darkness, but shall have the light of life. (8:12)” (see also 3:19; 9:5; 12:35, 46). The metaphor of the light is used to describe the incarnation of the Logos (3:19), but also it is used to present Christ’s victory by resurrection (1:5). In fact, the gospel doesn’t begin with a narrative about the birth of Jesus as is usual with the synoptic gospels, but with the relation of the Son with the Father and the victory of the light over the darkness: “And the light shined in darkness; and the darkness comprehended it not [kai. to. fw/j evn th/| skoti,a| fai,nei( kai. h` skoti,a auvto. ouv kate,laben]. (John 1:5)” In this sense the result of the Passover, of Jesus’ passion, is anticipated even from the beginning. The victory of the light represents Christ’s resurrection. His victory is independent of the rejection of the people towards Christ, even though people loved more the darkness than the light.

4.3. Shows a predilection theme – the theme of suspense

The structure of the gospel is an alternating structure, and it has its climax in Jerusalem. The reader can find Jesus three times in Jerusalem: first, He is present during the Passover feast (2:13, 23); second, at Pentecost, one of the feasts that included pilgrimage (5:1), at the Feast of Tabernacles (7:10-11) and also at the Feast of Dedication (10:22-23); third, at the next Easter (11:55-57, 12:1). The alternate of Jerusalem-Galilee scorns anxiety and the reader, who is familiar with the other Gospels[21], each time expects Jesus to be caught at Jerusalem. Every time when the Lord is in Jerusalem He is in danger of death [avpoqnhskw, to die; qa,natoj, death]. He knew the thoughts of the Pharisees and often asks them: “Why do you want to kill me? [ti, me zhtei/te avpoktei/naiČ] (7:19; 8:37, 40)”. Therefore, the death of the Savior is often anticipated (5:18; 7:1, 19, 20, 25; 8:37, 40). The Lord’s sacrifice is anticipated by the words of John the Baptist: “Behold! The Lamb of God, who takes away the sin of the world! [i;de o` avmno.j tou/ qeou/ o` ai;rwn th.n a`marti,an tou/ ko,smouĹ] (1:29)”; by the attitude of the Judaic parties toward Christ (5:15-16; 8:59); by His words (8:22, 28); by His omniscient character – He knew their thoughts, that they want to kill Him (8:37, 40); and by the words of His disciples (11:16).

When Jesus was close to Jerusalem and also to the week of the passion, He speaks much more explicitly about His death. He uses specific formulas to explain that He will be a benevolent sacrifice: “I am the good shepherd. The good shepherd gives His life for the sheep.” [VEgw, eivmi o` poimh.n o` kalo,jĹ o` poimh.n o` kalo.j th.n yuch.n auvtou/ ti,qhsin u`pe.r tw/n proba,twn\] (10:11)”

“Therefore My Father loves Me, because I lay down My life [evgw. ti,qhmi th.n yuch,n mou] that I may take it again. ¹⁸ "No one takes it from Me, but I lay it down of Myself [avllV evgw. ti,qhmi auvth.n avpV evmautou/Ĺ]... (10:17-18a)” The verb ti,qhmi expresses very well the idea of a benevolent sacrifice: to put, to set, to lay. Christ is ready to renounce His life for the lives of the others. The High Priest foresees the death of Christ for the sake of the people: “Nor do you consider that it is expedient for us that one man should die for the people [i[na ei-j a;nqrwpoj avpoqa,nh| u`pe.r tou/ laou/], and not that the whole nation should perish? (11:50)”

After the entrance in Jerusalem (11:55-57), the Lord becomes more specific regarding the announcement of His death: “And I, if I am lifted up from the earth [u`ywqw/ evk th/j gh/j], will draw all peoples to Myself.” This He said, signifying by what death He would die [poi,w| qana,tw| h;mellen avpoqnh,|skeinĹ]. (12:32-33)” The verb u`yso,w, to rise, has a sense of an euphemism, meaning the crucifixion, or even better, meaning His raising, or His glorification through the raising on the cross. This image of the raising, described by the Savior, is accomplished indeed through His passion. The evangelist follows a correlation between the prophecy of the Lord (12:32-33) and His sentence to death through crucifixion (18:31-32): “That the saying of Jesus might be fulfilled which He spoke, signifying by what death He would die [poi,w| qana,tw| h;mellen avpoqnh,|skeinĹ]. (18:32)” The typological correspondent of the Old Testament is the brazen serpent: “And as Moses lifted [u[ywsen] up the serpent in the wilderness, even so must the Son of Man be lifted up [u`ywqh/nai dei/ to.n ui`o.n tou/ avnqrw,pou]. (3:14)”

Another verb that it is used in a metaphoric sense is doxazw, to glorify. “But Jesus answered them, saying, ‘The hour has come that the Son of Man should be glorified [i[na doxasqh/| o` ui`o.j tou/ avnqrw,pou]. Most assuredly, I say to you, unless a grain of wheat falls into the ground and dies [mh.… avpoqa,nh|], it remains alone; but if it dies, it produces much grain.’ (12:23-24)” The glorification of the Son is supposed to be His sacrifice on the cross, His death. This theme is also continued after the resurrection, but this time referring to Peter: “This He spoke, signifying by what death he would glorify God [poi,w| qana,tw| doxa,sei to.n qeo,n]. (21:19a)” From this point of view, the martyrdom is a special way to glorify God, a similar situation to the death of the Savior at Golgotha.

The theme of suspense is often emphasized by the help of different events which anticipate the passion of the Lord. Joseph Ratzinger sees in the event of the washing of the feet the anticipation of the death of Christ. In his conception, the washing of the feet is a symbolic gesture, meaning the life and death of the Savior.[22] “The act of the washing of the feet becomes for John the representation of what the whole life of Jesus is [means]: getting up from the table, laying the cloth of glory, bowing toward each one of us in the mystery of forgiveness, the serving of the human life and death. [the author’s translation]”[23]

It is not only the death what John anticipates in his gospel, but also the resurrection [avnastasij, anastasis] (4:46-54; 5:25, 28-29; 6:44, 54; 11:1-46). When the reader goes through the story of the Lord’s death, he should ask himself: “Will Christ rise from the dead, or not?” The answer is anticipated already by the author. His purpose is faith in the risen Christ (19:35; 20:31; 21:24).

The reader is held in a continuous suspense. The protagonists live themselves such an experience: Pilate was fearful (19:8) and tense while waiting for the decision of the people regarding the sentence of Jesus. The suspense appears again when Pilate was waiting for the answer at the question: “What is the truth?” The same suspense is experienced by the reader, but he found out the answer through reading the gospel.

A crucial moment in the gospel, the one that directs to the ‘New Passover’, is when some Greeks were looking for Jesus (12:20-23). Jesus teaches about His passion. Meanwhile God’s voice is heard, a voice that confirms the divinity of Christ. In this case the suspense is stressed by miraculous revelation (12:23-36). The best expression of suspense is found out in this verse: “Then the Jews surrounded Him and said to Him, ‘How long do You keep us in doubt [e[wj po,te th.n yuch.n h`mw/n ai;reij[24]]? If You are the Christ, tell us plainly’. (10:24)”

5. Conclusions

In the Synoptic Gospels as in the Gospel of John, the Passover has a central role. Conceptual speaking, the authors try to make from the Passover the climax of their narrative, yet not because of its Old Testament signification, but because the new signification in Christ. The prophets of the Old Testament speak about Him, so does the Passover – some prophecies are fulfilled during the Passover in each gospel (Mathew 27:35; Mark 15:28; Luke 24:27; John 19:36 and other more). At this point many literary-theological themes are understood, after they’ve been fallowed and developed through the gospels. The concepts emphasized by them are at the basis of their theology and the manner in which they approach the Scriptures, because the understanding gained through the meeting with the resurrected Christ. The passion of Christ means for them the collapse of their traditional theological system and in the same time of their classical conceptions about the Messiah. The resurrection has the meaning of a rebirth, not just of the human being in Christ, but also of the understanding of the Scripture that speaks about the Savior.

Bibliography

*** The Greek New Testament, Fourth Revised Edition edited by Barbara Aland, Kurt Aland, Johannes Karavidopulos, Carlo M. Martini, Bruce M. Metzger. Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaft, United Bible Societies, 2002.

Aune, E. David. The New Testament in Its Literary Enviromment. Cambridge: James Clarke & Co, 1988.

Baban, Octavian. Incursiune în istoria şi teologia Noului Testament. Bucureşti: The Bible League, 2002.

Carrez, Maurice. Dicţionar grec-român al Noului Testament. Bucureşti: Societatea Biblică Interconfesională din România, 1999.

Charpentier, Etienne. Să citim Noul Testament. Bucureşti: Editura Episcopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 1999.

Gutherie, Donald. New Testament Introduction. Downers Grove, Illinois: Intervarsity Press, 1990.

Kee, Howard Clark & Young, W. Franklin. Undersatanding The New Testament. Englewood Cliffs, New Jersey: Prentice Hall, 1957.

Metzger, M. Bruce. A Textual Commentary on the Greek New Testament, second edition. Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaft, United Bible Societies, 2001.

Ratzinger, Joseph cardinal, Benedict al XVI-lea, papa. Drumul pascal. Iaşi: Sapientia, 2006.

Tenney, C. Merril. Studiu al Noului Testament. Eedmans Publishing, 1986.

[1] This aspect is valid for all the gospels; for the synoptic gospels and for the Gospel of John also.

[2] The conflict continues with the discussion between Jesus and the Sadducees about the ressurection (22:23-33); the discussion regarding the most important command in the Law of Moses (22:34-40); the discussion regarding the origin of Christ, Messiah – Whose son is Christ? (22:41-46). through the events and the discussions from chapters 21 and 22, it is an obvious state that needs to be enlightened. The Lord answered all the questions of the Sadducees and the Pharisees without condemning them directly. But in chapter 23, He erupts in a storming speech against the religious leaders. Every thing that He said represented a courageous utterance of the thoughts and the feelings of the people.

[3] Merril C. Tenney, Studiu al Noului Testament (Eedmans Publishing, 1986), 133.

[4] Ibidem.

[5] David E. Aune, The New Testament in Its Literary Enviromment (Cambridge: James Clarke & Co, 1988), 54.

[6] Etienne Charpentier, Să citim Noul Testament (Bucureşti: Editura Episcopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 1999), 76.

[7] Merril C. Tenney, Studiu..., 136.

[8] Octavian Baban, Incursiune în istoria şi teologia Noului Testament (Bucureşti: The Bible League, 2002), 78.

[9] Donald Gutherie, New Testament Introduction (Downers Grove, Illinois: Intervarsity Press, 1990), 33.

[10]The Lord testifies about Himself that He is the Son of God (26:63-64); the Father testifies about the Son (3:17; 17:5); the angels testify (1:21).

[11] Etienne Charpentier, Să citim..., 63-64.

[12] Octavian Baban, Incursiune..., 44.

[13]Ibid., 47.

[14] The concept is a decay of the term bildungsroman, which comes from literature research. The author fallows the development of a character from the beginning to the end of the narrative, emphasizing the crucial moments in his growth.

[15] It is important to notice that the theme of the way in chapter 16 is not so obvious, probably because of textual motives. The passage 16:9-20 is missing from the oldest, uncial manuscripts, as: a (cent. IV), B (cent. IV), 304 (cent. XII), 2386 (cent. XII), but also minuscule manuscripts: it^k (cent. IV/V) or other: Sinaitic Syriac manuscript, one hundred Armenian manuscripts and two of the oldest Georgian manuscripts, written in 897 A.D. and 913 A.D The long ending of Mark appears in a vast collection of early manuscripts, but especially in later manuscripts, as: A (cent. V), C (cent. V), D (cent. V/VI), K (cent. IX), W (cent. IV-V), X (cent. X), D (cent. IX), Q (cent. IX), P (cent. IX), Y (cent. IX/X), 099 (cent. VII), 0112, f¹³ (cent. XI-XV), 28 (cent. XI), 33 (cent. IX) al. (Bruce M. Metzger, A Textual Commentary on the Greek New Testament, second edition, Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaft, United Bible Societies, 2001, 102-103.) It is obvious that the earliest appearance of the long ending is in IV^th or V^th century, but the temporal average of the usage of the long ending reaches IX^th or X^th century. The ending that should probably be accepted is the short one, though it can’t be denied the use of the long ending in parallel with the short ending starting with IV^th or V^th century. The demonstration was necessary to argue that the theme of the way wasn’t continued in chapter 16 because of textual reasons. Verses 9 to 20 were added afterwards, by another author, that either did not notice the theme, either was interested in fallowing an oral tradition, which by being added to the text of a canonic gospel receives legitimacy.

[16] Octavian Baban, Incursiune..., 60.

[17] Howard Clark Kee şi Franklin W. Young, Undersatanding The New Testament (Englewood Cliffs, New Jersey: Prentice Hall, 1957), 154-155.

[18] Octavian Baban, Incursiune..., 64.

[19] Elisabeth is filled with the Holy Spirit and recognizes Mary as the mother of Lord Jesus (1:41-43); Ann is present at the Temple and speaks about Jesus (2:36-38); a sinful woman is washing His feet (7:37-50); more women are fallowing Him on the way and serve Him (8:1-3); a woman who was sick for 12 years is cured by Jesus (8:43); two women, Martha and Mary are serving Him (10:38-42); a woman is amazed of His wisdom and teaching (11:27); another woman is cured (13:11-13); two women are reminded in His parables about the Kingdom of God (13:20-21; 15:8-9); the Sadducees are discussing with Him a hypothetic situation about a woman who marries 7 times (20:27-33); the Lord speaks about women in his eschatological prophecies (17:34-37; 21:23).

[20] Etienne Charpentier, Să citim..., 104.

[21] The Gospel of John is believed to be written the last, 80-100 e.n.

[22] Joseph cardinal Ratzinger, papa Benedict al XVI-lea, Drumul pascal (Iaşi: Sapientia, 2006), 121.

[23] Ibidem.

[24] Means to lift up, to rise (the eyes). – Maurice Carrez, Dicţionar grec-român al Noului Testament (Bucureşti: Societatea Biblică Interconfesională din România, 1999), 16.

Articole teologie istorică

Articol 1

Despre părintii apostolici

Introducere

Când se discută despre ’părinţii apostolici’ este necesar a se stabili o delimitare temporală în ceea ce priveşte activitatea lor religioasă pe scena perioadei creştinismului timpuriu (sau antic). Această perioadă începe aproximativ de la moartea ultimului apostol al Domnului în jurul anului 100 (apostolul Ioan) şi până la moartea lui Irineu în 202.[1] Perioada continuă totuşi până în 325, când a avut loc Conciliul Ecumenic de la Niceea[2] - deşi părinţii apostolici au trăit şi au scris între anii 50-160 – deci aceasta ar fi perioada efectivă a părinţilor apostolici.[3]

,,Primul autor care i-a numit astfel pe primii scriitori bisericeşti a fost Cotelier, în 1672, referindu-se la scrierile lui Pseudo-Barnabas, Clemente Romanul, Hermas, Ignaţiu din Antiohia şi Policarp din Smirna. Sub numele de ’Părinţi apostolici’ se înţeleg operele şi autorii.”[4]

Ei au fost în legătură directă cu martorii oculari ai Mântuitorului, Policarp fiind chiar discipolul apostolului Ioan. De asemenea sunt autorii primelor texte creştine, prima generaţie de scriitori creştini. Scrierile lor sunt asemănătoare cu cele ale Noului Testament în ceea ce priveşte genul literar abordat, şi anume genul epistolar, în ceea ce priveşte folosirea limbii greceşti, dar şi prin conţinutul lor cu caracter pastoral.[5]

Scrierile acestea de pionierat erau adresate cititorilor creştini, accentuându-se importanţa imitării lui Christos în viaţa de zi cu zi şi importanţa unităţii Bisericii. ,,Din punct de vedere literar, scrierile acestei perioade păcătuiau prin sărăcia stilului lor, dar aduceau mărturii unice despre viaţa primelor comunităţi creştine.”[6]

Lucrarea de faţă îşi propune să aducă la lumină, în limita resurselor istorice, viaţa acestor oameni din a doua generaţie de creştini, evidenţiindu-se modul în care şi-au privit existenţa ca şi crestini, dar şi modul în care se implicau în rezolvarea anumitor probleme cu care se confruntau anumite comunităţi creştine. Se va avea în vedere şi activitatea lor din punct de vedere literar şi intenţiile lor cu screrile care ne-au parvenit. Atenţia va fi focalizată doar asupra celor trei părinţi apostolici care sunt cunoscuţi cu numele, aceştia fiind: Clement din Roma, Ignaţiu din Antiohia, Policarp din Smirna.

I. CLEMENT DIN ROMA

1. Biografie sumară

Tradiţia şi evidenţele istorice susţin că ar fi fost al treilea urmaş al lui Petru pe scaunul episcopului de Roma (după Linius şi Anacletus)[7], deşi se prea poate să fi fost primul episcop al Romei după moartea lui Petru.[8] Tertulian afirmă că Petru însuşi l-ar fi înscăunat episcop al Romei pe Clement. ,,Irineu de Lyon citează o listă episcopală din Roma în care sunt menţionaţi, după ‘apostoli’, Linius, Anachet şi Clement, dintre care ultimul i-ar fi cunoscut însă direct pe apostoli.”[9] Adesea el este confundat cu un colaborator al apostolului Pavel (cf. Filipeni 4:3) sau cu Flavius Clemens[10], vărul împăratului roman Domiţian, martirizat în timpul acestui persecutor (anul 95/96).[11] După spusele lui Suetoniu şi Dio Cassius, acesta a fost decapitat pentru ,,ateism şi înclinaţie spre obiceiuri iudaice.”[12] Este probabil acelaşi Clement menţionat în Păstorul de Hermas.[13]

La origine era evreu – elenist educat din punct de vedere literar şi filosofic. S-a convertit de la iudaism la creştinism. Pe baza un corespondenţe vechi, s-a aflat că i-a cunoscut pe apostolii Petru şi Pavel. Avea să fie martirizat asemenea acestora în anul 101 în timpul domniei împăratului roman Traian.[14] O tradiţie, nu mai timpurie de secolul IV, spune că ar fi fost exilat în Peninsula Crimeea şi forţat să muncească în mine. Acolo a avut un succes misionar deosebit, până când a fost condamnat la moarte, fiind legat de o ancoră şi aruncat în Marea Neagră. Tot legenta spune că mormântul lui a fost săpat de îngeri, iar locuitorii pot vedea mormântul lui o dată pe an în timpul unui reflux miraculos.[15]

2. Scrieri – prezentare generală

A. Prima epistolă a lui Clement către corinteni – 1 Clement[16]

Data. Unii cercetători sunt de părere că a fost scrisă după depăşirea evenimentului persecuţiei lansate de Nero, alţii după persecuţia lui Domiţian (94-96); în sfârşit a treia variantă ar fi în timpul domniei lui Nerva (12 septembrie 96).[17] Se pare că este cea mai timpurie scriere creştină, pe lângă scrierile canonice ale Noului Testament[18], scrieri ce beneficiază de autoritate apostolică.

Scopul. Scrisoarea a fost scrisă cu prilejul unor neînţelegeri din biserica din Corint, ‚biserică problemă’ cum se poate constata şi din epistolele apostolului Pavel. Neînţelegerile şi conflictul s-au conturat în jurul problemei alegerii noului episcop al Corintului.[19] Se pare că aceste probleme au fost cauzate de fapt de ascensiunea unei grupări gnostice aflate în biserică, grupare care dorea un nou prezbiter, care apare cu numele de episcop.[20]

Conţinutul. Scrisoarea este structurată în două părţi. În prima parte Clement atenţionează biserica de pericolul invidiei, aducând exemple din Vechiul şi Noul testament, după care aduce exemple de oameni sfinţi dedicaţi Domnului cum ar fi Petru şi Pavel şi alţi martiri, îndemnându-i să fie nişte oameni virtuoşi, căutând să fie ascultători, evlavioşi, pocăiţi etc. A doua parte este mai specifică şi încearcă să soluţioneze problema corintenilor, fiind de părere că răzmeriţa lor este ‚o nebunie’.[21]

Importanţa. Din epistolă se deduce poziţia creştinilor faţă de puterea (autoriatae) seculară: supunere şi susţinere în rugăciune, chiar şi în timpul persecuţiilor. Există amănunte cu privire la persecuţia din timpul lui Nero. Apar şi anumite teme teologice cum ar fi: jertfa lui Christos în vederea mîntuirii oamenilor, învierea morţilor garantată de învierea lui Christos, Biserica subordonată lui Christos.[22] Există aproximativ 150 de citate din Vechiul Testament.[23]

,,Autorul, fără să fie un iudeocreştin, este adeptul unui creştinism cu puternice rădăcini în tradiţia teologică şi exegetică a iudaismului diasporei; el foloseşte retorica şi filozofia populară a elenismului, dar într-un mod care poate foarte bine să fi fost mediat de sinagoga elenistică.”[24]

Ipoteza primatului episcopului roman. Unii susţin că epistola conţine şi tema ‚primatului roamn’ prin faptul că aminteşte de venirea lui Petru la Roma şi de martirajul lui. Pentru a susţine această ipoteză se aduce ca şi argument faptul că biserica din Corint nu a apelat la apostolul Ioan, care se afla probabil în Efes la vremea aceea, ci a apelat la episcopul Romei,[25] deşi nu există nici o sugestie de-a lungul epistolei că episcopul Clement ar avea autoritate şi asupra altor biserici decât cea păstorită de el.[26] Oricum este prematur a se vorbi de punerea bazelor catolicismului ca şi cult în cadrul religiei creştine sau a se vorbi de episcopul monarhic (papa). Astfel de pretenţii s-ar putea emite după 313, de la 330 după întemeierea Constantinopolului sau începând cu 381 după moartea împăratului Teodosie şi divizarea Imperiului Roman.

B. A doua epistolă a lui Clement către corinteni – 2 Clement

Lui Clement i s-au atribuit şi alte scrisori pentru ca acestea să beneficieze de o oarecare autoritate în cadrul bisericii; astfel i s-au atribuit în secolul II: 2 Clement şi o Epistolă către evrei. Epistola 2 Clemet nu are caracter epistolar, ci mai de grabă este o omilie. Provine din prima jumătate a veacului II şi a fost păstrată pentru că autorul (necunoscut) combate anumite greşeli gnostice.[27]

C. Două scrisori către fecioare

Datată în prima jumătate a secolului III în Palestina sau Siria, reprezintă o sursă importantă cu privire la ascetismul primar, idealizând imaginea acestui mod de viaţă.[28]

D. Homiliile şi Cercetările clementine

Sunt scrieri cu caracter didactic cu privire la cariera lui Clement, în majoritate, ca însoţitor al lui Petru. Cele 20 de omilii scirse în greacă înainte de 380, se vor a fi cuvântările lui Petru ca misionar. Cercetările sau Căutările au caracter narativ cu privire la viaţa lui Clement şi martirajul său (secţiune adăugată ulterior).[29]

II. IGNAŢIU DE ANTIOHIA (35-107)

1. Biografie sumară

Mai este numit şi Teoforul (Qeofo/roj adică ‚purtător de Dumnezeu’ sau mai acceptabil Qeo/foroj adică ‚născut de Dumnezeu’[30] – s-ar putea să fie numele de botez[31]). A fost episcopul Antiohiei în perioada 70-107, ca urmaş al episcopului Evodiu şi al lui Petru. Originar din Siria se pare că s-a născut în păgânism, a fost persecutor al creştinilor şi s-a convertit mai apoi la creştinism.[32] A murit ca martir în timpul împăratului Traian (107-108[33]), fiind condamnat la moarte ‚ad bestias’ (la fiare).[34] În timpul drumului spre Roma[35] unde trebuia să fie martirizat a scris din Smirna (unde s-a întâlnit cu Policarp) patru scrisori: efeseniloe, magnesienilor, trallienilor şi romanilor. Ajuns în Troia (Troada) a scris şi de aici trei scrisori: filadelfienilor, smirnenilor şi lui Policarp (căruia îi încredinţează biserica din Antiohia[36]). Pe tot parcursul drumului i-au ieşit înainte credincioşi, iar unii l-au şi însoţit. Ajuns în cele din urmă al Roma, a murit în arena Colosseumului, la sfârţitul spectacolelor date de Traian în anul 107, în urma victoriei asupra dacilor. În timpul acestor spectacole au murit 10 000 de gladiatori şi 11 000 de animale sălbatice.[37]

2. Scrieri – prezentare generală

Chestiunea Ignaţiană. Epistolele lui Ignaţiu s-au păstrat în trei culegeri:[38]

1) Culegerea mare – 13 epistole; cele 7 epistole scrise în timpul drumului spre Roma şi alte epistole adresate unor persoane.

2) Culegerea brevior – 11 epistole; lipsesc epistolele adresate celor din Roma şi Filipi.

3) Culegerea brevissima (sau Curetoniana) – 3 epistole; către efeseni, romani şi Policarp.

Problema este următoarea: care sunt epistolele scrise cu adevărat de Ignaţiu?

Eusebiu afirmă în Historia Ecclesiastica, III, 36 (secolul IV) că existau 7 scrisori rămase de la Ignaţiu. Aceste scrisori au fost cele scrise în timpul drumului spre Roma, din Smirna şi Troia. Astfel epistolele autentice sunt cele păstrate de Culegerea brevior, care au fost citate de Eusebiu şi Teodoret din Eranistes.[39]

Scopul şi conţinutul scrisorilor. Toate scrisorile aveau în vedere pericolul ereziilor ce se infiltrau în creştinism şi care în mod inevitabil conduceau la schisme. Învăţătura misionarilor eretici era un ‚gnosticism iudaizant’, militând pentru păstrarea practicilor evreieşti, dar existau şi elemente din docetism, negând astfel umanitatea Mântuitorului. Ignaţiu subliniază adevărul că iudaismul nu mai are nici o relevanţă pentru omenire după venirea lui Christos şi accentuează realitatea întrupării lui Christos. Îndeamnă la unitate şi supunere faţă de prezbiteri şi episcopi în vederea păstrării adevăratei învăţături.[40]

,,Numai Epistola către Romani are un obiect special: acela de a-i ruga pe romani ca nu cumva, dintr-o milă greşită, să împiedice martiriul său.”[41]

Importanţa doctrinară.

1) Christologie – Ignaţiu accentuează natura teantrică a Mântuitorului, demonstrând că este deopotrivă Dumnezeu şi om.

În epistole se găsesc următoarele afirmaţii: ,,Isus Cristos, Dumnezeul nostru” (Efeseni 1), ,,Isus Cristos Dumnezeu” (Smirneni 1,1), ,,Isus Cristos cu adevărat S-a născut, a mâncat şi a băut..., cu adevărat a fost răstignit şi a murit...cu adevărat a înviat din morţi” (Tralieni IX,1,2).[42]

2) Ecclesiologie – Ignaţiu avea o concepţie binară despre Biserică: ,,una mistică (trup, templu), şi alta juridică (armată, familie).[...] Insistă apoi mult asupra unităţii Bisericii: unitate de credinţă, de disciplină, de cult.”[43]

3) Practicile Bisericii sau Tainele – aminteşte: botezul, euharistia (Cina Domnului) şi căsătoria. Nici una dintre aceste practici nu puteau fi realizate fără prezenţa episcopului. [44] La Ignaţiu apare imaginea episcopului ca transpunere a imaginii celeste a episcopului nevăzut, Isus Christos.[45] Deşi accentuează rolul episcopului ca autoritate în vederea păstrării unităţii Bisericii, Ignaţiu nu face referiri cu privire la ‚primatul episcopului roman’. ,,Vorbeşte cu privire la Biserica din Roma cu reverenţă deosebită ca fiind‚ fruntaşa în regiunea romanilor’. Totuşi nu există nici o referinţă cu privire la episcopul Romei.”[46]

Părerile sunt desigur împărţite în acest sens. Unii cercetători susţin că preocuparea primordială a lui Ignaţiu a fost ,,unitatea bisericii în jurul episcopului al cărui primat e întemeiat pe o schemă teologică: aşa cum există un singur Dumnezeu, tot aşa există un singur episcop, imagine a Tatălui (Tral. 3:1) […] acest lucru nu înseamnă că episcopul deţine o autoritate echivalentă cu cea a lui Dumnezeu…”[47] Un argument împotriva acestei ipoteze se găseşte chiar în scrisoarea lui Ignaţiu către cei din Roma. Asemeni lui Petru şi Pavel, Ignaţiu se îndrepta spre Roma pentru a fi martirizat. În scrisoarea sa, în care stabileşte anumite indicaţii şi porunci el afirmă: ,,Nu vă poruncesc ca Petru şi Pavel. Aceia erau apostoli…”[48]

III. POLICARP DIN SMIRNA (60/69-155/160)

1. Biografie sumară

S-a născut din părinşi creştini. În tinereţe a cunoscut pe unii dintre apostolii Mântuitorului, în special pe Ioan, care l-a şi aşezat episcop în Smirna.[49] ,,A fost ucenic al apostolului Ioan şi ‚catehet’ al lui Irineu, viitor episcop de Lyon.”[50] Aceasta s-a întâmplat în timpul împăratului roman Marcus Aurelius.

Problema ‚Quartodecimală’[51]. În anul 154 a mers la Roma pentru a stabili cu episcopul Romei, Anicet (154-168) – considerat de către catolici papă – data sărbătoririi Paştelor. Policarp era de părere că Paştele trebuia să fie sărătorit împreună cu evreii pe 14 Nisan, aşa cum se sărbătorea în Asia Mică. Anicet susţinea că sărbătoarea trebuie să aibe loc după 14 Nisan cu o săptămână, aşa cum se practica în majoritatea bisericilor. Deşi au purtat discuţia în mod contradictoriu, totuşi aceştia nu au intrat într-un conflict din care să nu poată ieşi, ba dimpotrivă s-au despărţit în pace după ce au susţinut împreună o liturghie.[52] Tot în acest timp a reîntors la creştinismul apostolic două grupări eretice: valentinienii (adepţii lui Valentinius) şi marcioniţii (adepţii lui Marcion). Se pare că ar fi avut chiar un conflict deschis cu Marcion.[53]

Martirajul. Un an mai târziu (155) a fost martirizat. Moartea sa este descrisă în epistola către Filomenin din Frigia, din partea Bisericii din Smirna. În timpul unei persecuţii locale, care a început pentru că au fost unii care s-au declarat în mod public creştini, mulţimea furioasă l-a cerut pe Policarp pentru a fi pedepsit. Policarp a fost înduplecat de ai săi să se ascundă; fusese însă trădat de unul din slujitorii săi. A fost adus la stadionul din Smirna în faţa proconsulului Stadius Quadratus, care i-a cerut să se lepede de Christos. Răspunsul lui Policarp a fost următorul: ,,De 86 de ani Îi slujesc şi nu mi-a făcut nici un rău. Cum pot eu să blestem pe Împăratul meu, pe Acela, care m-a mântuit?”[54] Amănunte se găsesc în lucrarea Martyrium Policarpi.[55] Tradiţia spune că a fost condamnat să fie ars pe rug. În timp ce era pe rug, Policarp se ruga; fiindcă focul nu l-a ars, călăul l-a străpuns cu sabia. Sângele care a curs a stins focul. În cele din urmă trupul i-a fost ars.[56]

2. Scrieri – prezentare generală

Scrisoarea către Filipeni

Este singura care a mai rămas dintre toate scrisorile pe care le-a scris (Irineu, în Epistola către Florin aminteşte că Policarp a scris mai multe epistole). A fost scrisă în 107. Ignaţiu l-a rugat să scrie mai multe scrisori în locul lui, bisericilor din : Pergam, Tiatira, Sardes, Galatia etc.[57] Unii cercetători susţin că de fapt sunt două scrisori distincte, dar păstrate împreună (ipoteză lansată de P.N. Harrison). [58]

Scrisoarea conţine cuvinte de apreciere pentru cei din Filipi pentru modul în care l-au primit pe Ignaţiu. Le dă şi îndemnuri generale cu privire la trăirea creştină (dragoste, credinţă, ascultare de Dumnezeu şi conducătorii bisericii etc), cu privire la pericolul ereziilor (docetismul), dar şi îndemnuri speciale pentru diferite categorii de vârste şi situaţii în biserică[59] – asemena lui Ioan (Ioan 2:13-14).

În ce priveşte doctrina creştină scrisoarea are o importanţă deosebită; conţine[60]:

- citate din Noul Testament: 1-2 Timotei, 1 Petru, 2 Ioan (sunt citate sau se face aluzie la 13 dintre cărţile Noului Testament; citează şi 1 Clement[61]).

- date istorice cu privire la Ignaţiu.

- date despre predicarea apostolului Pavel în Filipi: ,,care fiind la voi...v-a învăţat cuvântul adevărului, care şi absent v-a scris epistole” (III, 2).

- mărturii cu caracter apologetic: ,,Cristos este Dumnezeu, este Fiul lui Dumnezeu, însă este şi om” (temă regăsită şi în Evanghelia după Ioan); ,,Cine nu mărturiseşte că Isus Cristos a venit în carne este Anticrist” (temă regăsită şi în 1 Ioan, 2 Ioan 7).

ÎNCHEIERE

Lucrarea părinţilor apostolici este deosebit de importantă. Ei au fost conducătorii religioşi creştini care au transmis credinţa creştină într-o perioadă dificilă, caracterizată de opoziţia iudaică, de apariţia ereziilor prin influenţele filosofiei păgâne, de persecuţie, iar la toate acestea adăugându-se existenţa fundalului păgân decadent în care s-a dezvoltat creştinismul. Fiind a doua generaţie de creştini, fără a-L avea în epocă pe Mântuitorul din punct de vedere fizic şi nici pe apostoli, sarcina de a păstra şi transmite un creştinism autentic le-a revenit acestor oameni. O astfel de modalitate a fost scrierea epistolelor: ,,S-au scris mii de scrisori. Unii autori creştini au avut o corespondenţă mai bogată chiar decât Cicero şi Seneca.”[62]

Deşi iudaismul primise o lovitură deosebit de puternică în anul 70 la distrugerea Ierusalimului de către romani, care l-a slăbit, totuşi opoziţia sa în raport cu creştinismul s-a menţinut. Problema creştină cu care s-a confruntat iudaismul palestinian avea să se confrunte şi iudaismul din diaspora datorită răspândirii rapide a creştinismului în Imperiul Roman. Diversitatea locurilor de baştină a părinţilor apostolicii sunt o dovadă clară a răspândirii rapide a creştinismului în acea perioadă.

Lucrarea părinţilor apostolici a fost una de povăţuire a bisericilor care treceau prin difeirte crize provocate de contextul existent la acea vreme. În linii generale, se poate spune că ei se confruntau cu două sisteme de valori atractive pentru creştini: iudaismul (deoarece, vorbind în sens figurat, creştinismul s-a născut din iudaism) şi elenismul (deoarece creştinismul s-a folosit din plin de perspectivele culturii gereceşti în ceea ce priveşte: limba, filosofia, deschiderea spre culturi şi experienţe noi). Astfel ei au avut ,,dificila sarcină de a trasa calea creştină între iudaismul din care proveneau adesea şi cultura elenistică în care trăiau.”[63]

[1] Aceasta este prima perioadă şi este caracterizată de folosirea limbii greceşti în scrierea unor lucrări ocazionale, cu caracter preponderent practic. (Ioan M. Bota, Patrologia, Cluj-Napoca: Viaţa Creştină, 2002, p. 21).

[2] Această este cea de-a doua perioadă şi este caracterizată de folosirea atât a limbii greceşti, cât şi a limbii latine în scierea unor opere cu caracter speculativ. (Ioan M. Bota, Patrologia, Cluj-Napoca: Viaţa Creştină, 2002, p. 21).

[3] Ioan M. Bota, Patrologia (Cluj-Napoca: Viaţa Creştină, 2002), p. 49.

[4] Ioan M. Bota, Patrologia, p. 21.

[5] Emanoil Băduş, Introducere în Istoria Bisericească Universală (Bucureşti: Sofia, 2003), p. 31.

[6] Ibid., p. 32.

[7] Eusebius, Istoria Bisericii (London: Penguin Classics, 1989), pp. 82-83.

[8] F.L. Cross şi E.A. Livingstone, The Oxford Dictionary of Christian Church (New York: Oxford University Press, 1988), p. 299.

[9] Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I (Bucureşti: Polirom, 2001), p.121.

[10] Titus Flavius Clemens.

[11] Ioan M. Bota, Patrologia, p. 27.

[12] Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine…, p. 122.

[13] J. D. Douglas, The New International Dctionary of the Christian Church (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Corporation, 1978), p. 235.

[14] Ioan M. Bota, Patrologia, p. 27.

[15] F.L. Cross şi E.A. Livingstone, The Oxford Dictionary…, p. 300.

[16] În ceea ce priveşte autenticitatea epistolei trebuie menţionat faptul că ea nu poartă numele autorului. Există totuşi o inscripţie care dovedeşte că scrisoarea este din partea bisericii din Roma către cea din Corint. Creştinii celui de-al doilea veac îi atribuie lui Clement această scrisoare: Dionisie, episcopul Corintului (166-174), îl înştiinţează pe Papa Soterius că epistola lui Clement este citită în biserică; Hegesipus (160-180).

[17] Ioan M. Bota, Patrologia, p. 29.

[18] J. D. Douglas, The New International Dctionary…, p. 235.

[19] Ioan M. Bota, Patrologia, p. 28.

[20] J. D. Douglas, The New International Dctionary…, p. 235.

[21] Ioan M. Bota, Patrologia, p. 28.

[22] Ibid., p. 29: 1) ,,Data persecuţiei se găseşte în cuvintele ‚EPI TON HGOUMENON’, adică în timpul persecuţiilor, ceea ce s-a întâmplat în anul 67, când Nero a plecat în Grecia, lăsând la putere pe cei doi Prefecţi ai Pretoriului.” 2) Printre victime se numărau şi sfinţii apostoli Petru şi Pavel. 3)Face referire şi la modalităţile de tortură: Danaidele şi Dirceenele.

[23] Earle E. Cairins, Creştinismul de-a lungul secolelor (Chişinău: Tipografia Centrală, 1992), p. 68.

[24] Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine…, p. 123.

[25] Ioan M. Bota, Patrologia, p. 30.

[26]A. M. Renwick şi A.M. Harman, The Story of The Church (Leicester: Inter-Varsity Press, 1986), p. 25.

[27] Ioan M. Bota, Patrologia, pp. 31-32.

[28] J. D. Douglas, The New International Dctionary…, p. 235.

[29] Ibid., p. 235.

[30] F.L. Cross şi E.A. Livingstone, The Oxford Dictionary…, p. 688.

[31] J. D. Douglas, The New International Dctionary…, p. 498.

[32] F.L. Cross şi E.A. Livingstone, The Oxford Dictionary…, p. 688.

[33] A. M. Renwick şi A.M. Harman sunt de părere că a murit în perioada 110-117 – The Story of The Church, p. 26.

[34] Ioan M. Bota, Patrologia, pp. 34-35.

[35] Drumul spre Roma: Antiohia – Attalia – Filadelfia – Smirna – Troia – Neapolis (în Macedonia) – Filipi (a ajuns pe Via Egnazia) – Dyrhachium (Durazzo) – Brindissi – Roma (a ajuns pe Via Appia).

[36] Eusebius, Istoria…, p. 99.

[37] Ioan M. Bota, Patrologia, p. 35.

[38] Ibid., pp. 35-36.

[39] Ibid., p. 36.

[40] Ibid., pp. 36-37.

[41] Ibid., p. 37.

[42] Ibid., p. 37.

[43] Ibid., p. 38.

[44] Ibid., p. 38.

[45] Emanoil Băbuş, Introducere…, pp. 32-33.

[46] F.L. Cross şi E.A. Livingstone, The Oxford Dictionary…, p. 689.

[47] Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine…, p. 128.

[48] Emanoil Băbuş, Introducere…, p. 33.

[49] Ioan M. Bota, Patrologia, p. 39.

[50] Jean Comby, Să citim Istoria Bisericii (Bucureşti: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, 1999), p. 38.

[51] J. D. Douglas, The New International Dctionary…, p. 791.

[52] Ioan M. Bota, Patrologia, p. 40.

[53] J. D. Douglas, The New International Dctionary…, p. 791.

[54] Ioan M. Bota, Patrologia, p. 40.

[55] F.L. Cross şi E.A. Livingstone, The Oxford Dictionary…, p. 791.

[56] Ioan M. Bota, Patrologia, p. 40.

[57] Ioan M. Bota, Patrologia, p. 40.

[58] J. D. Douglas, The New International Dctionary…, p. 791. Una dintre scrisori a fost trimisă la scurt timp după trecerea lui Ignaţiu prin Filipi, iar a doua ceva mai târziu, după ce filipenii aflaseră despre învăţătura apostolului Pavel cu privire la neprihănire.

[59] Ioan M. Bota, Patrologia, p. 41.

[60] Ibid., p. 41.

[61] J. D. Douglas, The New International Dctionary…, p. 791.

[62] Ioan G. Coman, Probleme de filosofie şi literatură patristică, (Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1995), p. 25.

[63] Emanoil Băbuş, Introducere…, p. 32.

Articole teologie isagogică (introducere în VT si NT)

Importanta politică si spirituală a domniei regelui Ezechia

Elena-Maria Colda,

Universitatea "Aurel Vlaicu" Arad, anul I

(lucrare de atestat în teologie, domeniul studii biblice)

Introducere

Trecerea din secolul al VIII-lea în secolul al VII-lea în istoria poporului evreu a fost marcată de domnia regelui Ezechia. Este deosebit de benefic şi interesant abordarea temei atât din punct de vedere istoric, cât şi din punct de vedere spiritual. O privire generală asupra evenimentelor marcante ale domniei lui Ezechia deschide noi orizonturi pentru cei ce studiază Vechiului Testament în înţelegerea acelei perioade de tranziţie temporală. Înţelegerea importanţei domniei lui Ezechia este de un real folos în a înţelege evenimentele ulterioare, dar în mod deosebit cauzele majore ale căderii Regatului de Sud. Domnia lui Ezechia trebuie privită în complexitatea ei istorică, avându-se în vedere atât aspectele religioase, cât şi cele ale politicii interne sau externe. Pe paginile Sfintei Scripturi Ezechia este o personalitate marcantă care s-a impus prin credincioşie, curaj, luciditate, smerenie etc. El readuce în actualitate monarhia de tip teocratic în contrast cu unii regi care nu au fost în totalitate dedicaţi Domnului.

I. Evenimente anterioare domniei lui Ezechia (aspecte ale domniei lui Ahaz).

A. Contextul intern al apariţiei lui Exechia pe scena istoriei.

Contextul intern al apariţiei lui Ezechia pe scena istoriei a fost unul deosebit de zbuciumat având în vedere complexitatea evenimentelor. Predecesorul lui ezechia a fost Ahaz. Acest împărat este catalogat în Sfânta Scriptură ca fiind unul rău[1]. Mânat în mod involuntar de către contextul internaţional acest rege a adus asupra regatului său jugul asirian datorită neascultării de Domnul. Puterea asiriană îşi impune autoritatea seniorială în Iuda, consoderând micul regat drept vasal (,,…Eu sunt robul tău şi fiul tău suie-te şi izbăveşte-mă …’’)[2] Seniorul era obligat să ofere ajutor militar vasalului său când acesta avea nevoie de apărare, fiind ameninţat de o putere străină (în cazul de faţă Iuda a fost ameninţat de Siria şi Israel). Vasalul trebuia să-şi prezinte omagiul în faţa suveranului, jurându-i supunere, ceea ce se pare că a făcut Ahaz cu ocazia prezenţei sale în Damasc[3]. Astfel în scurt timp, având în vedere raportul de subordonare, vor surveni transformări majore la toate nivelele.

Transformările cele mai periculoase şi considerabile au fost în sfera religioasă. Inchinarea la Iahve a fost modificată radical datorită pretenţiilor împăratului Asiriei, Ţiglat Pileser III. Centrul iudaic de închinîciune, Templul din Ierusalim, cunoaşte o pângărire ruşinoasă. Altarul de aramă instalat de Solomon în curtea Templului a fost înlocuit cu un alt altar făcut după modelul altarului asirian din Damasc. Acest altar păgân a fost inaugurat de însuşi Ahaz[4]. Uneltele folosite la Templu şi chiar marea de aramă au fost modificate ,,de dragul’’ sau mai bine spus ,,de hatârul împăratului Asiriei[5]. În acest joc meschin a fost implicat chiar şi marele preot, Urie, autoritatea spirituală, cleziastică a poporului[6].

Transformările :

o se aduceau jertfe şi tămâie pe înălţimi

o au adus jertfele prevăzute de Legea Domnului dată prin Moise pe un altar străin

o împăratul însuşi (,,unsul Domnului’’) a fost iniţiatorul pângăririi : ,,Şi împăratul Ahaz a dat următoarea poruncă preotului Urie…’’[7]

o slujitorii Domnului se compromit : ,,Preotul Urie a făcut întocmai cum poruncise împăratul Ahaz.’’ [8]

o împăratul a renunţat total (şi fără a exista o opoziţie) la închinarea tradiţională, ceea ce a însemnat ieşirea de sub autoritatea lui Dumnezeu : ,,…cât despre altarul de aramă, nu-mi pasă de el.’’ [9]

Toate aceste transformîri de la adevărata închinare la o închinare falsă s-au petrecut sub ochii lui Ezechia. La o primă analiză a situaţiei, aşteptările (atât din mediul intern, cât şi din cel extern) ar fi ca Ezechia să continue politica tatălui său. Se pare că ezechia este un pivot în istoria lui Israel. Fiind animat de sentimente patriotice, a reorientat politica tatălui său. Patriotismul, dorinţa naturală a unui popor, a jucat un rol important în politica lui Ezechia. Deşi se pare că doar profeţii Isaia şi Mica erau singurii nemulţumiţi de abuzurile sociale tolerate de vechiul regim, de tendinţele păgâne, totuşi iuda vea o populaţie conservatoare, care era mai neospitalieră în ceea ce priveşte importurile străine. Apostazia păgânismului era probabil o excepţie în Iuda şi nu un obicei, chiar dacă starea de fapt dovedea o toleranţă, se poate spune voită, a practicilor păgâne. Cultul păgân asirian (o ofensivă religioasă) era o adevărată ofensă pentru iudei şi semnifica umilinţă naţională. Intrerbarea logică este dacă Ahaz era chiar mulţumit de situaţia existentă ? Astfel se poate deduce că reforma religioasă era necesară datorită ameninţării ce se putea abate asupra lui Iuda (aşa cum prevesteu profeţii) după cum s-a abătut şi asupra lui Israel, datorită neascultării.[10]

Astfel se credea că situaţia existentă se datora unui rege rău. Mesianismul din epocă (Isaia 9 :2-7 11 :1-9 * Mica 5 :2-6) arunca o privire spre un rege mai bun. Pentru cei ce credeau profeţiile şi dezaprobau noua situaţie, atitudinea regelui Ahaz era una de laşitate şi de lipsă de credinţă. Astfel se poate deduce că probabil, nu puţini urmăreu ocazia de a schimba politica.[11]

Este posibil ca mulţi să-şi fi pus speranţa în tânărul Ezechia, în aşteptarea unui rege bun.

B. Contextul extern al apariţiei lui Exechia pe scena istoriei.

Dorinţa lui Iuda ca şi a altor state din jur ce se aflau sub dominaţie asiriană era redobândirea independenţei statale prin orice mijloace posibile. In ceea ce priveşte dorinţa iudeilor de a scutura jugul asirian, se poate observa că noul context istoric era prielnic pentru a încerca o acţiune care să permită ieşirea lui Iuda de sub tutela Asiriei.

Evenimentele erau încurajatoare atât în ceea ce priveşte starea internă, cât şi raporturile externe ale Imperiului Asirian.

721 – SARGON II a ocupat tronul a fost ÎNTÂMPINAT DE O REVOLTĂ ÎN BABILON, condusă de prinţul haldean Marduk (având ajutorul regeleui Elamului). Sargon pierde controlul Babilonului pentru mai bine de o decadă (12 ani).
717 – REVOLTA DE LA CARCHEMISH – odată cu această revoltă Sargon a fost provocat să distrugă centrul cultural hitit. Deportează populaţia şi întreprinde campanii militare în Asia Minor. Se îndreaptă spre Uratu (deja cotropit de Ţiglat-Pileser III), care este anihilat. Continuă acţiunile sale expansioniste în nordul iranului de azi, în zona Mediei, ude îi învinge pe prinţii mezi.[12]
anii 720 – NU AU EXISTAT CAMPANII MILITARE ÎN ZONA PALESTINEI, ceea ce a stimulat curajul conducătorilor din această zonă în a se opune stăpânirii asiriene.
anii 722 – CĂDEREA SAMARIEI sub presiunea lui SALMANASER după un asediu de 3 ani şi prăbuşirea Regatului de Nord al lui Israel. Populaţia este deportată fără a se mai întoarce la locuriel de baştină în mod organizat. Sunt aduşi colonişti, care vor forma un nou popor prin simbioza cu localnicii : poporul samaritean. Deşi celor din nord li s-a promis ajutor militar din partea Egiptului, intervenţia a fost zadarnică.[13]
EGIPT – exista o LUPTĂ DINASTICĂ între dinastiile 22, 23, 24, toate fiind slăbite. Problemele au începu tîncă din 760 şi au continuat până aproape de 710. Etiopienii, conduşi de regele Piankhi, se fac stăpâni peste Egiptul Superior. Piankhi pune bazele dinastiei 25 etiopiană ultimul faraon al dinastiei 24, Bocchoris, îi era vasal. In preajma anului 710, Egiptul era sub control etiopian total.

In astfel de condiţii cei din Palestina au mai îndrăznit să-şi îndrepte încă o dată privirile spre Egipt pentru ajutor în acea încercare îndrăzneaţă de a scutura greul jug asirian.[14]

După consolidarea dinastiei 25, Egiptul îşi demarează intervenţiile politice în Asia. Ameninţarea asiriană era tot mai aproape de graniţele Egiptului şi nu era exclusă posibilitatea unei invazii (având în vedere că statele vecine erau sub suzeranitate asiriană şi plăteau tribut). Prima măsură defensivă era subminarea autorităţii asiriene în Palestina.

714 – REVOLTA DIN ASDOD – regele filistean refuză să plătească tribut Asiriei, dar acesta este înlocuit de puterea imperială cu fartele său. Populaţia rebelă nu îl acceptă, ci îl înlocuieşte cu un uzurpator. In cronicile sale Sargon menţionează că să ia parte la revoltă au fost ,,invitate’’ şi Iuda, Edom, Moab. Ambasadorii Egiptului aşteptau răspunsul lui Ezechia în vederea cooperării, aşa cum se deduce din Cartea profetului Isaia în capitolul 18.[15]

,,De când tatăl lui Ezechia s-a supus de bună voie în 733 î.Hr. lui Ţiglat Pileser III, Iuda a fost un stat vasal dependent, ale cărei contribuţii tributare erau îregistrate cu grijă în Ninive. Dar Ezechia nu era dispus să umble pe această cale a tatălui său …El a devenit « răsculat împotriva împăratului Asiriei ».’’[16]

Revolta a fost înăbuşită, dar Iuda a scăpat deoarece nu a luat parte la revoltă, iar astfel ,,nu s-a compromis în mod irevocabil’’.[17]

Sargon susţine totuşi că a supus Iuda, dar nu există dovezi istorice şi arheologice care să ateste organizarea unei campanii militare asiriene împotriva lui Iuda în perioada aceea.[18]

712 – MĂSURILE ASIRIENE LUATE DUPĂ REVOLTĂ – Asdodul este redus, iar zona este reorganizată ca provincie asiriană. Liderul mişcării de eliberare se refugiază în Egipt, dar este predat asirienilor.[19] Aceasta demonstrează că prima încercare de obţinere a independenţei a eşuat. Chiar Egiptul care era pilonul central al politicii de eliberare a fost nevoit să coopereze cu Imperiul Asirian pentru a evita un conflict militar de proporţii.[20]

C. Cine a fost Ezechia?

,,Domn al Regatului lui Iuda între 716-687 î.Hr. (coregent din 729), după tatăl său Ahaz. Foarte curând după ce a ajuns rege, Ezechia redeschis şi a refăcut Templul. A încercat cu stăruinţă să-şi determine poporul să nu se mai închine la idoli. Ezechia s-a răvrătit împotriva sirienilor, refuzând să plătească tributul … Ezechia s-a îmbolnăvit grav, dar Dmnezeu a răspuns rgăcinii lui şi i-a prelungit viaţa cu încă cincisprezece ani.”[21] Se cunoaşte că Ezechia şi-a început domnia la vârsta de doăzeci şi cinci de ani (mama lui se numea Abi, fiica lui Zaharia), în al treilea an de domnie a lui Osea, fiul lui Ela, împăratul lui Israel. Sfânta Scriptură ne spune că ,,El a făcut ce este plăcut înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său David.”[22] Această remarcă a istoricului care prezintă domnia lui Ezechia, face cunoscut încă de la începutul relatării sale că este vorba de o nouă persoană care se identifică în mod plăcut cu dinstia davidică prin atitudinea sa faţă de Domnul şi prin relaţia sa cu Dumnezeul lui Israel - astfel este vorba de o regenerare a monarhiei teocratice, nol rege adoptând un sistem plăct Domnului.

Despre Ezechia omul deducem că era: ,,nu … iute la fire, ci un bărbat înţelept, care le cântăreşte pe toate la rece şi care priveşte lucrurile în mare.”[23]

II. Evenimente marcante ale domniei lui Ezechia.

A. Problema reformei religioase din vremea lui Ezechia.

1. Realitatea necesităţii reformei religiase (cauzele reformei);

Necesitatea trezirii (2 Cronici 29: 1-27)[24]

Viaţa în mizeria depărtării de Dumnezeu (v. 1-9)

- fără intrare liberă ; uşile erau închise (v. 28:24; 29:7)

- fără lumină ; candelele erau stinse; simbolul prezenţei şi călăuzirii divine (v. 7)

- fără miros plăcut domnului; nu au adus tămâie; lipsa închinării şi a rugăciunii conform Legii lui Dumnezeu dată prin Moise (v. 7)

- fără jertfă; neglijarea legământului cu Dumnezeu care necesita o jertfă necurmată pe altar şi o slujire corespunzătoare (v. 7)

- fără bucurie, sub ,,mânia lui Dumnezeu” (v. 8)

- fără pace; pericolul ameninţării robiei (v. 9)

- fără binecuvântare; lucrul acesta este evident: ,,…i-a făcut de groază, de spaimă şi de bătaie de joc cum vedeţi cu ochii voştri” (v. 8)

2. Realizarea reformei religioase (desfăşurarea reformei);

Nu se ştie când Ezechia a luat decizia lansării unei reforme religioase, dar se ştie că toate măsurile au fost luate în acelaşi timp. Este deosebit de important de specificat că reforma s-a realizat cu un ochi deschis la posibilele acţiuni din partea Asiriei[25]

O privire de ansamblu a reformei ar fi edificatoare[26]:

· Începutul bun (2 Regi 18:1-8)

q Distrugerea radicală a zeilor şi a înălţimilor (v. 1-4) – modul în care a procedat şi cu şarpele de aramă, care devenise un idol de seamă în Israel, nefiind ceva împrumutat, ci era ceva autohton, ceea ce îi mărea valoarea.

,,El a urmat tradiţia lui David şi a distrus înălţimile şi idolii, inclusiv pe Nehuştan, şarpele de aramă înălţat de Moise, pe care israeliţii îl folososeră ca idol timp de două sute de ani.”[27]

q Evlavia sa personală (v. 5-6) - ,,El şi-a pus încrederea în Domnul, Dumnezeul lui Isrel …”

- ,,El s-a alipit de Domnul …”

q Urmările binecuvântate (v. 7) – prosperitate şi victorie: ,,Şi Domnul a fost cu Ezechia, care a izbutit în tot ce a făcut.”

· Trezirea (2 Cronici 29: 3)

- uşile Casei Domnului se deschid (v. 3)

- despărţirea de rău (v. 5 / 15)

- condamnarea răului (v. 16)

- reinstalarea rânduielii divine (v. 18-19)

- aducerea jertfei (v. 20-27)

- cântarea Domnului (v. 27)

- reinstaurarea practicării zeciuielii; s-a adus o cantitate mare de daruri pentru Templul Domnului din Ierusalim (v. 31:12)[28]

Reforma religioasă a fost lansată direct de către împărat, prin călăuzirea divină. Calităţile sale spirituale deosebite dobândite datorită relaţiei pe care o avea cu Dumnezeu, au fost factorii principali care au determinat înfăptuirea reformei cât şi providenţa divină manifestată în dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său. Reforma religioasă a fost posibilă şi datorită activităţii profetice a lui Isaia şi Mica, care deţineau oficiul profetic în timpul tânărului rege.[29]

Derularea reformei a început în primul an al domniei lui Ezechia ca rege unic. El a reinstituit adevărata închinare la Iahve, închinare denigrată de tatăl său. Templul este purificat şi redevine centrul religios absolut al închinării iudaice. A reafirmat legământul dintre Dumnezeu şi poporl Său.

Punctul de plecare al reformei sau evenimentul major care a dovedit în mod clar schimbarea a fost sărbătorirea Paştelui pe o scară mare. Au fost chemaţi şi cei din nord (care erau sub ocupaţie asiriană) să ia parte la această sărbătoare (cf. 2 Cronici 30:1,5). Din motive de curăţie şi datorită distanţei până la Ierusalim (poporul dezobişnuindu-se să se prezinte la toate cele trei sărbători cu pelerinaj: Paştele - ebr. Pesach; Cincizecimea -Pentecost / ebr. Şavot; Corturile - ebr. Sucot[30]) prăznuirea sărbătorii s-a amânat cu o lună. Astfel Paştele a fost sărbătorit în ziua a 14-a a lunii a doua. Praznicl azimilor s-a mai prelungit cu încă 7 zile, ceea ce nu s-a mai pomenit în întreaga istorie a poporului Israel.

Scriptura ne prezintă dovada clară că reforma s-a realizat în mod paşnic, ba mai mult poporul s-a angrenat în realizarea reformei propuse de Ezechia, constatând necesitatea ei în contextl ameninţării străine evidente: ,,Un popor în mare număr s-a adunat la Iersalim să prăznuiască sărbătoarea azimilor în luna a doua: a fost o adunare foarte mare. Şi s-au sculat şi au îndepărtat altarele pe care se jertfea la Ierusalim şi pe toate acelea pe care se aduceau tămâie şi le-au arncat în pârâul Chedron”.[31]

Reforma ce a început în Iuda s-a extins şi în nord, având un impact deosebit într-un mediu profund idolatru (păgânizat) încă de pe vremea lui Ieroboam, fiul lui Nebat, împăratl lui Israel.[32]

3. Rezultatele reformei religioase (consecinţele reformei);

* şi problematica reformei *

Urmările (2 Cronici 29:28-31)[33]

- închinarea corectă, cu reverenţă; exemplul împăratului în inchinare (v. 28-30)

- predare, rededicare (v. 31)

Împăratul Ezechia a înţeles necesitaea reformei religioase şi a acţionat în consecinţă, dar există păreri că Ezechia ar fi intenţionat mai mult decât o reformare religioasă. Este posibil ca Ezechia să fi urmărit realizarea unităţii naţionale dintre Iuda şi vechiul Israel (a iudeilor cu samaritenii până când relaţiile evoluau în aşa fel încât reconcilierea să nu fie posibilă) sub sceptrul davidic. Chemarea celor din nord de a participa la Sărbătoarea paştelor este văzută ca un pretext în vederea realizării unităţii în domeniul religios. Se preconiza că unitatea religioasă va conduce la unitate politică, şi din nou Ierusalimul ar deveni centrul politico-spiritual al întregului Israel (a ceea ce a mai rămas din cele 12 seminţii). După realizarea unităţii, pasul următor ar fi fost obţinerea independenţei. S-a dovedit că regii iudei erau preocupaţi de păstrarea legăturilor cu cei din nord (exp. Manase, fiul lui Ezechia, s-a căsătorit cu o femeie din Galilea – cf. 2 Regi 21:19 – la fel şi regele Iosia – cf. 2 regi 23:36). Se pare că efectul a fost zadarnic unitatea neputându-se realiza. Se pare că reforma lui Ezechia a fost dublată de reorganizarea închinării la Betel – cf. 2 Regi 17:27 – putându-se constata implicarea asirienilor, care urmăreau cu atenţie modul în care se desfăşurau evenimentele.[34]

Este bine de specificat că reforma a avut şi nuanţe economice (cf. Mica 3:11-12):

v Înlăturaea abuzurilor economice;

v Stabilirea unităţilor de măsură oficiale;

v Stabilirea cotelor fixe de impozitare;

v Abolirea abuzurilor faţă de muncitori;

v Organizarea meseriaşior în bresle.

În consecinţă populaţia Ierusalimului este posibil să se fi dublat spre sfârşitul secolului al VIII-lea.[35]

B. Problema ameninţării străine din timpul lui Ezechia.

1. Pericolul ameninţării asiriene (începutul revoltei);

Pericolul ameninţării asiriene nu a fost un fapt spontan, ci a fost rezultatul revoltelor din sânul imperiului din dorinţa popoarelor subjugate de a-şi reodbândi independenţa. Dorinţa de a dobândi independenţa l-a însufleţit şi pe Ezechia. Astfel, la moartea lui Sargon, Ezechia a refuzat să plătească tributul[36]. La începutul domniei sale, Sanherib, succesorul lui Sargon, s-a confruntat cu o revoltă în E, în Babilon, condusă de prinţul Marduk. Acesta a trimis soli lui Ezechia pentru a-i cere să ia parte la revoltă (cf. 2 Regi 20 :12-19 Isaia 39). Se pare că Ezechia a preferat să rămână retras, analizând decursul evenimentelor. In perioada 714-712 î.Hr. participarea lui Ezechia a fost solicitată şi de către alţi conducători pro-revoltă.[37]

S-a format o coaliţie condusă de regele Tirului (erau implicate numeroase cetăţi feniciene). Revolta izbucneşte şi în zona Filistiei şi în Siria. Ezechia se afla sub presiunea exterioară a coaliţiei, dar şi sub presiunea nobililor naţionalişti din interior. Ezechia hotărăşte să ia parte la revoltă, deşi profetul Isaia sugerase contrariul (cf. Isaia 30 :1-7 31 :1-3). In scurt timp Ezechia a devenit în scurt timp conducătorul revoltei. O dovadă clară este că Padi, regele Ecronului, care a rămas supus Asiriei, a fost predat lui Ezechia de către supuşii săi şi ţinut prizonier la Ierusalim (cf. 2 Regi 18 :8). Se presupune că Ezechia a exercitat o oarecare presiune asupra filistenilor (folosind forţa armată) pentru a-i convinge să ia parte la revoltă (este doar o ipoteză – adevăratul motiv ar fi dorinţa recâştigării teritoriilor pierdute în 701î.Hr.). Ezechia, deşi a dat dovadă de mult curaj şi diplomaţie, a fost conştient că Sanherib nu va trece cu vederea acţiunile sale, ci va trece la represalii. Astfel, regele din Iuda se pregăteşte pentru a face faţă unui conflict militar, iar capitala este pregătită pentru asediu(cf. 2 Cronici 32:3-5).[38]

2. Perioada confruntării cu ameninţarea asiriană;

Sanherib a răspuns violent revoltei (campania din 701 î.Hr.). A zdrobit rezistenţa Tirului, înlocuindu-i regele, care plecase în grabă la Cipru (condus de un rege instalat de el). O dată ce Tirul a fost scos din ,,joc’’ coaliţia a început să se destrame. Regii din Asdod, Biblos, Moab, Edom, Ammon şi împrejurimile lor acceptă plata tributului. Rezistenţa a fost păstrată doar în Ascalon, Ekron şi Iuda. Sanherib se îndreaptă spre Ekron unde zdrobeşte armata egipteană (mai precis la Etekeh), venită probabil pentru întăriri (în vremea aceea faraon în Egipt era Şabaca, iar armata era condusă de nepotul său Taharca sua Tirhaca[39]). Ekronul cade în mâinile asirienilor şi alte localităţi filistene rebele. Unii rebeli au fost pedepsiţi prin execuţie, iar alţii au fost deportaţi. Asirienii au ajuns şi în Iuda au cucerit 46 de cetăţi întărite şi au deportat populaţia. Ierusalimul a fost izolat, prins ca într-un cleşte, iar Sanherib îl vedea pe Ezechia ,,ca o pasăre în colivie’’. Situaţia era disperată aşa cum o descrie şi Isaia în capitolul 1 :7-9.[40] Comparaţia ,,ca nişte sălbatici’’ este deosebit de sugestivă şi este foarte bine aleasă pentru a descrie inamicul cotropitor. Se ştie că asirienii erau deosebit de cruzi. ,,Pe prizonieri îi jupuiau de vii sau le tăiau capetele, picioarele, nasul, urechile sau le scoteau ochii ori le smulgeau limba, sau făceau piramide de capete omeneşti, toate aceste acte având menirea să inspire groaza.’’[41]. O sciere cuneiformă a lui Ţiglat Pileser spune astfel : ,,Pe curtenii lui i-am tras în ţeapă de vii şi am arătat acest spectacol ţării sale. Am nimicit la pământ grădinile şi livezile lui fără număr de pomi roditori. Reşedinţa lui Rezon din Ţara Damascului am asediat-o. pe 800 de oameni i-am dus în robie cu averea lor. Oraşele … le-am distrus aşa cum a distrus potopul dealurile.’’[42]

Situaţia în care se afla Iuda şi Ezechia era disperată (cf. Isaia 22 :1,2).

,,S-a găsit propria inscripţie a lui Sanherib privitoare la această invazie pe o prismă de lut …Se află la Muzeul Institutului Oriental din Chicago. Sună aşa : « În ce priveşte pe Ezechia, regele lui Iuda, care nu s-a supus jugului meu, am asediat 46 din cetăţile sale fortificate şi numeroase cetăţi mai mici, cu berbecele de spart ziduri, cu mine şi cu topoare şi le-am capturat. Am luat ca pradă 200 159 de oameni, mici şi mari, bărbaţi şi femei, cai şi asini, cămile, boi, oi fără număr. Ezechia s-a găsit dintr-o dată închis ca într-o colivie la Ierusalim, cetatea sa regală. Eu am zidit un şanţ de forturi împotriva sa şi am întors înapoi pe toţi cei ce ieşeau pe porţile cetăţii. Cetăţile pe care le-am capturat le-am dat regelui …Ekronului şi regelui lui Gaza. »’’[43]

Sanherib era la Lachiş, iar Ezechia hotărăşte să încheie un armistiţiu. Preţul e deosebit de mare : 300 de talanţi de argint şi 30 de talanţi de aur. Pentru a plăti acest tribut a fost nevoie ca Templul să fie lipsit de podoabele lui, ceea ce demonstra cel mai bine criza prin care trecea poporul lui Iuda şi regele lor.[44] Cu siguranţă că regele Ekronului a fost eliberat de Ezechia şi repus în funcţie de către asirieni. Teritorii din Iuda au fost împărţite între Sanherib şi regii din Asdod şi Gaza (părerile sunt împărţite cu privire la teritoriul cedat).[45]

3. Providenţa divină şi ieşirea din impas;

Se pare că au existat trei revolte la care a luat parte şi Ezechia conform informaţiilor pe care le găsim în Biblie[46] :

1) 2 Împăraţi 18 :13-19

2) 2 Împăraţi cap. 19 şi 2 Cronici 32 :1-21

3) Isaia cap. 36, 37

Cea mai dificilă perioadă a domniei lui Ezechia a fost în timpul celei de-a treia revolte antiasiriene, care a adus o a doua invazie a lui Sanherib în Iuda. În 691 î.Hr. izbucneşte cea de-a treia revoltă în Babilon după ce fiul lui Sanherib (ce l-a înlocuit pe neloialul Merodach-Baladan) a fost ucis de regele Elamului şi înlocuit cu un rege uzurpator. Se formează o nouă coaliţie babilonian-elamită, care îl înfrânge pe Sanherib – puterea Asiriei slăbea. Noua situaţie şi eventual promisiunile lui Tirhaca l-au determinat pe Ezechia să se răscoale încă o dată (menţionarea lui Tirhaca în 2 Împăraţi 19 :9 a fost pentru unii argumentul pentru a dovedi că a existat o a doua invazie asiriană în Iuda[47]). Se pare că Ezechia găsise oportunitatea de a redobândi teritoriile răpite de Sanherib.[48] Pentru un timp Asiria nu a putut lua nici o măsură datorită problemelor mai serioase existente în est, dar în 689 î.Hr. revolta din Babilon a fost înăbuşită. Astfel, în anul următor (688 î.Hr.), Sanherib se îndreaptă spre vest pentru a restabili situaţia şi în această zonă.

Ruta asirienilor poate fi dedusă din pasajul din cartea profetului Isaia 10 :28-34. Cronicile lui Sanherib conţin un raport complet al acestei campanii. Posibila rută : Aiat, Migron, Micmaş, Gheba, Rama, Ghibea, Galim, Lais, Anatot, Madmena, Ghebim, Nob şi Ierusalim.[49]

Ca şi în confruntarea precedentă asirienii au distrus cetăţile de frontieră (Lachiş şi Libna), iar Ezechia din nou a rămas blocat în Ierusalim. După anihilarea Libnei, Sanherib se îndrepta spre Pelusium, nerăbdător să zdrobească armata Egipteană condusă de prinţul Sethos, înainte ca monarhul Tirhaca să poată să-i vină în ajutor

ChristoCentrum

Din El, prin El si pentru El, sunt toate lucrurile. A Lui sa fie slava in veci! Amin.

Va invitam sa parcurgeti diverse articole cu caracter teologic

Articole teologie sistematică

Articole teologie biblica

Articole teologie practica

Articole teologie limbi clasice

1. Passover in the Gospel of Matthew

1.1. Presents the climax of the narrative in a strong conflict manner[1] – the theme of conflict

Bibliography

Articole teologie istorică

I. CLEMENT DIN ROMA

A. Prima epistolă a lui Clement către corinteni – 1 Clement[16]

B. A doua epistolă a lui Clement către corinteni – 2 Clement

C. Două scrisori către fecioare

D. Homiliile şi Cercetările clementine

II. IGNAŢIU DE ANTIOHIA (35-107)

Scrisoarea către Filipeni

ÎNCHEIERE

Articole teologie isagogică (introducere în VT si NT)

Introducere